Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata reprezintă o fracţiune din capitalul ei social, stabilita in funcţie de mărimea aportului la acest capital.

Asociatul deţine o singura parte sociala. Părţile sociale pot avea mărimi diferite si sânt indivizibile daca actul de constituire nu prevede altfel.

In cazul in care un asociat dobândeşte o alta parte sociala sau o fracţiune din partea sociala a unui alt asociat, partea sociala a primului se majorează proporţional valorii părţii sociale dobândite.

Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata poate restrânge mărimea maxima a părţii sociale a asociaţilor. Limitarea nu se poate stabili doar fata de un asociat anume.

Daca actul de constituire nu prevede altfel, asociaţii pot schimba coraportul intre părţile sociale.

Societatea cu răspundere limitata eliberează asociatului care a vărsat aportul integral un certificat prin care se atesta deţinerea părţii sociale si mărimea ei.

Contribuţiile suplimentare la capitalul social se efectuează in conformitate cu prevederile statutului, proporţional aporturilor fiecărui asociat. Actul de constituire poate limita obligaţia de a vărsa contribuţii suplimentare la o anumita suma stabilita proporţional aporturilor.
(1) Partea socială a asociatului este o fracţiune din capitalul social şi arată din capital care revine asociatului. Ea poate fi stabilită atât în raport procentual faţă de mărimea totală a capitalului social cât şi în sumă bănească. Valoarea părţii sociale depinde de mărimea aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi la majorarea acestuia. Partea socială a asociatului poate fi majorată fără ca asociatul să facă aport suplimentar, însă în cazul în care societate majorează capitalul social din contul beneficiilor şi rezervelor societăţii. În această situaţie partea socială a fiecărui asociat se majorează proporţional.

(2)Un asociat poate deţine o singură parte socială cu care poate vota la adunarea socială. Asociatul poate dobândi una sau mai multe părţi sociale de alţi asociaţi, în acest caz, însă valoarea propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor procurate.

Alin. (2) stabileşte prezumţia că partea socială a asociatului este indivizibilă. Asociatul poate să-şi vândă o fracţiune din partea socială deţinută, numai în cazul în care actul de constituire prevede că partea socială este divizibilă. Dacă această prevedere lipseşte atunci partea socială nu poate fi împărţită între coproprietari, soţi, moştenitori precum şi între societăţile succesoare în caz de reorganizare prin dezmembrare a asociatului persoană juridică.

Valoarea maximă a părţii sociale poate fi limitată prin lege sau prin act de constituire. Astfel, potrivit art.13 din Legea 1117/1997 privind bursele de mărfuiri „cota parte a fiecărui membru al bursei în capitalul social nu poate depăşi 10 %”. O dispoziţie similară se poate stipula şi în actul de constituire a unei societăţi. În lipsa unei dispoziţii exprese asociaţii pot să cumpere alte părţi sociale, inclusiv şi să acumuleze o parte socială egală cu întregul capital. Ei pot şi să vândă toată partea socială sau o fracţiune din ea.

Fiecărui asociat care a vărsat aportul integral societatea îi eliberează un certificat care confirmă executarea obligaţiei de aport. În afară de certificat asociatului trebuie să i se elibereze şi un act contabil care confirmă transmiterea bunurilor la societate. Aceasta poate fi un bon de plată, dacă aportul s-a făcut în bani, un certificat de depozit, o factură sau cel puţin un act de predare-primire dacă aportul s-a făcut în bunuri. Certificatul de asociat nu este hârtie de valoare şi transmiterea lui altei persoane nu dovedeşte înstrăinarea sau gajarea părţii sociale. Certificatul vine să confirme că o anumită persoană are calitatea de asociat. Acelaşi lucru se poate demonstra prin actul de constituire, actul de cumpărare, donare, schimb cu o parte socială, precum şi printr-un certificat de moştenire a părţii sociale cu condiţia că acestea sunt înregistate la Camera Înregistrării de stat.

Dacă actul de constituire prevede efectuarea de către asociaţi a contribuţiilor suplimentare, mărimea acestora trebuie să fie proporţională aporturilor deja efectuate.

Articolul 150. Partea sociala a soţilor in societatea cu răspundere limitata
Asupra părţii sociale a soţilor in societatea cu răspundere limitata dobândite in timpul căsătoriei se aplica regimul juridic al proprietăţii comune in devălmăşie.

Soţul asociatului nu poate cere divizarea părţii sociale si nici primirea sa in societate daca actul de constituire nu prevede altfel.
Alin. (1) din articolul comentat vine să confirme regula că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt proprietate comună în devălmăşie a soţilor. Deci dacă unul din soţi în timpul căsătoriei participă la fondarea unei societăţi comerciale, sau procură o parte socială din mijloacele comune partea socială este în proprietea comună a socţilor. Nu va fi proprietatea comună partea socială obţinută de unul din soţi prin moştenire, donaţie, sau o procură din banii moşteniţi sau donaţi, sau transmite în capitalul social un bun obţinut prin moşternire sau donare.

Dacă are loc partajarea bunurilor între soţi sau între foştii soţi, valoarea părţii sociale va fi calculată ca un bun comun, însă ea nu va putea fi divizată între soţi dacă aceasta nu este expres stabilit în actul de constituire.

Soţului asociat îi revine partea socială ca valoare, iar celuilalt i se compensează din contul altor bunuri divizibile. Dacă partea socială este divizibilă şi soţul asociatului poate fi primit în societate atunci partea socială va fi divizată în două părţi egale sau în alte proporţii cum convin coproprietarii şi calitatea de asociat o dobândeşte şi soţul care până la partajare nu avea calitatea de asociat.

Articolul 151. Dobândirea de părţii sociale proprii de către societatea cu răspundere limitata
Societatea cu răspundere limitata poate dobândi, daca au fost achitate integral, părţi sociale proprii doar:

in baza hotărârii adunării generale a asociaţilor, adoptate la cererea asociatului care si-a propus spre vânzare partea sociala sau o parte din ea;

de la succesorii asociatului decedat;

in cazul executării silite a creanţelor creditorului asociatului; d) in cazul excluderii asociatului.

Partea sociala poate fi dobândita de societatea cu răspundere limitata doar din contul activelor care depăşesc mărimea capitalului social si a altor fonduri pe care societatea este obligata sa le constituie si din care nu se permite sa se facă plăti asociaţilor.

Societatea cu răspundere limitata care a dobândit o parte sociala in capitalul sau social nu este in drept sa obţină pentru aceasta parte sociala o parte din profitul repartizat si nici sa participe la vot in cadrul adunării asociaţilor.

Societatea cu răspundere limitata este obligata sa micşoreze capitalul social proporţional valorii părţii sociale dobândite in cazul in care partea sociala nu este înstrăinată in termen de 6 luni din momentul dobândirii.
Societatea cu răspundere limitată poate dobândi propriile părţi sociale. Scopul procurării părţii sociale de către societate este de proteja societatea de întrarea în ea a persoanelor străine, cât şi dorinţa asociaţilor rămaşi de a concentra controlul asupra societăţii.

La procurare trebuie să se ţină cont de unele restricţii:

societatea nu poate să procure partea socială de la asociatul unic. Reieşind din esenţa persoanei juridice şi a societăţii comerciale în general SRL nu poate să se constituie decât cu cel puţin un singur fondator. Societatea nici nu poate să existe fără cel puţin un asociat căci ea nu ar avea organ suprem (adunare a asociaţilor) care şi-ar exercita drepturile exclusive.

Societatea poate să-şi procure părţile sociale numai din activele care excede mărimea capitalului social.

Alin.(1) din articolul comentat stabileşte cazurile în care societatea ar putea să procure părţile sociale.

Adunarea asociaţilor, adoptă hotărârea de a procura părtea socială de la asociatul său atunci când acesta a formulat-o în modul stabilit de art.152 alin.(4). Hotărârea se adoptă timp de 30 de zile de la înaintarea ofertei. Societatea are prioritate faţă de unul sau mai mulţi asociaţi care doresc personal să o procure. Această prioritate însă nu va opera în cazul în care vânzătorul doreşte să o vândă unui anumit asociat, şi în actul de constituire nu sunt impedimente cu privire la procurarea de către asociat a părţii sociale. Un impediment poate fi dispoziţia art. 149 alin.(4) C.civ.

