Coperta II

Etica şi limbajul^

Charles L. Stevenson

I. Genuri de acord şi dezacord

1

Această carte nu se ocupă de întreaga etică, ci doar de o parte îngust specializată a ei. Primul său scop este să clarifice înţelesul termenilor etici – termeni cum sunt "bun", "corect", "drept", "trebuie" şi aşa mai departe. Al doilea scop este să caracterizeze metodele generale prin care judecăţile etice pot fi dovedite (proved) sau susţinute (supported).

Un astfel de studiu se află faţă de etica normativă (sau "evaluativă") în aceeaşi relaţie în care se află analiza conceptuală şi metoda ştiinţifică faţă de ştiinţe. Nu ne putem aştepta ca o carte despre metoda ştiinţifică să facă ceea ce face ştiinţa însăşi; şi nu trebuie să ne aşteptăm să găsim în această lucrare vreo concluzie despre care anume conduită este corectă sau greşită. Scopul unui studiu analitic sau metodologic, indiferent că e vorba de ştiinţă sau de etică, este întotdeauna indirect. El speră să-i poată face pe ceilalţi să-şi îndeplinească obligaţiile profesionale cu o minte mai clară şi cu obişnuinţe de cercetare mai puţin risipitoare. Aceasta necesită o scrutare continuă a ceea ce fac acei ceilalţi, căci altfel analiza înţelesurilor şi metodelor va merge în gol; dar aceasta nu presupune ca însuşi analistul să participe la cercetarea pe care o analizează. În etică orice participare directă de aceast fel poate sã prezinte pericolele sale. Ea poate sã lipseascã analiza de detaşarea necesară şi să denatureze un studiu relativ neutru, transformându-l într-o pledoarie pentru un anumit cod moral. Astfel, deşi întrebările normative constituie de departe ramura cea mai importantã a eticii, pãtrunzând în toate aspectele vieţii comune şi ocupând în cea mai mare măsură atenţia profesională a legislatorilor, editorialiştilor, romancierilor didacticişti, clericilor şi filosofilor moralei, ele trebuie lăsate aici fără răspuns. Prezentul volum şi-a asumat sarcina limitată de a ascuţi uneltele pe care le folosesc alţii.

2
Prima noastrã întrebare, deşi pare perifericã, se va dovedi de o importanţă centralã:

Care este natura acordului şi dezacordului etic? Este ea similară celei pe care o găsim în ştiinţele naturale, diferind doar în ce priveşte obiectul, sau este ea de o cu totul altă factură?

Dacã putem rãspunde acestei întrebãri, atunci vom obţine o înţelegere generalã a ceea ce constituie o problemã normativã; iar studiul nostru asupra termenilor şi metodelor, studiu care trebuie sã explice cum ajunge să fie articulată o asemenea problemă şi cum se supune ea judecăţii argumentelor sau investigării, va fi corect orientat. Desigur, existã anumite probleme normative pentru care întrebarea noastră nu este direct relevantă – anume acelea care apar în deliberarea personalã mai degrabã decât în discursul interpersonal şi care presupun nu dezacordul sau acordul ci pur şi simplu incertitudinea sau întărirea convingerii. Dar vom vedea mai târziu că întrebarea este totuşi indirect relevantă şi pentru ele; însă până atunci este mult mai convenabil să ne aplecăm mai ales asupra problemelor interpersonale, unde folosirea termenilor şi metodelor este cel mai clar pusă în evidenţă.

Pentru simplitate, ne vom limita la "dezacord", tratând termenul pozitiv în mod indirect. Să începem prin a distinge douã genuri largi de dezacord. Putem face asta într-un mod general, suspendând temporar orice decizie privitoare la care gen anume este cel mai caracteristic pentru etica normativă şi apelând la exemple din alte domenii.

Dezacordurile care apar în ştiinţe, istorie, biografie, ca şi cele similare lor din viaţa de fiecare zi, vor necesita doar puţină atenţie. Întrebãrile despre natura transmisiei luminii, despre cãlãtoriile lui Leif Ericsson şi despre data când Jones a fost ultima oară la ceai, sunt toate asemănătoare prin aceea cã ele pot presupune o opoziţie care este în primul rând una de opinii. (Termenul "opinii" (beliefs) nu trebuie, cel puţin pentru moment, să includă referiri la convingerile etice; căci tocmai faptul dacă acestea din urmă sunt sau nu "opinii" în sensul prezent aici este, în bună mãsurã, aspectul care trebuie discutat). În asemenea cazuri, un om crede că p este rãspunsul şi un altul crede că non-p sau vreo propoziţie incompatibilă cu p este rãspunsul; iar în cursul discuţiei fiecare încearcã sã dovedească, într-un fel sau altul, concepţia sa ori să şi-o revizuiască în lumina unor informaţii ulterioare. Să numim aceasta "dezacord de opinii" (disagreement in belief).

Existã alte cazuri, radical diferite de acestea, care pot fi totuşi numite la fel de propriu “dezacorduri”. Ele presupun o opoziţie, uneori provizorie şi fragilă, alteori puternicã, ce nu e de opinii, ci mai degrabã de atitudini, altfel spus o opoziţie de scopuri, aspiraţii, vreri (wants), preferinţe, dorinţe (desires), şi aşa mai departe¹⁴¹. Pentru că suntem tentaţi să supraintelectualizăm aceste situaţii, dând prea multã atenţie opiniilor, va fi folositor să le examinăm cu mai multă grijã.

Să presupunem cã doi oameni au decis să ia masa împreunã. Unul sugereazã un restaurant unde se ascultă muzicã; cealălt îşi exprimã lipsa aplecării către ascultarea muzicii la masă şi sugereazã un alt restaurant. Se poate întâmpla atunci, cum spunem noi de obicei, ca ei "să nu se înţeleagă prea uşor ce restaurant să aleagă". Dezacordul izvorăşte nu atât din opiniile divergente, cât din preferinţele divergente şi va lua sfârşit atunci când ambii vor dori (wish) să meargă în acelaşi loc. Avem aici un dezacord temperat şi temporar propriu acestui caz simplu - un dezacord în miniaturã; totuşi el va fi un “dezacord” într-un sens pe deplin familiar.

