Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu
Yüklə 9,86 Mb.
|
(2) Dacă bunul cu termen de garanţie a fost dat în posesiunea cumpărătorului până la încheierea contractului şi nu se poate determina data predării, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data încheierii contractului, iar dacă bunul a fost transportat, de la data expedierii lui la adresa cumpărătorului. (3) În cazul în care pentru accesorii sunt stabilite prin contract termene de garanţie mai scurte decât pentru bunul principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii referitoare la viciile accesoriilor în perioada de garanţie a bunului principal. (4) Dacă pentru accesorii în contract sunt stabilite termene de garanţie mai mari decât pentru bunul principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor în perioada de garanţie. (1) Prezentul articol reglementează doar cazurile în care pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie. Termenul de garanţie este termenul contractual în care vânzătorului îi revine obligaţia să remedieze pe cheltuiala proprie defecţiunile semnalate de cumpărător în comportamentul bunului vândut în timpul utilizării normale a acestuia şi dacă defecţiunile semnalate sunt iremediabile, să înlocuiască bunul cu un altul de acelaşi gen aflat în stare perfectă de funcţionare. Termenul de garanţie este stabilit pentru o perioadă de timp a cărei durată variază în funcţie de natura mărfii şi se exprimă în luni, săptămâni sau zile. Dacă pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie, cumpărătorul poate înainta pretenţii pentru viciile depistate doar în acest termen. În conformitate cu prevederile art.772 (3) şi art.784 (2) părţile pot să stabilească în contract perioada termenului de garanţie. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare lipseşte o asemenea stipulaţie, termenul de garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vânzător. (2) Alin.2 al prezentului articol prevede soluţii pentru următoarele două situaţii: a) bunul a fost transmis în posesie cumpărătorului până la încheierea contractului, iar data predării nu poate fi stabilită şi b) bunul a fost transportat. În prima situaţie termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data încheierii contractului. Atunci când contractul se încheie inter praesentes, data perfectării acestuia se inserează în conţinutul contractului. Dacă contractul este încheiat inter absentes, în conformitate cu prevederile art.699 (1), data încheierii contractului se consideră momentul primirii acceptării de către ofertant. În cel de-al doilea caz, când bunul a fost transportat, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data expedierii lui la adresa cumpărătorului. (3) Atât alin.3 al prezentului articol, cât şi alin.4 al art.771 oferă părţilor posibilitatea de a stabili în contract termene de garanţie pentru bunurile accesorii. Totuşi, din prevederile art.784 rezultă că termenul de garanţie pentru bunurile accesorii trebuie să fie cel puţin egal cu termenul de garanţie stabilit pentru bunul principal. Dacă în contract părţile au stabilit pentru bunurile accesorii termene de garanţie mai scurte decât pentru bunul principal, pretenţiile referitoare la viciile accesoriilor vor putea fi înaintate de către cumpărător în perioada de garanţie a bunului principal. Conform art.292 bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atat timp cat satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sunt principale. (4) Art.774 acordă posibilitate părţilor de a stabili în contract termene de garanţie mai mari pentru bunurile accesorii decât pentru bunul principal, cumpărătorul având dreptul să înainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor în perioada lor de garanţie. Articolul 785. Termenul de prescripţie pentru acţiunile privind viciile bunului. Poate fi intentată acţiune privind viciile bunului la termen de un an din data înaintării pretenţiilor, iar dacă nu au fost înaintate pretenţii sau nu poate fi stabilită data înaintării lor, în termen de un an din data expirării termenelor stabilite la art.783 şi 784. Norma comentată stabileşte termenul de prescripţie pentru acţiunile privind viciile bunului în dependenţă de două situaţii ţi anume:
S e c t i u n e a a 2-a RASCUMPARAREA
Restituirea vînzătorului a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv, acţionănd atît în privinţa cumpărătorului, ai suscesorilor lui în drepturi, cît şi a terţelor dobănditori, cu excepţia cînd terţul dobănditor invocă dobăndirea dreptului de proprietate asupra unui bun ( imobiliar ) prin posedarea lui o anumită perioadă ( Art. 332. Uzucapiunea imobiliară ) sau posesia de bună credinţă în materia bunurilor mobile ( Art. 331 ). Vînzătorul poate cere răscumpărarea de la cumpărătorul iniţial, cît şi de la oricare alt cumpărător mai departe. Urmează de menţionat că este indiferent, dacă în contractul de vînzare a terţului achizitor fusese sau nu prevăzută clauza de răscumpărare în folosul vînzătorului primitiv, cu excepţia vînzării unui imobil, deoarece cumpărătorul de bună-credinţă, ce n-a cunoscut pactul de răscumpărare din contractul iniţial, este protejat de dispoziţia art. 331. În afară de vînzător, răscumpărarea poate fi exercitată de un cesionar ( persoana căreia prin contract i-au fost transmise drepturile ), de creditorii săi şi de moştenitorii săi, fiecare moştenitor avănd dreptul să ceară răscumpărarea numai în ce priveşte cota sa parte. Vînzarea cu pact de răscumpărare ca regulă o folosesc cei, care avănd nevoie de bani, îşi vînd bunurile cu intenţia că în termenul prevăzut pentru răscumpărare, să dobăndească sumele necesare pentru a redobîndi proprietatea bunurilor vîndute. După conţinutul şi efectele survenite, facultatea de răscumpărare se foloseşte ca o modalitate de credit, întru ocolirea Legii cu privire la gaj ( Legea 449-XV/2001 ). Condiţia răscumpărării urmează în mod obligatoriu a fi stipulată în contractul de vînzare- cumpărare. În caz contrar vînzarea se consideră simplă, iar răscumpărarea constituie o revînzare în condiţiile căreia părţile urmează să achite taxele respective de mutaţie.. Clauza de răscumpărare poate fi întrodusă în contractele de vînzare-cumpărare atît mobiliare cît şi imobiliare. Articolul 787. Soarta accesoriilor Revînzătorul este obligat să predea celui care exercită dreptul de răscumpărare bunul împreună cu accesoriile lui. Obiect al contractului de vînzare-cumpărare cu pact de răscumpărare poate fi orice bun ce întruneşte următoarele condiţii