Prin actul de constituire al SRL se poate stabili restricţii dure cu privire la întrarea în societate a altor persoane decât cei care au semnat actul de constituire. Această restricţie priveşte şi succesorii asociatului. Succesorii asociatului decedat nu vor putea dobândi calitatea de asociat în cazul în care actul de constituire interzice trecerea părţii sociale şi a calităţii de asociat prin succesiune. În acest caz succesorii vor putea pretinde valoarea părţii sociale moştenite. Adunarea asociaţilor trebuie să decidă asupra procurării părţii sociale în termen de cel mult 6 luni de la data deschiderii moştenirii. La expirarea acestui termen moştenitorul va putea pretinde calitatea de asociat. În cazul în care moştenitorului i se achită valoarea părţii sociale, aceasta nu trebuie să fie valoarea nominală ci o parte din valoarea de piaţă a activelor nete ale societăţii. Dacă asociatul are 25 % din capital, atunci lui i se va achita 25 % din valoare activelor. Această valoarea poate fi mai mare decât partea din capitalul social, dar poate fi şi mai mică. Totul depinde de eficienţa activităţii societăţii.

Societatea poate să cumpere partea socială a asociatului în cazul în care creditorii personali ai acestuia îşi realizează dreptul de creanţă asupra asociatului din partea acestuia. Creditorii îşi pot realiza dreptul lor cu respectarea art.153 C.civ. Societatea va putea procura partea socială în concurenţă cu alţi cumpărătări, inclusiv cu alţi asociaţi. Numai când ea va oferi cel mai bun preţ ea îşi va realiza acest drept.

Partea socială a asociatului exclus din societate se consideră procurată de societate şi aceasta urmează să restituie valoarea părţii sociale deţinute cu reţinerea prejudicului suportat de societate. Dacă mărimea prejudiciului este mai mare decât valoarea părţii sociale a celui exclus, societatea va putea pretinde despăgubiri.

Alin.(2) stabileşte regula că partea socială poate fi cumpărată numai dacă societatea are active ce depăşesc mărimea capitalului social. Legea permite să se procure chiar din activele care formează capitalul de rezervă al societăţii sau şi alte fonduri create de societate.

Partea socială procurată de societate nu dă dreptul de vot, pentru ea nu se repartizează dividende şi nici active în caz de lichidare a societăţii. Deşi această parte socială (fracţiune a capitalului social) există, în realitate drepturile incorporate în ea nu pot fi realizate de nimeni. Partea din dividende sau partea din active care revine acestei părţi sociale se vor repartiza deţinătorilor celorlalte părţi sociale proporţional participării la capitalul social.

Societate care a dobândit prin unul din modurile stabilite la alin.(1) una sau mai multe părţi sociale trebuie în termen de 6 luni de la înregistrarea actului de procurare fie să le înstrăineze, fie să-şi reducă capitalul social. În opinia noastră cea mai justificată operaţiune de înstrăinare este repartizarea (înstrăinarea) părţii sociale între asociaţii rămaşi, proporţional participării acestora la capitalul social.

Articolul 152. Înstrăinarea părţii sociale in societatea cu răspundere limitata
Partea sociala sau o fracţiune a părţii sociale poate fi înstrăinata liber soţului, rudelor si afinilor in linie dreapta fără limita si in linie colaterala până la gradul doi inclusiv, celorlalţi asociaţi si societăţii daca actul de constituire nu prevede altfel.

Asociatul nu poate înstrăina partea sociala până la vărsarea integrala a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune.

In cazul înstrăinării părţii sociale unor alte persoane decât cele menţionate la alin.(1), asociaţii au dreptul de preemţiune. înstrăinarea se face in acest caz in condiţiile alin.(4)-(9).

Asociatul care intenţionează sa înstrăineze parţial sau integral partea sociala transmite o oferta scrisa administratorului societăţii. Acesta aduce oferta la cunoştinţa tuturor asociaţilor in termen de 15 zile de la data transmiterii.

Asociaţii trebuie sa-si formuleze in scris acceptarea si sa o transmită administratorului in termen de 15 zile de la data primirii ofertei. Asociatul indica mărimea fracţiunii din partea sociala, pe care intenţionează sa o dobândească.

Daca exista mai mulţi solicitanţi, fiecare dobândeşte o fracţiune a părţii sociale in mărimea solicitata. In cazul dezacordului dintre ei, partea sociala este distribuita proporţional părţii sociale deţinute de fiecare.

Daca, in termen de 30 de zile de la data transmiterii ofertei, asociaţii sau societatea nu a procurat partea sociala, aceasta poate fi înstrăinată unui terţ la un preţ care sa nu fie mai mic decât cel indicat in oferta.

In cazul vânzării părţii sociale sau a unei fracţiuni din ea cu încălcarea dreptului de preemţiune, fiecare asociat poate, in decursul a 3 luni de la data încheierii actului juridic, sa ceara pe cale judiciara ca drepturile si obligaţiile cumpărătorului sa treacă la el.

Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se autentifica notarial. (10) Orice clauză contrară prevederilor alin.(2)-(9) este nulă.
Partea socială, în esenţa sa este un bun şi poate fi obiectul actelor juridice civile. Astfel partea socială poate fi înstrăinată prin vânzare cumpărare, schimb, donaţie, poate fi transmisă în capitalul social al altei societăţi comerciale. Actul juridic prin care se înstrăinează o parte socială sau o fracţiune din aceasta trebuie să fie autentificat notarial.

Ea poate fi grevată cu gaj precum şi transmisă prin succesiune.

Articolul comentat reglementează specificul înstrăinării părţii sociale. Cuvântului înstrăinare i se potriveşte mai multe tipuri de acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la capitalul social, totuşi considerăm că în acest articol majoritatea dispoziţiilor, în special alin.(3)-(8) se referă la înstrăinarea prin acte de vânzare-cumpărare. Aceasta rezultă din dispoziţia expresă a alin.(8) în care se foloseşte cuvântul vânzare, dar şi din esenţa celorlalte aliniate. Nu poate fi vorba despre un drept de preferinţă în cazul donării sau în cazul în care acesta se face aport la capitalul social. Deşi teoretic se păstrează posibilitatea realizării dreptului de preferinţă în cazul înstrăinării prin contracte de schimb, în realitate sunt rare cazuri când mai mulţi asociaţi ar avea obiectul schimbului în care este interesat vânzătorul părţii sociale.

Partea socială poate fi înstrăinată prin acte între vii numai după ce a fost vărsat întregul aport la care fondatorul s-a obligat.

Prin actul de constituire se poate limita sau chiar interzice trecerea părţii sociale la terţele persoane. Aceasta rezultă din alin.(1) care spune că „partea socială poate fi înstrăinată liber ... dacă actul de constituire nu prevede altfel”. Deci asociatul poate liber dona, vinde, schimba sau a o depune în capitalul social al altei societăţi partea socială care îi aparţine dacă actul de constituire nu interzice acest lucru. Aceste interdicţii ar putea fi privite ca limitări aduse dreptului de proprietate asupra părţii sociale, limite la care, de fapt, convin asociaţii prin actul de constituire al societăţii.

Alin. (3) prevede că asociatul are dreptul de preemţiune la cumpărarea părţii sociale numai faţă de alte persoane decât cele indicate în alin.(1). Actul de constituire, însă, poate stabili dreptul de preferinţă a asociatului şi faţă de rude sau afini.

Asociaţii nu au dreptul de preferinţă unul faţă de altul. Vânzătorul poate înstrăină liber partea sa socială oricărui alt asociat consideră necesar. Un impediment la o asemenea înstrăinare poate servi art.149 alin.(4) C.civ.

Asociatul care doreşte să vândă partea socială trebuie să respecte dreptul preferenţial al celorlalţi asociaţi şi al societăţii. În cazul în care asociatul vinde unui terţ fără a respecta regulile stabilite la alin.(4) fiecare asociat poate, în proces judiciar, să ceară drepturile şi obligaţiile cumpărătorului. Acţiunea de cerere a drepturilor cumpărătorului poate fi formulată în termen de 3 luni de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a părţii sociale.