Alte exemple pot fi găsite cu uşurinţă. Doamna A are aspiraţii sociale şi vrea să acceadă în rândurile elitei. Domnul A este mai nepăsător şi mai loial vechilor prieteni. În consecinţă, ei vor fi în dezacord cu privire la persoanele pe care să le invite la o petrecere. Custodele muzeului vrea să cumpăre picturi ale unor artişti contemporani; unii dintre consilierii săi preferă cumpărarea unor vechi maeştri. Ei sunt în dezacord. Mama lui John este îngrijorată de periculozitatea jocului de fotbal şi nu vrea ca fiul ei să joace. John, deşi este de acord (în opinie) cu riscurile, vrea să joace cu orice preţ. Ei sunt iarăşi în dezacord. Aceste exemple, ca şi cel dinainte, presupun o opoziţie de atitudini şi diferă între ele doar prin faptul că opoziţiile în cauză sunt ceva mai puternice şi e probabil să fie apărate mai serios. Să numim acest fel de dezacord un “dezacord de atitudini” (disagreement in attitude)¹⁴². Vom spune că doi oameni se află într-un dezacord de atitudini atunci când ei au atitudini diferite faţă de acelaşi obiect - unul aprobându-l (approve), de exemplu, iar celălalt dezaprobându-l - şi când cel puţin unul dintre ei are un motiv să modifice sau să pună sub semnul îndoielii atitudinea celuilalt. Să observăm cu grijă, totuşi, că atunci când un om încearcă să modifice atitudinea altuia el trebuie să fie în acelaşi timp pregătit să-şi modifice propriile atitudini în lumina a ceea ce ar putea spune celălalt. Dezacordul în atitudini, la fel ca şi dezacordul în opinii, nu e necesar să fie un prilej pentru rivalităţi judiciare; el poate fi un prilej pentru un schimb reciproc de ţeluri, cu o influenţare reciprocă pe care ambele părţi să o găsească benefică.

Cele două genuri de dezacord diferă în special în această privinţă: primul are a face cu felul în care trebuie descrise şi explicate în mod adevărat lucrurile; cel din urmă are a face cu felul în care trebuie ele favorizate (favoured) sau defavorizate şi deci cu felul în care trebuie ele modelate prin efort uman.

Să aplicăm această distincţie la un caz care o va scoate şi mai bine în evidenţă. Să presupunem că dl. Nearthewind susţine că majoritatea alegătorilor favorizează o anumită lege iar dl. Closerstill susţine că majoritatea sunt împotriva ei. E clar că cei doi sunt în dezacord şi că dezacordul lor priveşte atitudinile – şi anume atitudinile pe care ei cred că le au alegătorii. Dar sunt cei doi într-un dezacord de atitudini? Evident că nu. Aşa cum arată susţinerile lor, ei se află în dezacord de opinii despre atitudini şi nu e nevoie în nici un fel să se afle într-un dezacord de atitudini. Dezacordul în opiniile despre atitudini este pur şi simplu un fel special de dezacord de opinii care diferă de dezacordul de opinii despre răceală numai în ceea ce priveşte obiectul. El nu presupune o opoziţie a atitudinilor vorbitorilor, ci doar o opoziţie a unora dintre opiniile lor care se referă la atitudini. Dezacordul de atitudini, totuşi, presupune o opoziţie a chiar atitudinilor vorbitorilor. Nearthewind şi Closerstill pot avea opinii opuse despre atitudini fără să aibă atitudini opuse, aşa cum ei pot avea opinii opuse despre răceală fără a avea răceli opuse. În măsura în care ei urmăresc să dea descrieri detaşate ale stării atitudinilor umane, ei sunt în dezacord de opinii; căci atitudinile reprezintă unul din obiectele studiului cunoşaterii.

O distincţie paralelă apare şi pentru termenul pozitiv “acord”, care poate desemna fie opinii convergente, fie atitudini convergente. Iar acordul în opinii trebuie distins de acordul în atitudini chiar şi atunci când opiniile sunt despre atitudini. Va fi convenabil să utilizăm “acord”, fie în opinii, fie în atitudini, drept contrariu logic al “dezacordului”, mai degrabă decât drept contradictoriul său. Oamenii pot să nu fie în acord şi nici în dezacord – cum se întâmplă atunci când sunt într-o stare de indecizie mutuală sau de nehotărâre, sau când sunt pur şi simplu “diferiţi”, având opinii sau atitudini divergente fără suficiente motive de a le apropia.

Să continuăm să ne păstrăm în limitele unei expuneri economice acordând o atenţie explicită "dezacordului" şi tratând "acordul" mai degrabă într-un mod implicit. Nu am adoptat procedura opusă, care părea probabil mai firească, dintr-un motiv simplu: distincţiile noastre vor fi ulterior transferate la metodologia etică. Pentru a atinge acest scop special, dezacordul necesită o cercetare mai aprofundată decât acordul; căci cu toate că normele care sunt general acceptate şi încorporate în moravurile oricărei societăţi date sunt fără îndoială mai numeroase decât acelea controversate, acestea din urmă prezintă cazuri în care metodele de raţionare sunt mai clar folosite şi mai uşor disponibile pentru ilustrare şi studiu.

Trebuie să vedem acum felul în care sunt legate între ele cele două tipuri de dezacord, ilustrând în continuare concluziile noastre prin exemple care nu sunt (sau cel puţin nu sunt în mod evident) etice.