Dreptul de proprietate al vînzătorului asupra unui lucru mobil sau imobil generează dreptul în tot asupra produselor lucrului, căt şi asupra unirilor ca accesoriu ( sub accesiune se subănţelege unirea materială a unui lucru mai puţin important cu un alt lucru mai important ), cu lucrul într-un mod natural sau artificial.. Acest drept se numeşte drept de accesiune. Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară, de asemenea, poate fi naturală sau artificială ( este efectul unui fenomen natural străin de voinţa omului, sau efectul unui fapt al omului ), (Art. 328-330 ). Respectiv pănă la răscumpărare cumpărătorul este proprietarul lucrului, cît şi a accesoriilor, sub condiţie rezolutorie. Întrucăt răscumpărarea anulează vănzarea, părţile urmează a fi puse în poziţia primitivă ( iniţială ), revînzătorul fiind obligat să predee bunul răscumpărat împreună cu accesoriile. Articolul 788. Preţul de răscumpărare. Răscumpărarea se efectuează la preţul de vănzare. Revănzătorul este în drept să ceară compensarea cheltuielilor aferente bunului cumpărat pînă la răscumpărare, în cuantum egal cu creşterea valorii bunului datorită acestor cheltuieli. Dacă bunul pe care trebuie să îl restituie a fost dotat cu un accesoriu, cumpărătorul îl poate reţine dacă nu dăunează bunului. Atît cumpărarea cît şi răscumpărarea formează o singură operaţiune.. În acest sens răscumpărarea nu este considerată că constituie o nouă vănzare ( vînzătorul iniţial nu deţine statutul de cumpărător ), ci ca rezoluţia vănzării, îndeplinită prin efectul condiţiei de răscumpărare. Cănd îşi va relua lucrul, vănzătorul nu va fi obligat să achite taxe noi de înregistrare, fiind considerat proprietar, ca şi cum nu ar fi vîndut lucrul. Vănzătorul dacă doreşte să exercite facultatea de răscumpărare urmează în termenul convenit (Art. 791 ) să-şi manifeste intenţia de a răscumpăra bunul fără a face o ofertă reală a preţului şi accesoriilor preţului. În consecinţă răscumpărarea anulează vănzarea, părţile fiind puse în poziţie iniţială, ca şi cum nu ar fi contractat. Pentru ca răscumpărarea să fie îndeplinită, vănzătorul urmează să restituie cumpărătorului
Revănzătorul este în drept să solicite restituirea cheltuielilor suportate asupra bunului cumpărat, în măsura în care bunul a fost îmbunătăţit sau a crescut valoarea lui datorită acestor cheltuieli. În caz contrar, cumpărătorul este în drept să reţină lucrul pănă la achitarea deplină. Articolul 790. Efectele dispunerii de bun pînă la răscumpărare. Dacă, pînă la exercitarea dreptului de răscumpărare, a dispus de obiectul contractului, cumpărătorul este obligat să înlăture drepturile terţelor persoane asupra bunului. Se consideră că revănzătorul a dispus de bun şi în cazul în care bunul a fost înstrăinat în cadrul procedurii de executare silită sau a fost înstrăinat de către administratorul procesului de insolvabilitate. Pînă la răscumpărare, cumpărătorul este proprietarul lucrului, sub condiţie rezolutorie, bucurăndu-se de toate atributele dreptului de proprietate. Respectiv, el poate înstrăina bunul cu titlu oneros ( care implică anumite sarcini, anumite obligaţii ), sau gratuit, poate să-l greveze ( să-l încarce cu ipoteci, gajuri, cu cheltuieli ), să-l supună unor condiţii grele ( Titlul IV, Capitolul V ), cu drepturi reale împotriva terţilor, cu condiţia că aceste drepturi şi acte vor fi şi ele supuse condiţiei rezolutorii a răscumpărării. Tot odată cumpărătorul poate scuti imobilul de privilegii şi ipoteci. Cumpărătorul poate chiar dispune de lucru – atît contra adevăratului proprietar, căt şi contra celor ce ar pretinde că au drepturi sau ipoteci asupra lucrului văndut. El poate vinde lucrul ca al său, însă cu facultatea de răscumpărare. Pe baza titlului de dobănditor el deţine deplina proprietate al lucrului. De asemeni, el poate dispune contra celor ce pretind, că au drepturi asupra lucrului, cum ar fi spre exemplu, servituţi ( Titlul IV,Capitolul III ). Urmează de menţionat faptul, că vănzătorul, prin efectul clauzei de răscumpărare, poate fi considerat ca proprietar al lucrului văndut, însă sub condiţie suspensivă ( cu drepturi suspendate ). În calitate de proprietar el este în drept să facă acte de dispoziţie asupra lucrului şi să-l greveze cu sarcini reale. Acestea , însă, nu pot dobăndi vre-o validitate decît exerciţiul facultăţii de răscumpărare ( cu efectul retroactiv, din ziua constituirii lor ), deoarece, dacă vănzătorul în termenul stipulat nu va exercita răscumpărarea, proprietatea condiţională va dispărea cu consolidarea definitivă a titlului cumpărătorului. Articolul 791. Termenul de răscumpărare. Răscumpărarea poate fi exercitată doar în termenul stipulat în contract, care nu poate fi mai mare de 10 ani pentru terenuri şi de 5 ani pentru alte bunuri. Aceste termene nu pot fi prelungite. Legislatorul a limitat termenul în care vînzătorul poate exercita facultatea de răscumpărare la 10 ani pentru terenuri şi 5 ani pentru alte bunuri din consideraţii de garanţie a tranzacţiilor şi de consolidare a proprietăţii. Nu este interzis să fie stabilit un termen mai scurt la învoirea părţilor. În caz că părţile au stipulat pactul de răscumpărare fără a indica vre-un, răscumpărarea va putea fi exercitată timp de 10 ani pentru terenuri şi timp de 5 ani pentru alte bunuri, termenul legal fiind presupus. E de menţionat, că termenul fixat de către părţi în contract, nu mai poate fi prelungit nici de ele însăşi, şi nici de organele abilitate ( judiciare ). Termenul convenit de către părţi pentru răscumpărare se răfrănge asupra tuturor persoanelor, inclusiv a minorilor, cu rezervă pentru aceştia a acţiunii recursorii contra tutorelui care nu a îndeplinit în termen rezonabil facultatea răscumpărării. Curgerea termenului de răscumpărare este suspendată prin cazuri excepţionale ( război, etc ). S e c t i u n e a a 3-a OPTIUNEA