Articolul 153. Urmărirea părţii sociale de către creditorii asociatului
Creditorii asociatului pot urmări partea sociala numai in temeiul unui titlu executoriu daca creanţele nu pot fi satisfăcute din contul altor bunuri ale asociatului.

Dreptul creditorilor asupra părţii sociale se exercita cu respectarea dispoziţiilor art.152.
Partea socială este un bun care se include în activul patrimoniului asociatului. La cererea creditorilor asociatului, se poate adopta o încheiere de asigurare a acţiunii civile sau de executare a unei hotărâri a instanţei de judecată. Prin măsura de asigurare asociatului i se poate interzice vânzarea sau gajarea părţii sociale. Actul prin care se adoptă măsura de asigurare trebuie de adus la cunoştinţa administratorului SRL a cărei parte socială o deţine asociatul, precum şi să fie înregistrat la Camera Înregistrării de Stat.

Creditorii personali ai asociatului pot urmări partea socială a acestuia. Realizarea dreptului creditorului asupra părţii sociale pe cale forţată poate fi efectuată numai pe baza unui titlu executoriu şi numai dacă asociatul nu dispune de alte bunuri. Legiuitorul a decis să lase partea socială asociatului pentru a fi realizată doar în ultimul rând, considerând că aceasta nu numai că este producătoare de dividende dar este şi o modalitate de realizare a dreptului la muncă. De regulă fondatorii sau asociaţii SRL şi activează în calitate de salariaţi ai acestor societăţi.

Articolul 154. Excluderea asociatului societăţii cu răspundere limitata
Adunarea generală a asociaţilor, administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi pot cere excluderea din societatea cu răspundere limitata a asociatului:

care a fost pus in întârziere si nu a vărsat integral aportul subscris in perioada suplimentara;

care, fiind administrator, comite frauda in dauna societăţii, foloseşte bunurile societăţii in scop personal sau al unor terţi.

Excluderea asociatului se face numai prin hotărâre judecătoreasca.

Asociatului exclus i se restituie, in termen de 6 luni, aportul vărsat, fără dobânda, dar numai după repararea prejudiciului cauzat. Obligaţia de reparare a prejudiciului subzista in partea neacoperită prin aportul vărsat.
Asociatul poate fi exclus din societate prin hotărârea judecăţii pentru două motive:

nu a vărsat aportul la care s-a obligat;

cumulând şi funcţia de administrator foloseşte bunurile societăţii în alte scopuri decât obţinerea profitului, sau face alte acţiuni care păgubeşte direct sau indirect societatea;

Nu se cere ca aceste două motive să fie cumulative.

Fiecare asociat este obligat să verse în capitalul social după cum urmează:

cel puţin 40 % din aportul subscris în numerar până la înregistrarea de stat a societăţii;

restul aportului se varsă potrivit art.112 alin.(3) C.civ. în cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii. Prin actul de constituire se poate stabili şi un termen mai restrâns.

Dacă asociatul nu a vărsat aportul în termenul stabilit de lege sau de actul de constituire, oricare alt asociat îl poate notifica pe cel care a întârziat despre faptul întârzierii şi stabileşte un termen suplimentar de cel puţin o lună şi îl avertizează că dacă el nu varsă în timpul suplimentar va fi exclus din societate (art.113 alin.(5) C.civ.).

Dacă asociatul pus în întârziere nu varsă integral aportul nici în termenul suplimentar atunci administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi din proprie iniţiativă sau la hotărârea instanţei de judecată poate cere excluderea asociatului din societate. Dacă asociatul a fost exclus, acesta este obligat să acopere prejudiciul suportat de societate în legătură cu nevărsarea în termen a aportului precum şi toate cheltuielile legate de procesul de excludere. În cazul în care mărimea aportului vărsat de asociat nu acoperă prejudiciul suportat acesta va fi obligat să-l repare din alte bunuri. Dacă mărimea aportului acoperă integral prejudiciul cauzat societăţii prin nevărsare, suma rămasă după acoperirea prejudiciului va fi restituită asociatului în termen de şase luni.

Articolul 155. Conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata
Normele cu privire la conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata sânt stabilite prin lege si statutul sau.
Particularităţile de constituire, funcţionare, administrare şi reprezentare a societăţii cu răspundere limitată se reglementează prin acte normative speciale şi actul de constituire a societăţii. Astfel actul normativ în care-şi are continuarea reglementarea juridică a SRL este Regulamentul societăţilor economice aprobat prin hotărârea Guvernului nr.500 din 10.09.1991. Desigur că norme juridice obligatorii pentru asociaţi şi pentru organele societăţii se conţin şi în actul de constituire (statutul) a societăţii. Actul de constituire, reieşind din normele dispozitive ale actelor normative, poate conţine dispoziţii derogatorii precum şi dispoziţii care nu sunt obligatorii pentru actul de constituire, însă fondatorii sau ulterior asociaţii consideră necesar a le include. Dispoziţiile incluse în actul de constituire devin obligatorii pentru toţi asociaţii, pentru organele de conducere şi control ale societăţii de la data aprobării acestora şi sunt opozabile terţilor de la data înregistrării acestora în Registrul de stat al întreprinderilor.

§ 5. Societatea pe actiuni

Articolul 156. Dispoziţii generale cu privire la societatea pe acţiuni
(1) Societate pe acţiuni este societatea comerciala al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii.

(2) Societatea pe acţiuni poate fi constituita de una sau de mai multe persoane.

(3) Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suporta, în limitele participaţiunii lor la capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii.

(4) Acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita parţii nevărsate.

(5) Societatea pe acţiuni are denumire deplina şi poate avea denumire prescurtata. În denumirea deplina şi prescurtata trebuie să se includă sintagma în limba de stat "societate pe acţiuni" sau abrevierea "S.A.".
1. Consideraţii preliminare. Una din formele juridice în care o societate comercială poate să se organizeze pentru a putea dobândi personalitate juridică şi a funcţiona legal este cea de societate pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni sunt considerate de doctrină cele mai moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice economie de piaţă este deosebită. Societăţile pe acţiuni, a căror activitate se desfăşoară, de regulă, pe teritorii largi, de multe ori cu depăşirea graniţelor unei ţări sau ale unui continent, sunt societăţile create pentru realizarea marilor afaceri. Forma juridică de societate comercială pe acţiuni se impune pentru marile întreprinderi ale căror nevoi de capitaluri nu pot fi asigurate de un cerc restrâns de persoane. Ea permite colectarea acestor capitaluri făcând apel public la economiile unor mase mici de investitori care primesc în schimbul investiţiilor lor titluri (acţiuni sau obligaţiuni) uşor negociabile – mai ales dacă societatea este cotată la bursă – şi generatoare de profit (dividende sau plusvaloarea cesiunii), în condiţiile limitării responsabilităţii lor la cadrul sumelor angajate pentru subscrierea sau cumpărarea acestor titluri. Transmisibilitatea uşoară a acestor titluri produce o primenire continuă a asociaţilor şi asigură continuitatea existenţei persoanei juridice dincolo de limitele biologice ale persoanei fizice.

Societatea pe acţiuni este tipul însuşi al societăţii de capitaluri, grupând un număr mare de asociaţi care, de cele mai multe ori, nici nu se cunosc între ei şi a căror participare la societate este fundamentată pe capitalurile pe care ei le investesc în întreprindere. Datorită importanţei capitalului, calităţile personale ale asociaţilor sunt estompate până la dispariţie în favoarea aporturilor la capital. Pentru aceste considerente societatea pe acţiuni în formă pură este cunoscută în doctrină şi sub numele de societate anonimă.

Datorită importanţei economice şi rolului lor în societatea modernă societăţile pe acţiuni sunt întâlnite şi reglementate în majoritatea statelor lumii, sub diferite denumiri: “corporation” sau “stock company” (S.U.A.), “public company limited by shares” (Marea Britanie şi alte state din sistemul “common law”), “société anonyme” (Franţa), “Aktiengesellschaft” (Germania), “società per azioni” (Italia), “naamloze vennootschap” (Olanda), “sociedade anonima” (Portugalia), “Sociedad Anonima” (Spania), “aktieselskab” (Danemarca), “Osakeyhtiö” (Finlanda), “Aksjeselskap” (Norvegia), “Aktiebolag” (Suedia), “Акционерное общество” (Federaţia Rusă).