Nu este nici pe departe adevărat că orice dispută reprezintă un fel de dezacord, cu excluderea celuilalt. Sunt prezente adesea dezacorduri de ambele feluri. Aceasta înseamnă a spune ceva mai mult decât că opiniile şi atitudinile noastre nu trebuie tratate compartimentat. Atitudinile noastre, cum mulţi au remarcat deja, ne influenţează adesea opiniile, nu doar făcându-ne să ne complacem în luarea dorinţelor drept realitate (wishful thinking), ci şi încurajându-ne să dezvoltăm şi să verificăm aceste opinii, aşa cum o arată mijloacele prin care putem obţine ceea ce dorim. Şi invers, opiniile pe care le avem ne influenţează adesea atitudinile; căci noi putem modifica forma în care aprobăm ceva atunci când ne schimbăm opiniile despre natura acelui ceva. Conexiunea cauzală între opinii şi atitudini este de obicei nu numai strânsă, dar şi reciprocă. Să te întrebi dacă atitudinile în general direcţionează opiniile în general sau dacă, dimpotrivă, conexiunea cauzală merge mai degrabă în direcţia opusă, este pur şi simplu o întrebare greşit pusă. E ca şi cum ai întreba: “Influenţează scriitorii populari gustul public sau gustul public îi influenţează pe ei?" Orice presupunere că alternativele sunt mutual exclusive nu poate fi decât respinsă. Influenţa merge în ambele sensuri, deşi uneori numai o direcţie de influenţare poate să predomine.

Există în consecinţă o strânsă legătură între felurile de dezacord care au fost distinse până aici. Într-adevăr, în unele cazuri, existenţa unuia poate depinde complet de existenţa celuilalt. Să presupunem că A şi B au atitudini convergente faţă de genul de lucru care este în realitate X, dar arată atitudini divergente faţă de X însuşi deoarece A are opinii greşite faţă de X, în timp ce B nu are. Discuţiile sau cercetările în vederea corectării erorilor lui A pot rezolva dezacordul de opinii; iar această rezolvare, la rândul ei, poate fi suficientă pentru rezolvarea dezacordului de atitudini. X a ocazionat cel din urmă fel de dezacord numai pentru că a ocazionat primul fel de dezacord.

În cazuri de acest fel ai putea fi înclinat să respingi expresia: "Iniţial au fost prezente ambele feluri de dezacord, unul depinzând de celălalt", şi să spui, în schimb, "Iniţial a fost prezent numai dezacordul de opinii, dezacordul de atitudini cu privire la X fiind doar aparent." Dacă X a fost desemnat fără ambiguitate, astfel încât acelaşi X să fie recunoscut de ambele părţi, indiferent de opiniile lor divergente despre el, atunci ultima formulare va fi foarte înşelătoare. Un om s-a luptat hotărât pentru X iar celălalt s-a luptat hotărât împotriva lui X; şi dacă acest lucru presupunea ignoranţă, caz în care unul dintre oameni acţiona pentru a-şi apăra ţelurile sale mai largi, rămâne cu totul adecvat să spunem că divergenţa iniţială de atitudine, în măsura în care îl viza pe X, era autentică. E convenabil să restrângem termenul dezacord "aparent" la cazurile care presupun ambiguitate - la  cazurile în care termenul care pare să desemneze X pentru ambele părţi desemnează în realitate Y pentru una dintre ele.

Relaţia dintre cele două feluri de dezacord, oricând apare ea, este întotdeauna factuală, niciodată logică. În măsura în care ne referim la posibilităţile logice, poate exista dezacord de opinii fără un dezacord de atitudini; căci chiar dacă o dispută trebuie întotdeauna motivată, şi în acest fel ea presupune atitudini, nu rezultă că atitudinile care însoţesc opinii opuse trebuie ele însele să fie opuse. De exemplu, oamenii pot să împărtăşească idealurile şi ţelurile ce le ghidează teoretizarea ştiinţifică şi totuşi să ajungă la opinii divergente. Similar, poate exista dezacord de atitudini fără un dezacord de opinii. Poate că orice atitudine trebuie să fie însoţită de o opinie despre obiectul său; dar opiniile care însoţesc atitudini opuse nu e necesar să fie incompatibile. De pildă, A şi B pot ambii crede (believe) că X are Q dar să aibă atitudini divergente faţă de X chiar din acel punct de vedere, A aprobând obiectele care au Q iar B dezaprobându-le. Deoarece se poate de asemenea întâmpla ca ambele feluri de dezacord să apară împreună sau ca nici unul să nu apară, toate posibilităţiile logice sunt deschise. Deci vom apela la experienţă pentru a determina care dintre posibilităţi, în fiecare caz dat sau în fiecare clasă de cazuri, este realizată de fapt. Dar experienţa arată clar, cum vom vedea mai târziu în detaliu, că acele cazuri care presupun ambele feluri de dezacord (sau de acord) sunt extrem de numeroase.

Am văzut până acum modul în care pot fi distinse felurile de dezacord şi cum sunt ele legate unele de altele (într-un sens foarte larg). Mai avem doar un singur punct care merită să fie menţionat printre aceste consideraţii preliminare. Distincţia noastră între felurile de dezacord a presupus una mai generală - acea  între opinii (beliefs) şi atitudini (attitudes). Ca multe alte distincţii psihologice, aceasta nu e uşor de clarificat. Analizele suplimentare nu riscă oare să o submineze? Oare o separare netă a lor nu reflectă modul de gândire al unei şcoli învechite în care opiniile sunt doar o multitudine de fotografii mentale, produsul unei facultaţi cognitive speciale, pe când atitudinile stau separat ca imbolduri sau forţe ale unei facultăţi mentale complet diferite?

O scurtă oprire asupra problemei va arăta că distincţia poate fi menţinută într-o manieră mult mai legitimă. Este posibil, de exemplu, să acceptăm teza prgmatică după care opiniile şi atitudinile trebuie ambele analizate, cel puţin parţial, cu referire la dispoziţiile de a acţiona. O asemenea concepţie, atâta timp cât este bine înţeleasă, nu sugerează în nici un fel că opiniile şi atitudinile sunt “identice”. Ea arată numai că ele sunt mult mai asemănătoare decât credeau vechii psihologi, dar nu le face asemănătoare în toate privinţele. Genul comun nu obliterează toate diferenţele.