Articolul 792. Opţiunea Părţile pot conveni asupra dreptului unilateral al cumpărătorului de a achiziţiona un bun pînă la un anumit moment ( opţiunea de cumpărare ) sau asupra dreptului vînzătorului de a vinde în aceleaşi condiţii un bun cumpărătorului ( opţiunea de vînzare). În privinţa contractelor de opţiune se aplică normele de vînzare – cumpărare dacă părţile nu convin altfel. Sub noţiunea de “ opţiune “ se subînţelege “promisiunea de vînzare-cumpărare “ cănd există consimţămăntul reciproc al vînzătorului şi cumpărătorului asupra obiectului şi preţului. Opţiunea poate fi unilaterală şi bilaterală. În cazul promisiunii de vînzare, o persoană primeşte promisiunea altei persoane de a-i vinde un bun, proprietate ai ei, rezervăndu-şi dreptul de a-şi manifesta ulterior, în perioada unui termen stabilit, consimţămăntul său de a-l cumpăra. Exemplu. Proprietarul unui imobil oferă imobilul chiriaşului spre cumpărare la un preţ stabilit, dacă ultimul îşi va manifesta voinţa de a-l cumpăra. O promisiune de vînzare nu poate produce efectele unei vînzări, una dintre părţi, în acest caz, fiind obligată faţă de cealaltă să vîndă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii bucurăndu-se de alegerea de a cumpăra sau nu acest bun. În cazul cănd beneficiarul va manifesta dorinţa de a cumpăra bunul, iar proprietarul va refuza vînzarea, beneficiarul are dreptul la încasarea despăgubirilor cauzate potrivit regulilor aplicabile la neexecutarea obligaţiilor. Respectiv, promisiunea de vînuare este un contract unilateral, creînd obligaţii pentru una din părţi. Opţiunea poate fi şi bilaterală, cînd părţile se obligă reciproc să încheie pe viitor, la preţul stabilit un contract de vînzare – cumpărare a unui obiect. În cazul cănd promitentul nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, benmeficiarul cumpărător nu poate solicita predarea lucrului, bucurăndu-se de dreptul la recuperarea despăgubirilor ( Capitolul V. Efectele neexecutării obligaţiilor ). Dacă însă lucrul se mai află în patrimoniul vînzătorului, beneficiarul- cumpărător poate cere să fie impus vînzătorul la încheierea contractului. Opţiunea poate fi cu termen—cînd oferantul este obligat să-şi menţină promisiunea de vînzare pănă la îndeplinirea termenului arătat şi fără termen, cănd oferta de vănzare poate fi retrasă după timpul necesar pentru a primi un răspuns chibzuit. În caz de retragere a promisiunii de vănzare înainte de sfărşitul termenului – acceptantul este în drept să solicite încasarea pagubelor pricinuite, promitentul fiind ţinut de o obligaţie de a face. În practică există şi o altă formă a promisiunii de vănzare, cănd proprietarul unui bun se obligă că, în cazul în care-l va vinde să-i acorde preferinţa unei anumite persoane la preţ egal. S e c t i u n e a a 4-a DREPTUL DE PREEMTIUNE Articolul 793. Cumpărare în baza dreptului de preemţiune. ( 1) Titularul dreptului de preemţiune poate face uz de el în cazul în care persoana obligată încheie cu un terţ contract de vănzare-cumpărare. ( 2) În cazul în care de dreptul de preemţiune beneficiază cîteva persoane împreună, acest drept poate fi exercitat numai în comun dacă legea sau contractul nu prevede altfel. ( 3 ) Dreptul de preemţiune nu este transmisibil şi nu trece prin succesiune dacă contractul dintre persoana obligată şi titularul dreptului de preemţiune nu prevede altfel. Conţinutul dreptului de preemţiune constă în privilegiul titularului de a fi preferat în calitate de cumpărător în cazul în care proprietarul terenului agricol din extravilan ( situat în afara spaţiului construibil al unei localităţi ), doreşte să-l văndă. Dreptul de preemţiune poate fi stabilit prin lege sau prin convenţia părţilor în favoarea unei persoane fizice sau juridice, ori în favoarea statului. Acest drept nu este transmisibil şi nu trece prin suscesiune, dacă nu este prevăzut altfel.. Dacă dreptul de preemţiune este limitat la o anumită perioadă, acesta poate fi moştenit. Obiectul dreptului de preemţiune îl constituie numai terenurile agricole din extravilan supuse vănzării-cumpărării. Titularul dreptului de preemţiune ( subiectul activ ) poate fi orice persoană fizică sau juridică, ce întruneşte calităţile prevăzute de lege, şi anume, persoanele cu statut de coproprietari, proprietar vecin, arendaş şi stat ( în ordinea stabilită de lege ). Conţinutul dreptului de preemţiune constă în privilegiul titularului de a fi preferat în calitate de cumpărător în cazul în care proprietarul terenului agricol din extravilan doreşte să-l văndă. Subiectul pasiv este format din celelalte subiecte de drept. Dreptul de preemţiune este prevăzut de lege numai dacă înstrăinarea se face prin vănzare-cumpărare, nu şi prin acte cu titlu gratuit ( donaţie ), cu caracter aleatoriu ( renta viageră, contractul de întreţinere ) sau prin contract de schimb. Ca obiect actul juridic trebuie să aibă transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului nu şi dezmembramentele ei ( descompunerea ) Legea nu face nici o distincţie privitor la persoana proprietarul – vănzător. Articolul 794. Notificarea cu privire la intenţia de vînzare. Persoana obligată urmează să informeze neîntîrziat titularul dreptului de preemţiune despre intenţia sa şi condiţiile vînzării. Informarea poate fi executată de terţul cu care vînzătorul intenţionează să încheie contractul de vînzare- cumpărare. Dreptul de preemţiune este un drept real, subiectiv civil absolut, care urmează a fi respectat nu numai de titularul dreptului şi de părţile litigante, dar şi de alte persoane. Potrivit legii, proprietarul unui teren ce urmează a fi văndut va înştiinţa Agenţia despre intenţia vănzării terenului, precum şi cea de a vinde terenul numai cu respectarea dreptului de preemţiune conform titularilor în ordinea stabilită de lege, şi anume, mai întăi coproprietarul, apoi proprietarul vecin, urmează arendaşul şi apoi statul, indicănd datele lor, adresa sau sediul. Înştiinţarea trebuie să determine terenul ce urmează a fi văndut ( sau partea din teren ) suprafaţa şi categoria de folosinţă, locul unde este situat terenul, precum şi preţul cerut. Oferta de vănzare a terenului agricol situat în extravilan va fi înregistrată la Consiliul local unde este situat terenul, ea fiind afişată de îndată în sediul Primăriei prin grija şi sub semnătura secretarului acestuia. Agenţia va încunoştiinţa în termen de 15 zile pe proprietarii şi coproprietarii prevăzuţi de lege, care sunt obligaţi să se pronunţe în termen de 30 zile în scris de la data afişării, solicitănd înregistrarea ofertei de cumpărare la primăria respectivă, la care se va arăta şi preţul oferit. Acest termen este valabil şi pentru stat care îşi exercită dreptul prin Agenţie. Încunoştiinţarea este obligatorie, reprezentănd o ofertă de a contracta, fiind destinată unui cerc de persone determinat de lege. Dacă titularii dreptului de preemţiune în termen de 30 zile nu-şi vor manifesta dorinţa de a accepta oferta, dreptul lor se consideră stins, oferta îşi pierde valoarea şi terenul se vinde liber.