În Republica Moldova societăţile în discuţie, pe lângă dispoziţiile Codului civil, sunt amplu reglementate printr-o lege specială privind societăţile pe acţiuni nr.1134-XIII/02.04.1997 (în continuare Legea SA). Astfel, avem actualmente o reglementare paralelă a societăţilor pe acţiuni, atât în cod cât şi prin lege specială, existând numeroase discordanţe între dispoziţiile celor două acte normative. Pe de altă parte, se poate constata că în varianta finală a Codului adoptată de legiuitor (societăţilor pe acţiuni fiindu-le alocate 15 articole, de la art.156 la art.170) se regăseşte doar o parte din reglementarea destul de consistentă (50 de articole) şi coerentă pe care societăţile pe acţiuni au primit-o în proiectul Codului civil⁶⁰, iar selecţia făcută de legiuitor nu este tocmai cea mai potrivită, aceasta fiind lipsită de o concepţie clară şi unitară asupra reglementării activităţii societăţilor în discuţie. Mult mai indicat, după părerea noastră, ar fi fost fie elaborarea sau păstrarea doar a câtorva articole care să răspundă cerinţei de generalitate şi dezvoltarea şi completarea lor prin lege specială (lege care, de altfel, exista la data adoptării codului) în condiţiile în care s-a vrut reducerea numărului dispoziţiilor din cod prin care să fie reglementată cu caracter general activitatea societăţilor pe acţiuni, fie menţinerea şi, eventual, completarea, dispoziţiilor din proiectul codului şi abrogarea legii speciale – Legea SA.

Soluţia legiuitorului de a reglementa societăţile pe acţiuni atât în Codul civil cât şi prin lege specială este după părerea noastră discutabilă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile codului sunt pe alocuri incoerente, lipsite de substanţă şi de multe ori contradictorii cu cele ale legii speciale, fapt care va crea multiple probleme de interpretare şi de aplicare a celor două acte normative.

O prima problemă care poate fi ridicată în acest context este cea a forţei juridice a dispoziţiilor celor două acte normative şi a soluţiei pe care ar trebui să o adopte interpretul în cazul unor discrepanţe existente între acestea. Răspunsul la această întrebare este îngreunat de două elemente: primo – Codul civil cuprinde dispoziţii cu caracter general, fiind completat cu dispoziţiile Legii SA, care reiau şi particularizează reglementările din cod şi secundo – Codul civil (lege generală) a fost adoptat ulterior legii speciale. Ca regulă generală, Codul civil (ce cuprinde într-o formă unitară şi sistematizată principalele norme ale ramuri de drept civil şi comercial) fiind, în principiu, o lege organică iar Legea SA – una ordinară, se va da prioritate dispoziţiilor codului. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002, legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsura în care nu contravin Codului civil al Republicii Moldova. Această regulă se va aplica fără probleme în situaţiile în care între dispoziţiile codului şi cele ale Legii SA există o neconcordanţă evidentă, cum ar fi, de exemplu, în cazul art.160 alin.1 din cod şi art.46 alin.1 din Legea SA (care reglementează cota minimă a capitalului de rezervă) sau în cazul art.158 alin.4 din cod şi art.36 alin.1, art.37 alin.2 din Legea SA (care reglementează termenele de vărsare a aporturilor la constituirea societăţii). Dar cum se va proceda în situaţiile în care dispoziţiile codului sunt ele însele incoerente? De exemplu, cum vor fi interpretate şi coroborate dispoziţiile art.62 şi art.157 din cod cu cele ale art.32, 33, 35 din Legea SA cu privire la actele constitutive? Ori, cum se va proceda în situaţia în care dispoziţiile Legii SA ar putea fi apreciate ca neconforme concepţiei codului, deşi nu există contradicţii aparente între reglementări (cum ar fi cazul dispoziţiilor Legii SA care fac distincţie între societăţile pe acţiuni de tip închis şi cele de tip deschis sau care reglementează ţinerea adunării constitutive, etc.) ? În cele ce urmează vom încercă identificarea unor soluţii acceptabile, susţinând totuşi necesitatea unor corelări şi modificări exprese a celor două acte normative.

Reamintim în acest context că în majoritatea statelor europene societăţile pe acţiuni sunt reglementate, în principal, fie numai prin legi speciale, împreună cu celelalte societăţi comerciale (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – “Companies Act 1985”, România – Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, Portugalia – “Codigo Das Sociedades Comerciais” (Codul societăţilor comerciale), Ungaria), sau prin lege separată (Germania, Austria, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Spania, Grecia), fie numai în codul comercial (Franţa – art.L224-1 - L.228-97, Belgia, Polonia, Republica Ceha) sau civil (Italia - art.2325-2461, Olanda – art.64-164, Elveţia – art.620-763 din Codul Federal al Obligaţiilor, completate prin Legea federală din 4 octombrie 1991).

2. Definiţia societăţii pe acţiuni. În art.156 alin.1 Codul civil defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea “societate comercială al cărei capital social este în întregime divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii”. Definiţia existentă în cod este superioară celei din legea specială deoarece accentuează o trăsătură distinctivă a societăţilor de capitaluri, şi anume, că în cadrul acestora, spre deosebire de societăţile de persoane – societatea în nume colectiv şi societatea în comandită -, executarea obligaţiilor societăţii este garantată numai cu patrimoniul acesteia, iar asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile sociale.

Trebuie menţionat că, deşi nu constituie regula, soluţia definirii legale (în textul legii) a societăţii pe acţiuni este întâlnită şi în alte legislaţii. Astfel, art.L225-1 din Codul comercial francez, consideră societatea anonimă ca o societate a cărei capital este divizat în acţiuni şi care se constituie între participanţi care răspund pentru pierderi în limita aporturilor lor. De asemenea, §1 din Legea germană privind societăţile pe acţiuni (Aktiengesetz) din 1965 defineşte societatea pe acţiuni ca fiind o societate care dispune de proprie personalitate juridică, a cărei capital este divizat în acţiuni, iar pentru obligaţiile asumate aceasta răspunzând numai cu patrimoniul ce-i aparţine.

3. Trăsăturile specifice ale societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni se individualizează prin următoarele trăsături:

- societatea pe acţiuni este persoană juridică, ei fiindu-i aplicabile în absenţa unor dispoziţii speciale regulile generale aplicabile tuturor persoanelor juridice prevăzute în art.55-105 din prezentul cod;

- societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială (cu scop lucrativ) indiferent de obiectul său de activitate. Acesteia îi sunt aplicabile în lipsa unor dispoziţii derogatorii prevederile art.106-120 din prezentul cod;

- capitalul social al societăţii este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;

- asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile societăţii, suportând, în limitele participaţiunii lor la capitalul social, doar riscul pierderilor ce rezultă din activitatea acesteia (art.156 alin.3).

4. Scurt istoric al societăţilor pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni s-au dezvoltat într-o perioadă relativ recentă. Sub o formă rudimentară le găsim, însă, şi în alte timpuri. Astfel, o formă embrionară este semnalată în societăţile romane de publicani - societatis publicanorum - adică a concesionarilor de impozite publice, care emiteau părţi cesibile.

În doctrina franceză, se consideră că societăţile pe acţiuni ar avea originea în concesiunile acordate la sfârşitul Evului Mediu de către suveranitatea teritorială societăţilor de capitalişti de a organiza servicii de interes general – servicii publice, bănci etc.

După o altă teză, societatea pe acţiuni ar fi o aplicaţie a regulii maritime potrivit căreia proprietarul unei nave răspunde pentru avariile cauzate de căpitanul său numai în limita capitalului investit în acea navă.

În general, în doctrină, se reţin ca precedente primare: coproprietatea minieră germană, băncile italiene din Evul Mediu şi companiile coloniale.