Dacă e dificil de specificat cum diferă între ele opiniile şi atitudinile, rămâne adevărat faptul că noi facem, şi trebuie să facem, această deosebire în fiecare zi, din motive practice. Un expert în şah, jucând cu un începător, utilizează o deschidere care pare a fi foarte slabă. Un spectator se întrebă: "A făcut această mutare deoarece crede (believes) că ea e una tare sau pentru că, din milă pentru adversarul lui, el nu a vrut (want) să facă o mutare tare?" Distincţia prezentă aici între opinie (belief) şi vrere (want) (atitudine) este neîndoielnic dincolo de orice obiecţie practică. Ne putem imagina expertul, cu o opinie constantă despre deschidere, folosind-o sau nu în funcţie de dorinţa sa schimbătoare de a câştiga; sau ni-l putem imagina, cu o dorinţă constantă de a câştiga, folosind-o sau nu în funcţie de opiniile sale schimbătoare. Dacă imaginându-ne această variaţie independentă a “factorilor cauzali” implicaţi suntem tentaţi să ipostaziem fie “opinia”, fie “atitudinea”, greşeala trebuie corectată nu prin dispensarea de aceşti termeni în favoarea unui discurs pur generic despre acţiune, ci mai degrabă ajungând să înţelegem întreaga complexitate de conexiuni care se ascunde în spatele comodei simplităţi a limbajului. A spune că opiniile şi atitudinile sunt factori care pot fi distinşi şi că o acţiune pe care ei o determină va varia odată cu variaţia oricăruia dintre ei înseamna a folosi moduri de exprimare din limba română familiară care au sens atâta timp cât aceasta nu este forţată să intre în vreun tipar artificial simplu. Acest lucru e similar afirmaţiei că selectivitatea şi sensibilitatea unui radio sunt factori distincţi şi că acea calitate a recepţiei pe care o determină ei va varia în funcţie de variaţiile fiecăruia dintre ei. O astfel de afirmaţie nu presupune necesarmente ca “selectivitatea” şi “sensibilitatea” să desemneze “părţi” hipostaziate ale unui aparat de radio; după cum nici afirmaţia similară despre opinii şi atitudinii nu presupune necesarmente o psihologie hipostaziantă.

S-ar putea adăuga că în exemplul cu jucătorul de şah nu putem vorbi de o lipsă de criterii empirice cu care spectatorul ar putea să determine care atitudini şi care opinii determină jocul expertului. Indiferent de direcţia în care îl vor conduce inferenţele pe spectator, el trebuie să înceapă prin a observa comportamentul expertului şi va putea afla acolo toate argumentele pe care le necesită o decizie practică. Comportamentul care îi permite să decidă asta este infinit mai complicat decât simpla mutare a pionului.
3
Ne putem întoarce acum la întrebarea noastră centrală, şi anume cum ajung oamenii la acord sau la dezacord în cazuri care sunt tipice pentru etica normativă.

Dacă vom căuta ajutor în demersul de a răspunde acestei întrebări apelând la scrierile altora, atunci vom găsi această cercetare oarecum nesatisfăcătoare. Întrebarea nu a fost niciodată clar pusă. Totuşi, se pare că autorii au tins în mod implicit să dea o importanţă specială acordului şi dezacordului în opinii, lăsând acordul şi dezacordul în atitudini nemenţionat. Acest lucru e evident în cazul teoriilor care permit eticii să nu aibă nimic a face cu atitudinile. Acelaşi lucru e nu mai puţin adevărat, deşi s-ar putea să nu fie la fel de evident, pentru multe teorii care au acordat atitudinilor un loc preeminent. Ultimul aspect trebuie să se bucure de o atenţie specială deoarece el scoate în relief concluziile care vor fi prezentate mai târziu.

Să luăm în considerare teoria care a fost apărată de I. A. Richards.¹⁴³ Deşi Richards a fost în primul rând preocupat de estetică, teoria sa a valorii este destul de generală şi de relevantă pentru evaluarea în etică. El scrie: "Putem extinde acum definiţia noastră. Orice este valoros dacă satisface o apetenţă (appetency) [i.e. o dorinţă, care poate fi inconştientă] fără a implica frustrarea unei apetenţe egale sau mai importante". Şi iarăşi, "Importanţa unui impuls [i.e. apetenţă sau aversiune] poate fi definită... ca mărimea tulburării altor impulsuri în activităţile individului pe care o presupune perturbarea impulsului"¹⁴⁴. Aşadar, vorbind în linii mari, "X este valoros" este socotit ca având acelaşi înţeles cu "X va satisface mai multe apetenţe decât frustrează".

Această definiţie, care e însoţită de observaţii cu privire la natura psihologică a cercetarii normative,¹⁴⁵ ne ajută să discernem concepţia tacită a lui Richards despre dezacordul etic. El îl consideră a fi un dezacord în opinii. Argumentele despre valoarea lui X sunt, prin definiţie, argumentele despre faptul dacă X va satisface mai multe apetenţe decât frustrează. Dacă X face sau nu face aşa ceva, aceasta e o problemă ce ţine de faptele empirice şi e deschisă cercetării ştiinţifice. Dacă dezacordul în ştiinţă, inclusiv în psihologie, este în esenţă unul de opinii, dezacordul cu privire la valoare trebuie să fie de acelaşi fel. Atunci când psihologii au teorii conflictuale despre atitudinile oamenilor (sau despre apetenţe, căci acestea din urmă sunt atitudini atomare, cum s-ar zice), oare presupune aceasta o opoziţie a atitudinilor psihologilor sau numai a opiniilor lor? A susţine prima variantă ar fi o simpatică exagerare satirică, dar nici pe departe un adevăr literal.

Pe scurt, Richards subliniază dezacordul în opinii despre atitudini şi nu dezacordul de atitudini. Între acestea două, aşa cum am văzut anterior,¹⁴⁶ există o mare diferenţă.