Odată cu acceptarea ofertei contractul se consideră încheiat potrivit regulilor aplicabile încheierii unui contract între “absenţi “, pentru ce e necesar, ca acceptarea să fie făcută fără obiecţiuni sau rezerve şi comunicată Agenţiei prin intermediul căreia se exercită dreptul de preemţiune. Dacă oferta a fost acceptată, contractul se încheie între vănzător şi toţi acceptanţii. În caz, cănd titularii dreptului de preemţiune care au acceptat oferta, fac parte din categorii diferite, contractul se consideră încheiat cu cei din categoria titularilor dreptului de preemţiune preferenţial ( coproprietarii cu drept preferenţial faţă de proprietarii vecini…). Vînzătorul are dreptul să aleagă pe unul dintre ofertanţi. Dacă preţul oferit de aceştia nu este convenabil vînzătorului, el poate vinde terenul oricărei alte persoane. Procedura menţionată se consideră ca un antecontract, urmănd ca părţile să se prezinte la notar pentru autentificarea lui. Articolul 796. Nulitatea acordului de neaplicare a dreptului de preemţiune. Acordul dintre persoana obligată şi terţ este nul dacă prin el contractul de vînzare-cumpărare este condiţionat de neexercitarea dreptului de preemţiune sau dacă persoana obligată îşi rezervă dreptul de a rezolvi contractul la exercitarea dreptului de preemţiune. Actul de înstrăinare a terenului agricol din extravilan încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune prevăzut de art. 793, 794 CC RM nu este valabil. Anularea poate fi cerută indiferent de faptul, dacă cumpărătorul a cumpărat terenul cu bună credinţă sau rea-credinţă ( neîncunoştiinţarea Agenţiei despre intenţia de vănzare, vănzarea terenului înainte de expirarea termenului prevăzut sau la un preţ inferior faţă de cel prevăzut în ofertă, etc), şi cu toate că titularul dreptului de preemţiune nu este parte al contractului, al cărui anulare se cere. Nulitatea poate fi solicitată şi de succesorul titularului dreptului nesocotit. Persoanele interesate pot intenta acţiunea în declararea simulaţiei, dublate de acţiunea în anularea contractului de vănzare- cumpărare, dacă vănzarea s-a efectuat prin simulaţie ( donaţie, declararea preţului mai mare sau mai mic decăt cel achitat în realitate ). Prin anularea contractului de vănzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune, terenul reintră în proprietatea vănzătorului cu efect retroactiv. Cel din urmă, în caz dacă doreşte cu adevărat să înstrăineze terenul, urmează să reia întreaga procedură stabilită de lege. Acţiunea în anulare se prescrie în termen de trei ani ( Art.267 ). După expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare, vînzarea se consolidează, chiar dacă nu au fost respectate stipulaţiile privitor la dreptul de preemţiune. Secţiunea a 5-a CUMPĂRAREA DE PROBĂ SAU LA VEDERE
La fel de nefericită ni se pare şi formularea primului alineat: „În cazul cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”. Principiul libertăţii contractuale garantează dreptul oricărui cumpărător la libera alegere a obiectului cumpărat, nimănui nu-i poate fi impus să cumpere un obiect pe care nu-l doreşte. Ceea ce doreşte, de fapt, să spună acest alineat este că, în cazul vânzărilor de probă, după probarea sau „vederea” bunului, cumpărătorul este liber să declare că acesta îi convine sau nu. Această opţiune nu poate fi cenzurată din exterior, fiind la libera apreciere a cumpărătorului. De exemplu, dacă doresc să cumpăr un costum, încheind o cumpărare de probă, iar în urma „probării” lui constat că este măsura potrivită, nu pot fi forţat de către vânzător să îl cumpăr, întrucât „consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”! Mai periculoasă, însă, este teza finală a alineatului: „În caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiată sub condiţia suspensivă a consimţirii.” Care este soluţia în cazul în care nu există nici un dubiu: părţile stipulează foarte clar că încheie o vânzare-cumpărare de probă? Va fi acest contract afectat de condiţia suspensivă a consimţirii din partea cumpărătorului? Citind ultima propoziţie a alineatului, vom fi tentaţi să răspundem că nu, întrucât prezumţia se aplică numai „în caz de dubii”. Soluţia ar fi, însă, ilogică şi nefirească, prin urmare, considerăm că toate cumpărările de probă vor fi considerate încheiate sub condiţia suspensivă a consimţirii din partea debitorului, urmând să citim „în caz de dubii” ca „în lipsă de stipulaţii contrare”! 2. Confuziile continuă şi în cadrul acestui alineat: „Vânzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul”. Contractul este încheiat „de probă”, în urma cărei acţiuni (probării, încercării) cumpărătorul va declara dacă îi convine bunul sau nu. Sensul verbului „a verifica” nu este acelaşi, nici măcar similar celui de „a proba”, având sfere diferite. De exemplu, dacă doresc să procur un automobil, îi voi verifica starea tehnică şi voi constata că nu are probleme, dar după ce îl voi încerca (proba), îmi voi da seama că nu îmi convine, de pildă, întrucât consumă mult, îi prea lent, slab, incomod, neîncăpător etc. pentru necesităţile mele. Prin urmare, vânzătorul va fi obligat nu numai să permită cumpărătorului verificarea obiectului, ci să permită chiar încercarea lui, numai în urma acestei din urmă operaţiuni cumpărătorul putând decide dacă îi convine lucrul sau nu. 3. Dispoziţiile alineatului (3) sunt o consecinţă logică a celor de la alineatul (1), fiind de o certă utilitate practică. Întrucât contractul îi afectat de o condiţie suspensivă, pendente conditione (adică până la îndeplinirea condiţiei), vânzătorul rămâne proprietarul bunului, tot lui revenindu-i şi suportarea riscului pieirii fortuite a lui. Pentru a descuraja cumpărătorul neglijent sau chiar de rea-credinţă de a lua bunul pentru încercare şi de a neglija conservarea şi păstrarea lui, i-a fost instituită, în mod expres, obligaţia de a păstra obiectul primit de la cumpărător până la realizarea condiţiei. Articolul 799. Termenul de consimţire (1) Consimţirea pentru un obiect cumpărat de probă sau la vedere poate fi declarată doar în termenul convenit, iar dacă acesta nu a fost stabilit, până la trecerea unui termen rezonabil stabilit de vânzător. (2) În cazul în care obiectul a fost dat cumpărătorului de proba sau la vedere şi a expirat termenul stabilit sau, dacă nu a fost stabilit, termenul suficient pentru aprecierea calităţilor obiectului, tăcerea cumpărătorului se consideră consimţire. 