În proprietatea minieră germană o mină care nu putea fi material divizată era împărţită în cote denumite carate. Fiecare posesor răspundea proporţional cu valoarea cotei sale, care putea fi liber transmisă.

În secolul al XV-lea, în Italia, se întâlnesc organizaţii bancare al căror capital era reprezentat prin titluri cesibile, întocmai ca acţiunile din dreptul modern. Prototipul acestor bănci era instituţia cunoscută în Genova sub denumirea “Officium Procuratorum Sanchi Georgio”. Republica Genoveză, având nevoie de bani, lansa împrumuturi pe piaţă, în schimbul cărora elibera titluri cesibile şi producătoare de interese (dobânzi). Aceste titluri, denumite loca, erau garantate cu veniturile pe care Republica le percepea din impozite. În momentul în care Republica n-a mai putut plăti “interesul” (dobânzile) la sumele împrumutate a acordat deţinătorilor titlurilor dreptul la control asupra unor gestiuni publice şi apoi, privilegiul perceperii impozitelor. Consorţiul de capitalişti, constituit pentru apărarea drepturilor, s-a transformat, astfel, într-o instituţie bancară care funcţiona ca o instituţie publică de sine stătătoare.

Politica de expansiune colonială din secolul XVII-XVIII a contribuit, de asemenea într-o mare măsură, la constituirea unor forme incipiente de societăţi pe acţiuni, cărora li se acorda privilegiul exclusiv al exploatării şi colonizării unor teritorii. Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau conexiuni, cu participarea unui mare număr de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii). Contribuţiile asociaţilor formau un patrimoniu distinct de patrimoniul asociaţilor care avea ca titular compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima dată, contribuţiile la formarea patrimoniului au primit denumirea de “acţiuni”. În sfârşit, riscurile asociaţilor erau limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei.

Astfel, în cursul secolelor XVII-XVIII au luat fiinţă: Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), Compania engleză a Indiilor, Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea insulelor Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei, Compania Mărilor Sudului – toate companii celebre în epocă şi care au jucat un rol economic însemnat în procesul de colonizare. Aceste companii, constituite prin concesiunea suveranităţii teritoriale, aveau adevărate drepturi regaliene: dreptul de a bate monedă, dreptul de a ţine în permanenţă trupe sub arme, dreptul de a edicta regulamente locale. Legiuitorul a considerat aceste companii, mai curând, ca fiind mijloace de realizare a intereselor publice, decât ca instituţii de drept privat.

Reglementarea societăţii pe acţiuni, ca tip general de societate, a fost realizată de Codul comercial francez (1807) care, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, reglementează societatea anonimă cu cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Astfel de reglementări au fost preluate de legislaţiile majorităţii ţărilor europene.

Deşi această formă de societate a adus servicii deosebite economiilor ţărilor în care a existat, ea a permis, în acelaşi timp, şi comiterea unor fraude de mari proporţii de către administratorii lor, fraude ce au ruinat pe acţionari sau pe creditorii sociali. Acesta a fost unul din motivele pentru care societăţile anonime pe acţiuni puteau funcţiona numai pe baza autorizaţiei guvernului şi numai după anul 1867 (în Franţa, Belgia, Olanda, Germania) şi din 1946 (în Anglia) această reglementare a fost suprimată, fapt ce a dus la o adevărată expansiune a societăţilor comerciale pe acţiuni.

Pe teritoriul actualei Republici Moldova se pare că prima societate pe acţiuni atestată este Societatea anonimă (pe acţiuni) belgiană, constituită în 1896, care avea în proprietate tramvaiele şi liniile de tramvaie din Chişinău. Aceasta avea un capital social de 11 milioane franci, divizat în 11 mii acţiuni, a căror principali deţinători erau două corporaţii belgiene: Compania generală de căi ferate şi electricitate – 5120 de acţiuni şi Compania căilor ferate din Belgia – 5020 de acţiuni; restul acţiunilor, în număr de 860, fiind deţinute de 7 persoane fizice.

Mai trebuie să amintim că între 1918 şi 1944 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aplicat Codul comercial român de la 1887, care a fost inspirat, în cea mai mare parte, din Codul de comerţ italian din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial român conţinea o amplă reglementare a societăţilor pe acţiuni în Titlul VIII “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, în special în art.121-187.

După cel de-al doilea război, în republică, ca şi în toate ţările blocului comunist, a funcţionat economia planificată fiind desfiinţate sau reorganizate în întreprinderi de stat toate societăţile pe acţiuni.

După declararea independenţei la 27 august 1991 şi ca urmare a declanşării procesului de liberalizare a economiei şi privatizării în peisajul economic al ţării au reapărut şi societăţile pe acţiuni. Activitatea acestora a fost reglementată iniţial prin Legea privind societăţile pe acţiuni nr.847-XII/03.01.1992, abrogată de Legea SA care este şi astăzi în vigoare.

5. Tipurile societăţilor pe acţiuni. Legea SA face diferenţa între societăţile pe acţiuni deschise şi cele închise, pentru aceste doua tipuri de societăţi existând în unele cazuri reglementări diferite, deşi Codul civil nu face nici o precizare în acest sens, spre deosebire de Codul civil al Federaţiei Ruse care în art.97 consacră această distincţie şi defineşte cele două tipuri de societăţi. În legislaţia rusă, prevederile codului au fost dezvoltate într-o lege specială din 26.12.1995 privind societăţile pe acţiuni, de unde, de altfel, au şi fost importate în mare parte în Legea SA. Între timp, majoritatea specialiştilor în domeniu au criticat această împărţire, considerând, pe bună dreptate, că regulile stipulate pentru societăţile pe acţiuni de tip închis le apropie de societăţile cu răspundere limitată, iar oportunitatea existenţei acestora a fost pusă la îndoială. Trebuie menţionat că această dihotomie juridică s-a încetăţenit în legislaţia rusă ca urmare a unei preluări nereuşite a modelului de reglementarea a societăţilor comerciale din dreptul anglo-saxon, unde există două tipuri de societăţi comerciale cu răspundere limitată (de tip public şi de tip privat). În acest sistem de drept tradiţia unei asemenea reglementări este justificată de absenţa ca tip de societate comercială a societăţii cu răspundere limitată, astfel încât societatea publică pe acţiuni cu răspundere limitată (public company limited by shares) din dreptul anglo-saxon (dar şi olandez) este similară cu societăţile clasice pe acţiuni din sistemul dreptului continental, iar societatea privată pe acţiuni cu răspundere limitată (private company limited by shares) este corespunzătoare în mare măsură societăţilor cu răspundere limitată. Astfel, considerăm că modelul de reglementare separată a societăţilor pe acţiuni de tip închis adoptat de legiuitorul nostru este absolut neinspirat, întrucât legislaţia Republicii Moldova reglementează printre alte forme de societate comercială şi pe aceea a societăţii cu răspundere limitată. Sigur, o anumită distincţie între societăţile pe acţiuni (chiar în deschise şi închise, dar nu în modul în care o face legea noastră) se face şi în legislaţiile statelor din sistemul de drept continental, însă ea este esenţial diferită de cea prezentă în Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni. De regulă, în legislaţiile respective distincţia operează doar pe planul participării acţiunilor societăţii la circuitul “public” al valorilor mobiliare, în sensul că asemenea societăţi pot face apel la investiţii din partea publicului larg, atât în vederea subscrierii de acţiuni, cât şi în vederea participării acestuia la vânzarea de acţiuni, acestea fiind cotate şi la bursele de valori. Astfel, de exemplu, în dreptul francez şi român, societăţile pe acţiuni sunt împărţite în închise (de tip închis) şi deschise (deţinute public), după cum capitalul social al acestora din urmă a fost constituit prin subscripţie publică şi/sau dacă acţiunile lor sau alte valori mobiliare au făcut obiectul unei oferte publice regulat promovate şi încheiate cu succes.