Să ilustrăm această distincţie într-un mod care arată întreaga sa relevanţă pentru prezentul caz. Atât A cât şi B cred că X va satisface mai multe din apetenţele lui A decât va frustra şi amândoi cred că X nu va satisface mai multe din apetenţele lui B decât va frustra. Până aici ei cad de acord în ce priveşte opiniile pe care le au despre atitudini; dar e clar că nu trebuie să inferăm de aici că ei ar cădea de acord în atitudini. Cam în acelaşi mod, ambii pot crede că X va satisface mai multe apetenţe decât va frustra pentru amândoi luaţi împreună (apetenţele preponderent satisfăcute ale lui A întrecând ca număr apetenţele preponderent frustrate ale lui B), sau că el va face asta pentru fiecare membru al unui grup mai larg de oameni (A fiind membru al acestui grup, dar nu şi B), sau că el va face asta pentru majoritatea oamenilor în ansamblul lor (A aparţinând majorităţii, iar B nu), şi aşa mai departe. Aici vom avea un acord în opiniile despre atitudini, în diferite grade de cuprindere; dar, încă o dată, noi nu putem infera din aceasta că A şi B vor cădea de acord în atitudini. Să presupunem chiar că ambii cred că X va satisface mai multe apetenţe decât frustrează, pe termen lung, pentru fiecare dintre indivizi, fără nici o excepţie. Va implica oare acordul lor în opiniile despre atitudini, cu privire la acest aspect, acordul lor în atitudini? Nu va exista nici o implicaţie strictă. Deşi B crede că atitudinile sale, ca şi cele ale celorlalţi, vor fi eventual satisfăcute de X, el nu poate subordona atitudinile sale imediate celor care vor trebui să fie luate în considerare pe termen mai lung; deci el se va opune lui X. Dar s-ar putea ca nu acelaşi lucru să se întâmple cu A. Putem avea un solid acord în opiniile despre atitudini - tot ceea ce poate spera Richards - şi să aflăm, conceptual cel puţin, că acordul în atitudini mai trebuie aşteptat.

Analiza lui Richards este numai una dintre multele care, deşi accentuează atitudinile, ignoră virtual acordul şi dezacordul în atitudini. Accentul pus pe acordul şi dezacordul în opinii este caracteristic oricărei teorii care face din etica normativă o ramură a psihologiei. El e caracteristic oricarei teorii care face din etica normativă în mod exclusiv o ramură a oricărei ştiinţe, fie că e biologie, sociologie, sau altele.¹⁴⁷ Dacă acordul sau dezacordul pe probleme ştiinţifice este întotdeauna unul de opinii – şi nu are nici o excepţie¹⁴⁸ care să ne privească aici – şi dacă etica este o ramură a ştiinţei, atunci trebuie să rezulte că acordul sau dezacordul în etică este întotdeauna unul de opinii.

Nu trebuie să se creadă că toţi teoreticieni au ignorat dezacordul în atitudini. Richards nu a făcut în mod constant acest lucru. Poate că Hume a utilizat pe jumătate această concepţie,¹⁴⁹ poate că şi Hobbes a făcut-o, şi probabil că mulţi, mulţi alţii au făcut la fel, în mod indirect. Totuşi, chiar şi aceia care sunt cei mai aproape de această concepţie nu scriu într-o manieră care să permită o interpretare consistentă. Pe măsură ce expunerea lor avansează, dezacordul în atitudini ajunge să fie identificat în mod confuz cu altceva - şi de obicei cu dezacordul în opiniile despre atitudini.

4
Putem enunţa acum concepţiile susţinute în această lucrare, deşi pentru început doar într-o formă sinoptică.

Atunci când chestiunile devin controversate, ele presupun un dezacord care are o natură duală. El e aproape inevitabil un dezacord în opinii, care necesită o atenţie detaliată şi precisă; dar există de asemenea un dezacord în atitudini. O analiză care urmăreşte să ofere un tablou complet al eticii, în contact cu practica, trebuie să aibă grijă să recunoască ambii factori, fără a accentua pe primul cu excluderea celui din urmă şi fără a accentua pe cel din urmă cu excluderea primului. Numai prin aceste mijloace poate ea pune în evidenţă variatele funcţii ale termenilor etici şi să clarifice felul în care metodele eticii pot fi comparate cu cele ale ştiinţelor naturii. Numai prin aceste mijloace, într-adevăr, poate ea să-şi lămurească sarcina ce-i revine; pentru că problema centrală a analizei etice – putem spune chiar “problema” eticii - este aceea de a arăta în detaliu cum sunt relaţionate opiniile şi atitudinile.

Dacă examinăm problemele etice concrete care apar în viaţa de fiecare zi, vom vedea uşor că ele au a face în special cu opiniile. Cu excepţia situaţiei când un obiect trebuie evaluat în condiţii de ignoranţă, el trebuie privit în contextul său de viaţă, factual. Dezacordul în atitudini cu privire la acest context, care poate ocaziona la rându-i evaluări divergente ale obiectului, trebuie aşadar să fie recunoscut ca o sursă importantă de controversă etică.

Opiniile care sunt relevante pentru a determina valoarea unui obiect pot să fie extrem de complicate – nu mai puţin decât reţeaua de cauze şi efecte în care obiectul subzistă. Nu putem delimita anumite opinii, ca fiind relevante etic, de altele care ar fi etic irelevante. Potenţial, orice opinie are legătură cu etica. Acesta e un aspect pe care mulţi teoreticieni au fost precauţi în a-l recunoaşte; şi l-au recunoscut prea des doar pentru anumite aspecte ale eticii – şi anume acele aspecte considerate îndeobşte ca prezentând un interes filosofic scăzut. Atunci când o problemă se referă la valoarea a ceva ca mijloc pentru atingerea unor scopuri, atunci (se susţine în mod obişnuit) multe opinii, având a face cu relaţiile mijloc-scop, devin relevante într-un mod destul de evident. Dar când problemele privesc scopurile ultime – şi aceste probleme sunt considerate a fi de o importanţă filosofică centrală – atunci opiniile relevante devin mult mai puţin diversificate. Opiniile implicate în acest caz sunt considerate a fi limitate, eventual, la anumite diviziuni speciale ale psihologiei sau biologiei; sau poate la un domeniu particular al eticii care se află dincolo de domeniul investigaţiei ştiinţifice. Asemenea concepţii nu sunt singurele care pot fi găsite în tradiţia filosofică, dar ele sunt destul de răspândite pentru a merita toată atenţia.