1. Este firesc ca încercarea bunului de către cumpărător să se facă într-un termen limitat, astfel încât probarea lucrului să nu se transforme în utilizarea lui. Părţile sunt suverane să stabilească de comun acord perioada în care urmează să fie încercat bunul. Dacă nici un termen nu a fost stabilit de comun acord, vânzătorul va putea, luând în calcul tipul bunului, tehnicitatea lui, domeniul în care va fi utilizat, necesităţile cumpărătorului etc., stabili pe cale unilaterală un termen rezonabil. Vânzătorul este persoana cea mai potrivită pentru stabilirea acestui termen rezonabil, întrucât, pe de o parte, va avea grijă să fie suficient de scurt, evitând utilizarea bunului său, iar pe de altă parte, va avea grijă ca termenul să fie suficient sau, cum spune legea – rezonabil, un termen prea scurt ar descuraja cumpărătorul să accepte continuarea relaţiei lor contractuale. 2. Dacă cumpărătorul nu se manifestă nici într-un fel după expirarea termenului, convenţional sau stabilit de către vânzător, condiţia va fi considerată îndeplinită. Soluţia este în acord cu structura acestui tip de vânzare, fiind o măsură potrivită de protecţie a intereselor vânzătorului. Această dispoziţie este corelată cu cea de la art. 208 Forma actului juridic, alin. (4), care enunţă regula (reiterată şi dezvoltată de alin. (1) al art. 694 Acceptarea ofertei) conform căreia tăcerea nu valorează consimţământ, în afară de cazurile expres prevăzute de lege sau de convenţia părţilor. Art. 799 este unul dintre cazurile în care legea prevede expres acest lucru (a se vedea şi art. 1031 Acceptarea mandatului), cu toate că în cazul dat nu ne confruntăm cu o tăcere propriu-zisă ci, practic, cu neîndeplinirea unei obligaţii de a încerca bunul şi de a aduce rezultatul la cunoştinţa vânzătorului în termenul prestabilit. Secţiunea a 6-a VÂNZAREA DREPTURILOR LITIGIOASE Articolul 800. Dreptul litigios Un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în cazul în care a fost intentata o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesara. Această secţiune reglementează o altă modalitate de vânzare: vânzarea drepturilor litigioase. După cum este şi firesc, pentru a contura cu exactitate sfera acestor tipuri de vânzări, prezenta secţiune începe cu definirea dreptului litigios. Chiar dacă este o traducere fidelă a art. 1782 a Codului civil din Québec (Un droit est litigieux lorsqu'il est incertain, disputé ou susceptible de dispute par le débiteur, que l'action soit intentée ou qu'il y ait lieu de présumer qu'elle sera nécessaire), considerăm că acest text, coroborat ce cele două articole ce-l urmează ar putea da naştere unor situaţii dificil de rezolvat în practică. Dreptul litigios. Dreptul litigios presupune, aşa după cum ne indică chiar denumirea, un litigiu. Legiuitorul a optat pentru cea mai largă accepţiune a termenului „litigios” atunci când a formulat definiţia juridică a dreptului litigios. „Un drept este litigios în cazul în care este incert...”. Dincolo de faptul că teoria generală a dreptului nu cunoaşte clasificarea drept cert – drept incert şi nu sunt cunoscute cu exactitate circumstanţele în care un drept ar putea fi catalogat drept „incert” (de altfel, nici codul de procedură civilă nu utilizează aceste noţiuni), considerăm că sfera termenului „litigios” este puternic şi, întrucâtva, artificial dilatată, întrucât un drept ar putea fi incert şi în acelaşi timp în afara oricărui litigiu. Altfel spus, ne putem imagina existenţa unui drept „incert” nelitigios, adică un drept cu privire la care nu există nici o contestaţie judiciară. „Un drept este litigios în cazul în care este..., contestat sau contestabil de debitor...”. Analizând în ansamblu textul acestui articol, ajungem la concluzia că legiuitorul are în vedere o contestaţie extrajudiciară a dreptului, întrucât în continuare se ocupă şi de cazul în care dreptul este contestat judiciar. Şi de această dată sunt aduse în sfera termenului „litigios” elemente străine unui diferend judiciar, ajungându-se, într-un fel, la soluţia „un drept este litigios... chiar dacă nu este litigios”. Ba chiar mai mult, textul statuează că „un drept este litigios în cazul în care este..., contestabil...”. Prin urmare un drept poate fi considerat litigios în afara oricărui litigiu, în afara chiar şi a unei contestaţii extrajudiciare, numai în baza faptului că în viitor ar putea fi contestat de către debitor, iar această eventuală contestaţie îl poate transforma, sau mai precis îl transformă, în ochii legii, într-un drept litigios. Dacă „incertitudinea” dreptului viza atât drepturile reale cât şi drepturile de creanţă, legea nefăcând nici o distincţie între ele, în ipoteza dreptului „contestat sau contestabil” legea vizează, prin ipoteză, numai drepturile de creanţă, întrucât numai contestaţia intentată sau intentabilă de către debitor poate duce la calificarea acelui drept ca şi „litigios”. Nu ne putem da seama care este raţiunea acestei restricţii. Un drept de creanţă (privit ca latură activă a raportului obligaţional) poate fi contestat şi de către creditor, dacă nu sub aspectul existenţei sale (caz în care nu ar avea interes), cel puţin sub aspectul întinderii sale. Apoi, de ce sunt exceptate drepturile reale? „Un drept este litigios... în cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară”. Dacă în legătură cu un drept a fost intentată o acţiune (presupunând că legiuitorul a vizat o acţiune judiciară) acest drept este unul litigios. Anumite semne de întrebare ridică, însă, ultima teză a acestui text de lege – „...ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară”. Cine va prezuma că acţiunea va fi necesară: părţile, creditorul, debitorul, judecătorul etc.? Ce fel de prezumţie va fi aceasta? Va putea fi răsturnată, probându-se că acţiunea nu va fi necesară, când va putea fi răsturnată, de către cine va putea fi răsturnată? Abordarea cu atâta largheţe a definirii dreptului litigios de către legiuitor trebuie privită cu reticenţă de către practician, lui revenindu-i sarcina delicată de a interpreta restrictiv aceste dispoziţii. În caz contrar, conform acestei definiţii, practic, orice drept este „litigios”. Un drept incert este litigios, un drept contestat extrajudiciar este litigios, un drept contestabil în viitor este deja litigios în prezent prin simplul fapt că va putea fi contestat, şi, în fine, un drept este litigios dacă cineva prezumă că în viitor acest drept va fi contestat pe calea unei acţiuni judiciare. Interpretând astfel această definiţie, s-ar ajunge la consecinţe grave şi nedorite. Dintr-o chestiune, în principiu, obiectivă – un drept este litigios dacă este contestat în cadrul unui litigiu, calificarea dreptului ca şi litigios s-ar transforma într-o chestiune subiectivă. Oricine ar avea un interes, ar putea transforma un drept pur şi simplu într-unul litigios prin una dintre metodele puse la dispoziţie cu generozitate de către legiuitor. Având în vedere articolele ce urmează, considerăm că acest lucru nu poate fi acceptat. Considerăm că, în ciuda unei aparente libertăţi în calificarea dreptului ca şi litigios, lucrurile nu stau chiar aşa, interpretul trebuind să interpreteze restrictiv aceste dispoziţii. Legiuitorul a dorit să includă în sfera „litigioasă” nu doar contestaţiile judiciare propriu-zise, ci şi acele cauze care generează sau sunt echivalente acestor contestaţii, având un potenţial litigios ridicat. Toate aceste cauze sau situaţii în care se află un drept gravitează, prin urmare, în jurul noţiunii de „litigiu” (în accepţiunea restrânsă), fiind interpretate prin prisma posibilităţii declanşării iminente a acestuia. Astfel, nu orice incertitudine va califica dreptul ca şi litigios, ci numai una care va genera un litigiu. Contestarea iminentă a unui drept, datorită disensiunilor deja existente, îi va aduce calificativul de litigios chiar înaintea producerii litigiului, existenţa căruia poate fi încă de pe acum prezumată. În toate aceste cazuri germenii litigiului trebuie să fie deja existenţi la momentul în care interpretul califică dreptul ca şi litigios, simpla eventualitate a apariţiei lor în viitor nefiind suficientă.
Totuşi, şi în aceste condiţii necesitatea unei dispoziţii de acest fel în cadrul codului civil este discutabilă. Toate categoriile de profesiuni juridice care apar enumerate în acest text beneficiază de legi organice de organizare, funcţionează după statute proprii, au coduri deontologice etc. care, după părerea noastră, sunt mai în măsură să prevină o conduită de acest fel decât o incapacitate de a cumpăra, reglementată de codul civil. De asemenea, ni se par grave prezumţiile sau raţiunile care au stat la baza acestei incapacităţi. Considerându-se că anumite persoane ar putea avea o anumită influenţă în soluţionarea unui drept litigios (pe care, probabil, l-a cumpărat la un preţ net inferior valorii dreptului) prin exercitarea funcţiei pe care o ocupă sau prin anumite presiuni pe care le poate exercita datorită situaţiei de care se bucură, legiuitorul le interzice achiziţionarea de drepturi litigioase. Teoretic, Codul civil instituie o prezumţie generală de „corupţie sau coruptibilitate” a tuturor celor care exercită funcţii ce ţin de sfera juridică, iar prin art. 801 soluţionează această problemă prin interdicţia de a dobândi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute. Altfel nu ne putem explica interdicţia impusă unui executor judecătoresc provincial, să spunem, din cel mai îndepărtat punct nordic al ţării, de a cumpăra un drept litigios în cel mai sudic punct al ţării. Să fie atât de mare influenţa acelui executor şi pericolul de a face presiuni asupra magistraţilor, procurorilor, avocaţilor de la sud, încât legea îi refuză dreptul de a cumpăra acel drept (chiar dacă litigios), restrângându-i astfel capacitatea de folosinţă? Este adevărat că această interdicţie se regăseşte şi în alte legislaţii (articolul în cauză fiind, de fapt, o traducere aproximativ exactă a textului art. 1783 a codului civil din Québec), însă, spre deosebire de cea moldovenească fie este restrânsă din punct de vedere teritorial aria în care persoanele vizate nu pot să achiziţioneze drepturi litigioase nici personal, nici prin interpunere de persoane, fie este restrânsă sfera actelor juridice prin care aceste categorii de persoane nu pot dobândi drepturi litigioase. De pildă, codurile francez şi român adoptă o restrângere teritorială (explicabil dacă comparăm suprafaţa teritoriilor în cauză), iar codul din Québec interzice numai dobândirea drepturilor litigioase prin vânzare-cumpărare (Les juges, avocats, notaires et officiers de justice ne peuvent se porter acquéreurs de droits litigieux, sous peine de nullité absolue de la vente.) În codul nostru, nu există nici o restricţie teritorială, nici o limitare a actelor, din textul art. 801 fiind eliminată prevederea expresă a codului provinciei canadiene, precum că sancţiunea o reprezintă nulitatea absolută a vânzării. Astfel, sub imperiul prezentului cod, categoriile profesionale vizate nu vor putea dobândi drepturi litigioase sub nici o formă (acte juridice oneroase sau gratuite, încheiate între vii sau mortis causa) sub sancţiunea nulităţii absolute.