După părerea noastră, absenţa în cod a unor referinţe la împărţirea societăţilor pe acţiuni în deschise şi închise nu este una întâmplătoare, ci ar putea evidenţia intenţia legiuitorului de a nu mai face o asemenea distincţie şi de a se alinia în acest fel la practica statelor occidentale. Totuşi, având în vedere că dispoziţiile Legii SA nu au fost expres modificate şi ţinând cont de faptul că acestea le completează pe cele din cod, care face în repetate rânduri trimiterea la lege (cum este cazul şi a art.158 alin.1 din cod care reglementează limita minimă a capitalului social), considerăm că distincţia abordată continuă să opereze până la o necesară modificare a legii. Drept urmare, vom încerca, în continuare, să redăm sintetic principalele diferenţe între societăţile pe acţiuni de tip deschis şi cele de tip închis, aşa cum sunt ele reglementate în Legea privind societăţile pe acţiuni. Astfel:

- societatea de tip închis, spre deosebire de societatea de tip deschis, nu are dreptul să plaseze public acţiunile sale sau alte valori mobiliare sau să le propună, în alt mod, unui cerc nelimitat de persoane pentru achiziţionare (art.2 alin.5 din Legea SA). Cu alte cuvinte, orice valoare mobiliară emisă de o societate de tip închis va putea fi plasată numai în cadrul unui cerc limitat de persoane, care cuprinde acţionarii acestei societăţi şi/sau alte persoane, a căror listă se aprobă de majoritatea acţionarilor în modul prevăzut de statutul societăţii (art.44 alin.4 din Legea SA). De asemenea, înstrăinarea acţiunilor unei societăţi închise este supusă unei proceduri speciale, destul de greoaie, reglementate în art.27 din Legea SA;

- numărul fondatorilor, iar ulterior constituirii a acţionarilor, societăţii închise nu poate fi mai mare de 50, pe când numărul fondatorilor şi acţionarilor societăţii deschise nu este limitat (art.2 alin.6 şi art.31 alin.5 din Legea SA);

- actele constitutive ale unei societăţi de tip închis (statutul) trebuie să conţină o clauză care să stipuleze modul de înstrăinare a acţiunilor (art.35 alin.1 lit.k) din Legea SA);

- capitalul social al unei societăţi deschise nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii închise de 10 mii lei (art.40 alin.2 din Legea SA);

- în privinţa societăţilor deschise sunt stabilite câteva reguli speciale ce se referă la publicitatea anumitor informaţii legate de activitatea societăţii (art.92 din Legea SA).

Tipul societăţii trebuie expres prevăzut în actele constitutive ale acesteia, iar modificarea tipului de societate se poate face numai prin modificarea statutului societăţii. Menţionăm, de asemenea, că modificarea tipului de societate este obligatorie în cazul în care numărul acţionarilor societăţii închise va depăşi limita stabilită de lege (50 de acţionari). În această situaţie, potrivit art.2 alin.8 din Legea SA, societatea, în termen de 3 luni, fie se va transforma în societate deschisă (ori în cooperativă de producţie), fie se va reorganiza prin divizare (separare). În caz contrar, societatea închisă urmează a fi lichidată prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor sau a instanţei judecătoreşti (art.2 alin.9 din Legea SA).

6. Legislaţia aplicabilă societăţilor pe acţiuni. În afara dispoziţiilor Codului civil şi Legii SA constituirea şi funcţionarea societăţilor pe acţiuni din anumite domenii de activitate este reglementată şi prin de alte acte normative. Astfel, particularităţile înfiinţării şi statutului juridic al societăţilor pe acţiuni la privatizarea patrimoniului întreprinderilor de stat şi municipale sunt stabilite de legislaţia cu privire la privatizare, iar la reorganizarea colhozurilor, sovhozurilor, întreprinderilor şi organizaţiilor intergospodăreşti, precum şi a întreprinderilor prelucrătoare din complexul agroindustrial, şi de legislaţia funciară. Particularităţile înfiinţării şi statutului juridic al societăţilor pe acţiuni în domeniul activităţii bancare, investiţionale, bursiere şi de asigurări sunt stabilite de alte acte legislative, dintre care enumerăm Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Legea cu privire la fondurile de investiţii nr.1204-XIII/05.06.1997, Legea cu privire la asigurări nr.1508-XII/15.06.1993. Întreprinderilor cu investiţii străine organizate sub formă de societăţi pe acţiuni le sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr.998-XII/01.04.1992 privind investiţiile străine.

Mai menţionăm că, reglementările privind societăţile pe acţiuni, cuprinse în cod, Legea SA şi în celelalte legi speciale pe care le-am menţionate mai sus, se completează cu prevederile Legii insolvabilităţii nr.632-XV/14.10.2001, Legii nr.199-XIV/18.11.1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare (ale cărei dispoziţii sunt completate cu reglementările emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare), Legii nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate, cu alte dispoziţii cuprinse în legislaţia comercială, fiscală (întrucât societatea pe acţiuni desfăşoară o activitate producătoare de venituri), financiară şi valutară.

7. Atributele de identificare a societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni, ca şi orice altă persoană juridică, se identifică obligatoriu prin două elemente: denumirea (firma) şi sediul. Aceste elemente sunt distincte de elementele de identificare a asociaţilor (acţionarilor). Societatea pe acţiuni are propria sa firmă şi propriul sediu, fără o legătură obligatorie cu numele şi domiciliul asociaţilor, persoane fizice, respectiv denumirea şi sediul asociaţilor, persoane juridice.

Pentru identificarea ei în activitatea comercială societatea pe acţiuni trebuie să aibă o denumire. Aceasta trebuie să cuprindă: numele concret al societăţii, care permite a o deosebi de celelalte organizaţii, şi cuvintele “societate pe acţiuni” pentru denumirea deplină sau iniţialele “S.A” pentru denumirea prescurtată, scrise în limba de stat (art.157 alin.5 din cod şi art.5 alin.2 din Legea SA). În mod facultativ, firma societăţii poate să cuprindă şi alte date care nu sunt în contradicţie cu legislaţia.

În doctrină s-a discutat dacă firma unei societăţi pe acţiuni poate fi determinată prin numele unui asociat (acţionar). Această discuţie a fost generată de faptul că societatea pe acţiuni este o societate de capitaluri a cărei element definitoriu este cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae) şi nu calităţile personale ale asociatului (intuitu personae) ca la societăţile de persoane. În acest sens, cităm o hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti care a statuat că numele unui asociat poate face totuşi parte din firma unei societăţi anonime (pe acţiuni) cu condiţia ca prin trecutul şi calităţile sale să fi devenit un element obiectiv, desprins de persoana unuia din asociaţi, cum ar fi de pildă Voinea, Malaxa (mari industriaşi – n.a). Curtea a socotit că aceste nume au devenit adevărate denumiri, obiectivându-se. Într-un asemenea caz, patronimicul va deveni un bun incorporal al societăţii în cauză şi, în consecinţă, dacă asociatul respectiv s-ar retrage din societate n-ar putea să interzică societăţii utilizarea în denumirea socială a patronimicului său.

Potrivit Legii SA sediu social al societăţii pe acţiuni este considerat sediul organului său executiv, indicat în statutul societăţii (art.6 alin.1). Pentru aceasta se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul executiv al societăţii. Menţionăm, că sediul indicat trebuie să fie real, nu fictiv. Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, legea obligă societatea pe acţiuni să anunţe creditorii, acţionarii săi, precum şi autorităţile publice stabilite de legislaţie, despre schimbarea sediului său (art.6 alin.3 din Legea SA). În afară de sediu social societatea trebuie să aibă şi o adresă pentru relaţii (art.6 alin.2 din Legea SA). În ce ne priveşte considerăm inutilă o asemenea normă, deoarece criteriul utilizat pentru determinarea sediului este cel al locului unde se află organul său executiv. Astfel, adresa pentru relaţii va coincide, de regulă, cu sediul social al societăţii, iar în cazul în care adresa pentru relaţii nu va coincide cu cea a sediului social simpla prezenţă a acesteia nu va fi de natură să înlesnească comunicarea cu societatea.