Prezenta lucrare, îndepărtându-se de aceste vederi, îşi va da silinţa să arate că întreaga gamă de opinii ale oamenilor, în toată varietatea lor, nu e mai puţin relevantă în stabilirea scopurilor decât e în stabilirea mijloacelor. Această concluzie se va sprijini pe analize logice şi psihologice cu privire la felul în care sunt legate mijloacele şi scopurile – o analiză care nu este deosebită, în linii mari, de cea ce poate fi găsită în scrierile etice ale lui John Dewey. Detaliile unei asemenea analize devin întrucâtva tehnice şi nu pot fi dezvoltate profitabil acum, fie şi într-o formulă fugară. Ele vor fi vor tratate pe larg în capitolul VIII. Dar a fost necesar să anticipăm sensul lor general chiar în aceast stadiu timpuriu al cercetării; căci ele vor arăta că opiniile pot fi relevante în întreaga structură a eticii şi că orice efort de a minimaliza diversitatea lor poate să aibă ca rezultat doar suprasimplificări regretabile.

Totuşi, dacă aspectele controversate ale eticii pot presupune dezacordul în opinii de feluri care pot deveni foarte complicate, nu trebuie considerat că ele presupun exclusiv acest fel de dezacord. În etica normativă, orice descriere a felului în care stau lucrurile e însoţită de consideraţii cu privire la ce trebuie să simţim şi să facem cu acele lucruri; opiniile în cauză pregătesc orientarea sau redirecţionarea atitudinilor. Judecăţile morale se ocupă de recomandarea a ceva pentru aprobare sau dezaprobare; şi aceasta presupune ceva mai mult decât o descriere dezinteresată sau o dezbatere rece despre dacă acel ceva este deja aprobat sau când va fi aprobat în mod spontan. Faptul că moralistul este atât de des şi un reformator nu e deloc un fapt accidental. Judecăţile sale pledează şi sfătuiesc, deschizând calea pentru sfaturi contrare. În acest fel, judecăţile morale trec dincolo de cunoaştere, vorbindu-ne despre natura conativ-afectivă¹⁵⁰ a oamenilor.

Când judecăţile morale sunt mutual acceptate, ele sunt dovada unor forme convergente de influenţă care trebuie să fie prezente în orice societate unde există standarde bine stabilite. Dar standardele se află adesea doar într-o etapă de formare sau într-un proces de tranziţie ori readaptare. Există apoi o divergenţă a ţelurilor omului, unii vrând să meargă pe căi noi, alţii să continue pe cele vechi. Problema care ia naştere este marcată de dezacordul în atitudini; şi dacă acest gen de dezacord este adesea direcţionat, atât în escaladarea cât şi în soluţionarea sa, de o mare varietate de opinii, rămâne totuşi necesitatea de a-l trata separat pentru a-i acorda o atenţie specială şi pentru a examina problemele specifice pe care le introduce în discuţie.

Dezacordul în atitudini, care impune un tip sau organizare caracteristică a opiniilor ce pot servi indirect la rezolvarea lui, este cel care distinge în principal chestiunile etice de cele ale ştiinţei pure.

Aceste concluzii se bazează pe observaţii asupra discuţiilor etice din viaţa zilnică şi pot fi clarificate şi testate numai prin întoarcerea la această sursă a lor:

Administratorii averii unui filantrop au fost instruiţi să promoveze orice cauză caritabilă care li se pare lor valoroasă. Unul sugerează să se construiască spitale pentru săraci, altul propune să se doneze bani universităţilor. Prin urmare, ei ridică problema etică următoare: care cauză e mai valoroasă în circumstanţele existente. În acest caz, putem presupune în mod natural că oamenii sunt altruişti şi clarvăzători, având atitudini la care ne referim de obicei, cu preţuire, spunându-le "idealuri morale" sau "ţeluri altruiste". Şi mai putem presupune că fiecare om respectă ţelurile celuilalt, fiind nu mai puţin interesat în reconsiderarea propriei sugestii decât este în determinarea celuilalt s-o accepte. Nu e nevoie să existe vreo urmă de spirit de dispută sau de sarcasm; dar, evident, va exista un început de dezacord în atitudine. Deoarece unul din oameni începe prin a favoriza spitalele iar celălalt universităţile, discuţia lor trebuie să continue pînă când unul împartăşeşte atitudinea iniţială a celuilalt sau până când ambii ajung să favorizeze o politică intermediară sau alternativă.

In plus faţă de acest dezacord de atitudini, discuţia va implica aproape sigur şi un dezacord în convingeri. Poate că acei oameni vor fi în dezacord (cu o oarecare incertitudine, fără îndoială, şi făcând un efort reciproc de a dobândi cunoştinţe suplimentare) cu privire la starea prezentă a celor săraci şi cu privire la măsura în care condiţiile din spitale le sunt deja asigurate. Probabil că ei vor fi în dezacord cu privire la situaţia financiară a universităţilor sau la efectele educaţiei asupra vieţii private şi a celei sociale. Opiniile cu privire la aceste chestiuni pot fi importante pentru determinarea direcţiei atitudinilor lor. Am observat anterior că opiniile şi atitudinile se află în strânsă dependenţă cazuală şi aici avem numai un alt exemplu al acestui adevăr general.