(b) Această instituţie a fost controversată încă de la origini, fiind grav criticată şi combătută de doctrina franceză (şi nu numai) încă de la începutul secolului XIX. Au fost atacate atât fundamentele ei cât şi modul în care este concepută. Retractul litigios este un drept potestativ clasic (a se vedea comentariul articolului 565 şi St. Valory, La potestativite dans les relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-Marseille, 1999), care conferă debitorului unui drept litigios, vândut de către titularul său, să se elibereze de cesionar, numărându-i preţul vânzării, cheltuielile făcute cu vânzarea şi dobânda preţului şi cheltuielilor calculată din momentul vânzării până în momentul invocării retractului. Acest drept al debitorului cedat intră în conflict cu unele principii de drept: principiul libertăţii contractuale, principiul garantării proprietăţii, fiind calificat de doctrină ca o formă de expropriere privată, iar recent, în unele legislaţii, s-a pus în discuţie chiar constituţionalitatea acestei instituţii (Curtea Constituţională a României a respins excepţia de neconstituţionalitate). Conceput ca un mijloc de descurajare a speculei cu drepturi litigioase şi o modalitate de a termina mai repede (în Codul civil din Québec şi al Republicii Moldova, uneori, chiar înainte de a se naşte) procesele, a eşuat sub ambele aspecte. Datorită modului în care este reglementat, pot fi uşor eludate dispoziţiile cu privire la retract, iar stingerea mai rapidă a unui proces, de cele mai multe ori se afla la originea demarării altor procese, mult mai complexe şi mai complicate. De asemenea, s-a remarcat că nici poziţia debitorului, care este protejat şi favorizat prin acordarea dreptului de retractare, nu este ireproşabilă, deseori având la baza propria sa culpă sau neglijenţă. Dacă debitorul a fost diligent şi şi-a preconstituit mijloace de probă nu va avea un prea mare interes în invocarea retractului, întrucât poate câştiga procesul, indiferent că este purtat de cedent sau cesionar. Dacă, însă, din culpă sau neglijenţă, nu are la dispoziţie mijloace juridice solide pentru a câştiga procesul, va avea tot interesul să invoce retractul litigios, stingând, pe de o parte procesul, iar pe de altă parte achitând numai sumele efectiv plătite de cesionar, nu valoarea nominală a creanţei. (c) Discutând viciile de concepţie, putem remarca că retractul litigios poate fi exercitat, dacă e să ne conducem după titlul articolului, numai dacă dreptul litigios este un drept de creanţă. Aceasta întrucât, în cazul drepturilor reale nu avem un debitor care să fie obligat direct faţă de titularul dreptului de proprietate sau altui drept real, ci avem suma tuturor celorlalţi participanţi la raporturile juridice cărora le incumbă o obligaţie pasivă generală de a nu face nimic care să aducă atingere dreptului real. Întrucât art. 802 conferă dreptul de a se libera numai debitorului, rezultă că acest apanaj îi aparţine numai subiectului pasiv din cadrul unui drept de creanţă. Nici creditorul şi nici titularul unui drept real nu ar putea să se prevaleze de dreptul reglementat de art. 802. Alineatul (1) confirmă excluderea titularilor drepturilor reale de sub incidenţa art. 802. Numai „cel de la care se reclamă”, adică debitorul este eliberat dacă plăteşte cumpărătorului preţul vânzării etc. Conform alineatului (2), din interpretarea excepţiilor enunţate, remarcăm că, şi în cazul înstrăinării unor drepturi reale poate fi invocat retractul litigios, dacă nu ne aflăm în câmpul de aplicare a excepţiilor amintite. 2. Amânând un pic problema drepturilor reale, alineatul (2) prevede că nici debitorii nu pot exercita acest drept în anumite situaţii. Legiuitorul a dorit să stopeze sau cel puţin să descurajeze comerţul cu drepturi litigioase, care erau procurate de anumite persoane influente (cămătari, avocaţi, magistraţi etc.) la preţuri derizorii, valorificate cu succes în justiţie şi realizate la valorile nominale. Specula cu drepturi litigioase fiind ţinta legiuitorului, era firesc să fie exceptate situaţiile în care această intenţie speculativă lipseşte, transferul dreptului litigios având la bază alte resorturi. (a) Astfel, ei se nu vor putea elibera, dacă creditorul vinde dreptul litigios unui creditor de-al său pentru a stinge datoria. Cedarea dreptului litigios unui creditor al cedentului pentru stingerea datoriei nu are nimic speculativ în sine. Raţiunea acestei excepţii este evidentă, cesionarul (împotriva căruia este îndreptat efectul retractului litigios) urmăreşte stingerea datoriei cedentului şi nu însuşirea eventualei diferenţe între valoarea de achiziţie a dreptului litigios şi valoarea nominală. Fiind un interes serios şi licit, debitorul nu va mai avea dreptul de a exercita retractul. (b) În lumina celor discutate la alineatul (1), prezenţa celei de-a doua excepţii s-ar părea că este cam ciudată. Legiuitorul discută ipoteza înstrăinării dreptului litigios unui coproprietar al bunului care este obiectul dreptului litigios. Unica raţiune de a fi a acestei excepţii există numai în situaţia în care un coproprietar al dreptului litigios îl vinde altui coproprietar al aceluiaşi drept litigios. Pare stranie prezenţa acestei excepţii, întrucât legiuitorul a exclus drepturile reale de sub incidenţa acestor texte legale, pentru ca apoi să-şi revizuiască poziţia, considerând că şi în cazul lor este posibilă invocarea retractului litigios, excluzând, cu titlu de excepţie, numai cazul vânzării făcute unui coproprietar. La fel ca şi în cazul înstrăinării dreptului litigios unui creditor, coproprietarul cesionar are interesul, serios şi legitim, de a dobândi întreaga proprietate asupra bunului, consolidându-şi dreptul şi nu speculează asupra diferenţelor de valori. (c) Cea de-a treia excepţie, în forma în care apare în cod, este într-adevăr stranie. Să precizăm ipoteza, titularul unui drept litigios îl vinde unui „moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios”. „Moştenitor al bunului” nu ne poate duce cu gândul decât la un moştenitor testamentar, adică, un