8. Executarea obligaţiilor sociale şi răspunderea acţionarilor. Însuşirea societăţii comerciale pe acţiuni de a fi o persoană juridică autonomă, recunoscută ca atare de lege, îi conferă în circuitul civil valenţele oricărui subiect de drept, şi anume, calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii. Graţie personalităţii juridice societatea pe acţiuni participă în nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate. Deoarece problemele legate de capacitatea persoanelor juridice au fost analizate mai sus (vezi art.60-61), ne vom opri în cele ce urmează doar asupra unor aspecte legate de executarea obligaţiilor societăţii şi limitele răspunderii acţionarilor.

Având dreptul să participe la raporturile juridice, societatea pe acţiuni îşi poate asuma anumite obligaţii. Fiind obligaţii ale societăţii (obligaţii sociale), societatea va răspunde pentru nerespectarea lor. Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului propriu, care constituie o garanţie pentru creditorilor societăţii - creditorii sociali (art.156 alin.1 din cod). Patrimoniul reprezintă suportul material al societăţii, prin aceea că mijloacele materiale şi băneşti ce-l compun dau acesteia posibilitatea să participe la circuitul economic, încheind diverse raporturi juridice. Potrivit art.4 alin.1 din Legea SA, patrimoniul societăţii se constituie ca rezultat al plasării acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi în alte temeiuri prevăzute de legislaţie. Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea ca persoană juridică, înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom, el fiind distinct de patrimoniile asociaţilor (acţionarilor) care au constituit societatea. Ca o consecinţă a autonomiei patrimoniului societăţii, aceasta nu răspunde pentru obligaţiile acţionarilor săi (art.4 alin.4 din Legea SA). Pe de altă parte, nici acţionarii nu vor suporta pasivul social decât în limita aportului lor (art.156 alin.3 din cod şi art.24 alin.3 din Legea SA). Responsabilitatea acţionarilor, limitată la nivelul aporturilor, este un principiu de bază al societăţilor de capitaluri. Dispoziţiile art.156 alin.4 din cod precizează că “acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita parţii nevărsate”. În realitate, textul de mai sus nu are în vedere o răspundere propriu-zisă, care ar antrena acoperirea de către acţionar a datoriilor sociale în calitate de garant, ci executarea obligaţiei proprii şi normale a fiecărui acţionar de a plăti valoarea nominală a acţiunilor (aportului) pe care le-a subscris. Acţionarul se obligă prin contractul de societate (în cazul plasării acţiunilor la înfiinţarea societăţii) sau printr-un acord cu societatea (în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare) să verse aportul subscris în termenele prevăzute de lege sau de contractul de societate (hotărârea privind emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea închisă, prospectul ofertei publice - pentru emisiunea publică) şi este dator să-şi onoreze obligaţia asumată. Astfel, în cazul constituirii societăţii, dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, cofondatorii îl pot constrânge pe cale judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate, iar în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare, organele de conducere a societăţii vor decide fie urmărirea în justiţie a investitorilor (acţionarilor) pentru vărsămintele datorate, fie adoptarea unei hotărâri privind refuzul de a încheia emisiunea acţiunilor şi restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus în contul plăţii acţiunilor.

Deosebit de interesante sunt în contextul problemei pe care am abordat-o mai sus dispoziţiile Legii SA care reglementează răspunderea acţionarului pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat societăţii ca urmare a neexecutării sau a executării necorespunzătoare a obligaţiilor ce-i revin, acesta răspunzând în faţa societăţii cu mărimea prejudiciului cauzat (art.29 alin.3). Astfel, teoretic, dacă societatea va face dovada prejudiciului cauzat societăţii şi legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către acţionar, acesta din urmă va putea fi obligat la plata despăgubirilor în condiţiile dreptului comun. Considerăm că dispoziţia menţionată consacră doar o regulă generală şi poate fi aplicată doar în coroborare cu o serie de alte dispoziţii particulare din Legea SA. Menţionăm în acest sens dispoziţiile Legii SA care reglementează răspunderea fondatorilor şi tranzacţiile cu conflict de interese. Astfel, fondatorii societăţii pe acţiuni răspund solidar, faţă de societate şi terţi, pentru obligaţiile lor legate de înfiinţarea societăţii (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA). Răspunderea fondatorilor poate fi angajată faţă de societate, pentru încălcarea obligaţiilor impuse de lege cu privire efectuarea aporturilor, iar faţă de terţi (creditori sociali) pentru neîndeplinirea formalităţilor legale prevăzute pentru constituirea societăţii şi pentru obligaţiile luate cu ocazia constituirii societăţii care nu au fost preluate de societate asupra sa (nu au fost aprobate de către adunarea constitutivă). De asemenea, fondatorii societăţii răspund solidar faţă de terţi pentru obligaţiile sociale apărute în cazul săvârşirii de către ei a unor acţiuni în numele societăţii după ce s-a considerat că fondarea acesteia nu a avut loc (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA). În cazul tranzacţiilor cu conflict de interese, acţionarul interesat în efectuarea tranzacţiei (acţionarul ce deţine de sine stătător sau împreuna cu persoanele sale afiliate peste 25% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii şi are un interes material ce nu coincide cu cel al societăţii) este obligat să comunice în scris existenţa conflictului de interese organului de conducere de competenţa căruia ţine încheierea unei asemenea tranzacţii şi, dacă este cazul, să se abţină de la vot în adunarea generală a acţionarilor (art.85 şi 86 din Legea SA). Menţionăm că răspunderea acţionarilor nu va putea fi antrenată în afara cazurilor arătate mai sus în nici o altă situaţie, chiar dacă statutul societăţii ar prevedea şi alte cazuri de răspundere, asemenea dispoziţii fiind lipsite de forţă juridică.

9. Constituirea societăţii pe acţiuni. Doctrinei juridice îi sunt cunoscute două moduri de constituire a societăţii pe acţiuni:

- constituirea obişnuită, prin aporturile fondatorilor, denumită şi constituire simultană sau fără apel la subscripţie publică;

- constituirea cu apel la subscripţia publică a acţiunilor, denumită şi constituire continuată (succesivă).

De lege lata, în Republica Moldova înfiinţarea unei noi societăţi pe acţiuni este posibilă numai prin subscrierea acţiunilor între un număr de fondatori strict determinaţi prin actele constitutive, adică fără apel la subscripţia publică (constituire simultană). Această concluzie rezultă din conţinutul art.158 alin.3 din cod, care prevede că “acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral între fondatori”. În ceea ce ne priveşte, considerăm că ar fi fost binevenită şi consacrarea posibilităţii de a apela la subscripţia publică la constituirea societăţi deschise pe acţiuni, deoarece în acest caz plafonul mai ridicat al capitalului social ce trebuie subscris este de natură a crea unele dificultăţi fondatorilor. Printre avantajele constituirii prin subscripţie publică a societăţii pe acţiuni doctrina menţionează următoarele:

- pentru societate: posibilitatea obţinerii în termen scurt a capitalului necesar pentru demararea unei activităţi economice de mai mare anvergură, fără a fi nevoie de trecerea unei perioade de timp în care societatea să funcţioneze, în scopul obţinerii din profitul propriu a capitalului necesar expansiunii economice, sau pentru a convinge terţii să investească în societate pe baza rezultatelor economice deja obţinute;

- pentru acţionari: posibilitatea acordată investitorilor interesaţi, care nu doresc să participe activ la managementul unei întreprinderi comerciale de mare anvergură, de a deveni acţionari ai unei astfel de societăţi comerciale chiar de la momentul constituirii ei, mizând pe succesul ei în viitor şi, în consecinţă, pe multiplicarea valorii investiţiei făcute, într-un grad mai mare decât în situaţia în care ar investi într-o societate comercială deja “consacrată” şi care se află într-un proces de extindere a activităţii.

Este adevărat totuşi, că în ciuda acestor avantaje economice, în statele unde această modalitate de constituire a societăţilor pe acţiuni este reglementată (Franţa, Belgia, Elveţia, Italia, Spania, Portugalia – instituţiile de credit trebuie să fie formate obligatoriu prin subscripţie publică, Norvegia, Suedia, Ungaria, Polonia, România), ea este utilizată numai într-un număr destul de limitat de cazuri. Aceasta deoarece, pe de o parte, procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică este foarte anevoioasă, iar pe de altă parte subscriitori sunt destul de greu de câştigat. O asemenea modalitate prezintă şi riscul de înşelare a micilor investitori care ar putea fi ispitiţi de câştigurile mănoase promise de către unii fondatori lipsiţi de scrupule sau nepricepuţi şi, pe cale de consecinţă, a creării unor societăţi fictive sau neviabile.