Dacă examinăm discuţia în continuare, vom descoperi că discrepanţele şi incertitudinile în opinii pot deveni foarte complicate, necesitând investigaţii minuţioase pentru a fi rezolvate. Şi totuşi, e clar că nu este cazul, din acest motiv, să insistăm că atitudinile sunt comparativ neesentiale. Dezacordul în atitudini este factorul care conferă disputei unitatea şi motivaţia sa fundamentală. În primul rând, el determină ce opinii vor fi discutate sau testate într-un sens relevant; căci numai acele opinii care e probabil să aibă o influenţă asupra atitudinilor oricăreia dintre părţi vor fi à propos. Oricare altele, oricât de interesante ar fi în sine, vor fi străine aspectului etic în chestiune. În al doilea rând, el determină când se încheie disputa. Dacă cei doi oameni ajung să fie de accord în opiniile pe care le au despre toate chestiunile factuale pe care le-au luat în considerare şi totuşi continuă să aibe ţeluri divergente în ciuda acestui fapt – unul favorizând în continuare spitalele, celălalt universităţile – ei vor avea în continuare o problemă etică nerezolvată. Dar dacă ajung să cadă de acord, de pildă, să favorizeze universităţile, disputa lor etică va lua sfârşit, chiar dacă diverse opinii, cum ar fi acelea asupra anumitor efecte asupra educaţiei, vor rămâne încă în dezbatere. Amândoi pot conchide că aceste opinii rămase în discuţie, indiferent de modul în care vor fi rezolvate mai târziu, nu vor avea nici un efect decisiv asupra atitudinilor lor. În aceste două privinţe, aşadar, privitoare la domeniul disputei şi la condiţiile încheierii ei, dezacordul în atitudini necesită toată atenţia noastră. Opiniile îşi păstrează în continuare semnificaţia lor etică, dar atitudinilor trebuie să li se atribuie de asemenea locul pe care-l merită.

Un alt exemplu va arăta că opiniile despre atitudini nu au un statut excepţional în etica normativă, ci îşi au locul firesc alături de alte feluri de opinii. Când un lider sindical şi reprezentantul unei companii se află în dispută pe tema dacă ar fi drept ca angajaţii să fie platiţi mai bine, ei nu se apleacă desigur asupra “comparării unor impresii introspective” cu privire la starea atitudinilor lor (cum a spus cândva Frank Ramsey¹⁵¹). În aceste cazuri nu e un lucru obişnuit ca una din părţi să aibă dubii cu privire la sentimentele celeilalte. Ele nu discută cu prioritate nici care ar putea fi atitudinea generală a publicului; căci deşi aceasta reprezintă un aspect important, disputa ar putea continua mult după ce s-a ajuns la o concluzie în această privinţă. Vor acorda ei o atenţie exclusivă faptului dacă un nivel superior de salarizare va satisface mai multe dorinţe decât va frustra? Într-o formă implicită, în legătură cu concepţiile lui I. A. Richards, am văzut că acest aspect poate să nu pară decisiv acelora ale căror dorinţe sunt în minoritate. Vom vedea în continuare¹⁵² că el presupune din start un ideal democratic modificat care, oricât de uşor de apărat ar putea fi, trebuie totuşi apărat, şi care nu poate fi apărat fără a repune pe tapet aceleaşi întrebări pe care le-am analizat deja despre dezacordul etic şi modul de rezolvare a acestuia.

Evident, disputa are o forţă motivaţională suplimentară în raport cu cea posedată de stabilirea acordului în opinii despre atitudini. Ea ar putea să se refere în parte la opinii de acest gen, deasupra oricărei îndoieli, şi în parte la opinii de alte genuri, cum ar fi acelea despre situaţia financiară a companiei, despre precedentul pe care l-ar crea un nivel superior de salarizare, despre costul ridicat al vieţii şi aşa mai departe; dar aceste convingeri multiple sunt însoţite şi de un alt factor: atitudinile sindicatului sunt orientate în favoarea salariilor mai ridicate; atitudinile companiei sunt orientate împotriva acestui fapt. Nu putem satisface atitudinile ambelor părţi. De aici rezultă că un dezacordul în atitudini domină întreaga dispută; iar opiniile care intră în discuţie, fie că sunt sau nu despre atitudini, devin relevante deoarece e probabil ca ele să modifice atitudinile părţilor aflate în dispută. Dacă sindicatul, de exemplu, are temeiuri să creadă că dominanta sentimentului public e opusă propunerii lui, s-ar putea ca pe această bază să-şi modereze cerinţele cu privire la ceea ce merită muncitorii; dar o asemenea opinie este departe de a fi un considerent ultim; căci sindicatul ar putea insista, alternativ, că problema a fost tratată nedrept atât de companie cât şi de public.

Exemplul acesta diferă de cel anterior prin aceea că atitudinile e probabil să fie mai egoiste; şi poate că în această abordare preopinenţii ar putea să discute pe baze juridice, fiecare fiind înclinat să-şi învingă fără compromisuri oponentul, fără a se gândi câtuşi de puţin să-şi supună propriile ţeluri autocriticii. Aceasta ar putea sugera un tîrg sau o competiţie obişnuite, mai degrabă decât consideraţii tipic “morale” despre datorie sau vină. Vom spune oare că o astfel de dispută intră în domeniul eticii normative? Răspunsul va fi negativ dacă “etica” este limitată la sensul ei îngust. Dar să folosim aici termenul într-un sens mai larg, lăsându-l să includă toate chestiunile în care există o interogaţie serioasă asupra scopurilor şi conduitei. Acest sens lărgit nu este unul neconvenţional şi el va fi convenabil pentru a marca un domeniu de studiu care, pentru scopurile prezentei analize, este omogen. În continuare va trebui să distingem între problemele etice care sunt “în mod special morale” şi acelea care nu sunt; dar pentru o cercetare a înţelesurilor şi metodelor, această distincţie se va dovedi de o importanţă secundară.

Să considerăm acum unele exemple care vor sublinia dezacordul de atitudini. Cu toate că acesta este doar unul dintre factorii care dau naştere controverselor etice, el este factorul care a fost cel mai mult neglijat în analiza etică; de aceea el trebuie să se bucure de atenţia noastră, atât aici cât şi pe parcursul întregului volum.