legatar cu titlu particular. Atunci, însă, situaţia devine şi mai ciudată. Titularul dreptului litigios îl vinde celui pe care el l-a desemnat legatar cu titlu particular cu privire la bunul în legătura cu care s-a născut anterior litigiul şi decedează pentru a-l transforma pe cumpărător în moştenitor. Problema nu pare a avea, totuşi, rezolvare, întrucât cei trei nu se vor afla simultan antrenaţi într-un raport juridic, întrucât unul dintre ei – vânzătorul – va fi mort la data când va fi posibilă invocarea retractului şi implicit incidenţa excepţiei reglementate de art. 802, deoarece cumpărătorul va trebui să fie şi moştenitor la acea vreme. Un nonsens, care chiar dacă ar fi cu putinţă de realizat, nu are ce căuta printre excepţiile de la aplicarea retractului litigios. Însă, ceea ce la prima vedere pare o experienţă nereuşită a legiuitorului moldovean, ruptă parcă dintr-un scenariu de film „SF”, în realitate, înclinăm să credem (realizând, totuşi, că exagerăm) că nu este decât o banală „eroare de redactare sau de tipar”. Atât în textul art. 1784 a Codului din Québec, care a stat la baza art. 802, cât şi în textul art. 1199 al Proiectului de Cod civil cu număr de intrare nr. 1748 din 19 mai 2000, aprobat în prima lectură (care a stat la baza acestui cod, a se vedea „Proiectul codului civil”, Editura Cartier juridic, 2002, art. 1199), apare textul corect şi logic: „Dreptul stipulat la alineatul (1) nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută..., faţă de un comoştenitor sau coproprietar al bunului care este obiectul dreptului litigios”. Întrucât nu vedem ce motive ar fi putut avea legiuitorul să modifice textul de mai sus pentru a obţine „Dreptul stipulat la alineatul (1) nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută..., faţă de un coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios”, am considerat acest rezultat produsul unei erori, dar care trebuie neapărat să fie corectată. Aceasta întrucât, pe de o parte, a fost înlăturată o excepţie unanim recunoscută de toate legislaţiile care conţin reglementări cu privire la retractul litigios – vânzarea făcută între comoştenitori -, iar, pe de altă parte, în lista excepţiilor s-a strecurat o situaţie „străină” care trebuie înlăturată. (d) O altă „improvizare” importantă, de data aceasta intenţionată, dar complet nejustificată ar fi omisiunea exceptării cazului în care vânzarea este făcută unui posesor al bunului care este obiectul dreptului litigios. Într-adevăr, remarcăm prezenţa şi în acest caz a aceleiaşi raţiuni care a stat la baza celorlalte excepţii, achiziţionarea dreptului în vederea satisfacerii unui interes serios şi legitim, nu în vederea speculării ei. În acest caz, fiind în posesia bunului, dar nefiind proprietar, posesorul achiziţionează dreptul de proprietate, chiar dacă litigios, urmărind consolidarea poziţiei sale nu specula. Această excepţie este, de asemenea, avută în vedere de către ceilalţi legiuitori care au reglementat retractul litigios. (e) Dacă în raporturile juridice de drept civil retractul nu poate fi invocat numai în cazul incidenţei celor trei excepţii, în raporturile juridice comerciale imposibilitatea invocării retractului litigios este regula care nu comportă nici o excepţie. Explicaţia este simplă dacă privim prin prisma raţiunilor care au stat la originea acestei instituţii. Imposibilitatea invocării retractului litigios în raporturile juridice comerciale rezidă tocmai în faptul că toate raporturile comerciale au la bază această idee de speculaţie asupra valorilor. De aceea ar fi fost iraţional să persecuţi specula tocmai „la ea acasă”. (f) În continuare, legiuitorul instituie nişte limite procedurale pentru invocarea retractului litigios, prescriind obligativitatea invocării lui până la rezolvarea litigiului. „De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărâre judecătorească prin care se confirmă dreptul litigios”. Lucru, de altfel, firesc, întrucât o dată cu rezolvarea litigiului dreptul încetează să mai fie litigios, iar premisa invocării retractului litigios constă tocmai în existenţa unei cesiuni a unui drept care este litigios. (g) Ultima teză a alin. 2, „...dacă acest drept a fost stabilit (s.n. S.G.) şi litigiul este pregătit pentru a fi judecat” continuă ideea precedentă, chiar dacă nu este chiar explicită. Dreptul este considerat litigios în măsura în care este contestat fondul lui, adică fie existenţa sa fie întinderea. Această ultimă ipoteză vizează tocmai situaţia când dreptul este stabilit, clarificându-se problemele legate de existenţa dreptului cât şi de întinderea lui. Litigiul care este pregătit pentru a fi judecat pare a fi cel în legătură cu executarea silită a dreptului. Odată clarificat, însă, fondul dreptului, dispar raţiunile pentru care a fost instituit retractul litigios, în ochii legiuitorului acest drept nu mai este litigios, chiar dacă procesul prin care se cere executarea silită a dreptului încălcat este pregătit pentru a fi judecat sau chiar pendinte. (h) În final, dorim să menţionăm că în practică, chiar trecând peste imperfecţiunile reglementării, acest drept este destul de efemer şi iluzoriu, întrucât cedentul şi cesionarul dreptului litigios au o multitudine de mijloace cu care pot anihila dreptul de retractare a debitorului. Este suficient să simuleze încheierea unui alt contract, cum ar fi o donaţie, un schimb, ca retractul să nu mai poată fi aplicat. Sau pot simula preţul cesiunii, indicând valoarea nominală a dreptului sau chiar mai mare pentru a face aplicarea retractului puţin probabilă. Fie cesionarul va deveni creditorul cedentului, plasând astfel vânzarea dreptului litigios la adăpostul excepţiei reglementată de alineatul (2). De altfel, în România, de aproximativ 150 de ani de existenţă a acestei instituţii nu se cunosc decât foarte puţine cazuri în care s-a invocat retractul litigios în faţa instanţei. Anticipăm şi pentru art. 802 o aplicabilitate la fel de redusă. S e c t i u n e a a 7-a VINZAREA-CUMPARAREA DE BUNURI PENTRU CONSUM Yüklə 9,86 Mb. Dostları ilə paylaş:
|