Din coroborarea art.30 alin.2 cu art.37 alin.1 şi 2 din Legea SA rezultă că înfiinţarea societăţii pe acţiuni implică parcurgerea a două etape:

- prima etapă are un caracter preparator, de organizare – în această etapă se întocmesc actele constitutive ale societăţii, este subscris capitalul social şi are loc adunarea constitutivă;

- a doua etapă a constituirii societăţii este destinată dobândirii personalităţii juridice. Acest lucru se realizează prin înregistrarea societăţii la organele teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale în conformitate cu art.63 şi 109 din prezentul cod şi dispoziţiile Legii cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor nr.1265-XIV/05.10.2000.

10. Fondatorii societăţii pe acţiuni. Atât în doctrină cât şi în dispoziţiile legale aplicabile în materia societăţilor pe acţiuni sunt folosite pentru a desemna persoanele care participă la crearea şi la activitatea societăţii pe acţiuni mai multe denumiri: asociat (membru), acţionar, fondator, achizitor (subscriitor). În doctrină se admite că noţiunea (conceptul) de asociat are calitate de gen proxim, cuprinzând în sfera sa celelalte noţiuni (specii). Astfel, calitatea de fondator al unei societăţi pe acţiuni revine persoanelor care au luat decizia de a o înfiinţa (art.31 alin.1 din Legea SA). Calitatea de achizitor aparţine celor care subscriu acţiunile unei societăţi pe acţiuni. Aceste persoane fizice sau juridice se înscriu în sfera asociaţilor (lato sensu). Însuşirea de acţionar presupune, prin definiţie, posesiunea unor acţiuni. În concluzie, se poate spune că fiecare dintre cele trei specii analizate de membrii societari are, spre deosebire de noţiunea supraordonată de asociat, pe de-o parte un conţinut ideatic mai complex, întregit cu trăsături proprii, adiţionale şi totodată distinctive, iar pe de altă parte o extensiune mai restrânsă decât sfera larg cuprinzătoare a noţiunii de gen.

Fără a intra în prea multe detalii referitor la acest subiect ne limităm să menţionăm că legislaţia în vigoare consacră aptitudinea de a întemeia o societate pe acţiuni în Republica Moldova, atât în favoarea persoanelor fizice, cât şi a persoanelor juridice, inclusiv cele de naţionalitate străină şi apatride. Astfel, conform art.31 alin.2 al Legii SA, “fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice capabile şi persoane juridice din Republica Moldova, din alte state, apatrizi, precum şi state străine şi organizaţii internaţionale”. În consecinţă, putem concluziona că înfiinţarea societăţilor pe acţiuni este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice. Posibilitatea concretă de participare la înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni, depinde de anumite condiţii care pot să difere în funcţie de natura şi naţionalitatea subiectului de drept în cauză. Astfel, statutul persoanelor juridice prezintă unele particularităţi faţă de cel al persoanelor fizice, iar fondatorii de naţionalitate străini trebuie să se conformeze şi unor norme speciale.

Codul civil nu prevede un număr minim de fondatori, societatea pe acţiuni putând fi valabil înfiinţată prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (art.156 alin.2), deşi în mod obişnuit numărul acestora este mai mare. În cazul în care societatea pe acţiuni este constituită de o singură persoană, decizia de înfiinţare a societăţii va fi luată de această persoană de sine stătător şi se va perfecta sub formă de declaraţie de fondare a societăţii (art.30 alin.3 din Legea SA). De la această regulă se prevede o singură excepţie, şi anume, societatea pe acţiuni nu poate fi înfiinţată de o societate comercială care este la rându-i alcătuită dintr-un singur asociat (art.31 alin.6 din Legea SA). În caz de încălcare a acestei prevederi, statul, prin intermediul Ministerului Finanţelor, precum şi oricare persoană interesată sunt în drept să ceara, pe cale judecătorească, dizolvarea societăţii astfel constituite. După părerea noastră formularea articolului este stângace, în sensul că, din cuprinsul articolului nu reiese clar dacă această prevedere se aplică numai societăţilor în curs de constituire (de altfel, este destul de greu de presupus că s-ar reuşi eludarea acestei dispoziţii şi înregistrarea societăţii) sau şi societăţilor în care s-a ajuns la un singur acţionar societate comercială cu asociat unic ca rezultat al cumulării tuturor acţiunilor.

Posibilitatea înfiinţării unei societăţi pe acţiuni de către o singură persoană este o “curiozitate” legislativă, întrucât contravine într-o oarecare măsură însăşi naturii acesteia de societate de capitaluri printre a cărei caractere juridice figurează şi cel al unui număr minim de asociaţi. De altfel, cu excepţia câtorva legislaţii, cum ar fi cea a Marii Britanii, Olandei sau a ţărilor nordice (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia) majoritatea legislaţiilor statelor europene prevăd un număr minim de asociaţi, după cum urmează: Franţa⁶¹ - 7 persoane; Germania, România, Portugalia - 5 persoane; Elveţia, Polonia - 3 persoane; Austria, Belgia, Italia, Luxemburg şi Grecia - 2 persoane. Prin fixarea unui număr minim de asociaţi se urmăreşte ca în societatea pe acţiuni care corespunde marilor întreprinderi comerciale factorul uman să fie lipsit de importanţă, eficient fiind numai capitalul. Subliniem că, organizarea unei forme “derogatorii” de societate prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (mai ales în condiţiile în care, de regulă, cifra de afaceri a societăţilor pe acţiuni este foarte mare) poate duce la evaziune fiscală, la constituire de “monopoluri”, precum şi la precaritatea societăţii (cazul decesului acţionarului unic sau a hotărârii unilaterale de lichidare), fapt ce ar putea aduce grave prejudiciu terţilor care au legături cu societatea. În consecinţă, chiar dacă prin dispoziţiile art.31 alin.6 din Legea SA se încearcă atenuarea efectelor negative, considerăm că cea mai indicată soluţie rămâne, totuşi, introducerea unui număr minim de asociaţi. În caz contrar, dispoziţiile legale în materie ar trebui armonizate cu Directiva a XII-a nr.83/667/CEE din 2 decembrie 1989 care reglementează societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, dar care se aplică şi societăţilor pe acţiuni cu asociat unic în statele care permit o asemenea formă de societate unipersonală. Astfel, de lege ferenda: ar trebui instituită o interdicţie prin care o persoană fizică sau juridică să poată fi fondator (acţionar) unic decât într-o singură societate; ar trebui instituită obligativitatea dezvăluirii informaţiei publicului larg despre existenţa unui singur acţionar în societate; ar trebui instituită obligativitatea evaluării de către un expert independent al aporturilor în natură aduse de fondatorul unic; stabilirea unor reguli clare privind modul de perfectare a tranzacţiilor între societate şi acţionarul unic al acesteia.

În final, menţionăm că Legea SA prevede că numărul fondatorilor unei societăţi pe acţiuni de tip închis nu va putea depăşi 50 de fondatori, pe când numărul fondatorilor societăţii pe acţiuni de tip deschis nu este limitat (art.31 alin.5 din Legea SA). Această dispoziţie reprezintă o aplicare particulară a regulii prevăzute la art.2 alin.6 din legea SA conform căreia numărul acţionarilor societăţii închise, împreună cu acţionarii reprezentaţi prin deţinătorii nominali de acţiuni, nu poate fi mai mare de 50. Indiferent de faptul dacă societatea este închisă sau deschisă, la momentul înregistrării acesteia, numărul de fondatori va fi egal cu numărul de acţionari. Deoarece este posibil ca fondatorii să participe la constituirea societăţii prin intermediul reprezentanţilor (mandatarilor), precizăm că, în aceste cazuri, numărul maxim de fondatori trebuie să fie determinat în funcţie de numărul mandanţilor, iar nu de cel al mandatarilor.