Să presupunem că încercăm să convingem un om că lucrul pe care l-a făcut e greşit. El va replica: “Sunt întru totul de acord că e greşit şi tocmai din acest motiv sunt cu atât mai favorabil ideii de a-l face încă o dată”. Încurcaţi pe moment în încercarea de a-l înţelege, vom conchide, totuşi, că “Acesta este modul său paradoxal de a ataca ceea ce el consideră a fi convenţiile noastre morale învechite. El vrea să spună că este în regulă să facem acel lucrul şi că trebuie să-l facem pentru a-i discredita în mod flagrant pe cei mulţi care îl consideră greşit.” Dar oricum l-am înţelege noi (şi mai există câteva posibile interpretări), ne va fi greu să luăm în serios încercările sale solemne de a nu fi de acord. Oare nu încercăm noi prin aceasta să-l facem să-şi dezaprobe acţiunea? Acordul său etic cu noi nu i-ar cere oare să ne împărtăşească dezaprobarea - adică să fie de acord cu noi în atitudini?

Acordul şi dezacordul în atitudini sunt atât de caracteristice eticii încât prezenţa lor este resimţită chiar şi atunci când judecăţile sunt relativ izolate şi nu conduc la nici o discuţie deschisă. Când un om insistă continuu asupra meritelor proprii, când ne spune ce om bun este şi insistă că el îşi face întotdeauna datoria, noi îl suspectăm adesea că apără un ascuns sentiment de inferioritate. Dacă ar fi sigur pe el, ne spunem noi, nu ar căuta aprobarea noastră cu atâta interes; el nu ar trebui să încerce, prin judecăţile sale etice, să ne direcţioneza aprobarea într-un fel care-i întăreşte respectul de sine. Observaţi cât de repede şi de natural presupunem, în acest diagnostic de bun simţ, că judecăţile sale încearcă să regleze un presupus dezacord de atitudine. El crede că atitudinile noastre ar putea fi psihologic incompatibile cu propria sa atitudine de respect de sine şi încearcă în mod rudimentar să ne schimbe atitudinile în unele mai respectuoase.

Sau iarăşi, să ne gândim la cât de frecvent îşi îndreaptă oamenii judecăţile, în viaţa de zi cu zi, asupra diverselor puncte ale controlului efectiv. O profesoară recomandă unui băiat delincvent că nu trebuie să mai fure. Văzând că eforturile sale sunt ineficiente, ea vorbeşte apoi cu părinţii băiatului, recomandându-le faptul că trebuie să-şi schimbe modul de a-şi educa fiul. Ceea ce doreşte ea să facă este, în mod evident, să-l facă pe băiat atât de potrivnic furtului încât acesta să înceteze să mai fure. A doua judecată a profesoarei avansează acest scop, întărind-o pe prima; ea suplimentează influenţa directă pe care o are asupra copilului prin una indirectă, mediată de o schimbare de atitudinile părinţilor. Nu cumva această folosire a judecăţilor etice, direcţionate în mod conştient către punctele de control efectiv, e dovada existenţei unui motiv de a modifica mai degrabă decât de a descrie – a motivului de a redirecţiona atitudinile?

Să ne gândim acum, din perspectiva accentelor puse mai sus, la binecunoscutul joc de cuvinte al lui J. S. Mill legat de cuvântul “dezirabil”, aşa cum apare în lucrarea sa Utilitarianismul¹⁵³. El tratează aici enunţul “Dacă ceva este dorit, atunci este dezirabil ” ca şi cum ar fi axiomatic, antecedentul fiind “singura dovadă ce se poate aduce” consecventului. Dacă “dezirabil” ar fi înseamnat capabil de a fi dorit, enunţul ar fi fost, într-adevăr, inofensiv. Dar Mill urmăreşte ca acest cuvânt să capteze tot conţinutul lui “bun”. Înţeles în acest fel, enunţul său, departe de mai a fi axiomatic, devine foarte controversat. Şi devine aşa dintr-un motiv lesne de înţeles. “Ceea ce este dorit este dezirabil” e un enunţ caracteristic omului nepăsător care doreşte să-şi încurajeze semenii să lase dorinţele lor prezente aşa cum sunt; şi convers, enunţul “Ceea ce este dorit nu este dezirabil” e caracteristică reformatorului încăpăţânat care caută să schimbe sau să interzică dorinţele existente. Enunţurile despre ceea ce este dezirabil, spre deosebire de acelea despre ceea ce este dorit, nu servesc doar la descrierea atitudinilor, ci la intensificarea sau modificarea lor. Atunci, pretinsa axiomă este controversată deoarece conduce la un dezacord de atitudini. Cu toate că pare inofensivă celor multumiţi cu status quo-ul, ea e de netolerat pentru aceia care se străduiesc să facă schimbări fundamentale în ţelurile oamenilor; şi este cu atât mai mult înşelătoare cu cât jocul de cuvinte pe care-l ascunde o face să pară că le-ar oferi doar celor dintâi un suport axiomatic. În apărarea lui Mill trebuie menţionat faptul că el nu a căutat cu siguranţă să obţină acest efect, deoarece capitolul la care ne-am referit, cu binecunoscutele lui erori logice, prezintă toate semnele faptului că a fost scris într-un moment de confuzie. Dar ca exemplu al preţului ce trebuie plătit pentru neglijarea dezacordului în atitudini, confuzia este lămuritoare.

Acelaşi lucru poate fi arătat într-un mod mai general printr-o variantă a “argumentului relativităţii”. Oameni cu caracteristici rasiale sau temperamentale diferite, sau aparţinând unor generaţii diferite, sau trăind în comunităţi total separate, e probabil să fie în dezacord mai mult pe chestiuni etice decât pe chestiuni factuale. Acest lucru este uşor de explicat dacă etica presupune dezacordul de atitudini; căci temperamente diferite, nevoi sociale diferite şi presiuni de grup diferite vor conduce mai direct şi mai repede pe aceşti oameni la a avea atitudini opuse decât la a avea opinii factuale opuse. Susţinerea că etica presupune dezacordul în atitudini câştigă prin aceasta în probabilitate. Ea îşi găseşte confirmarea în ceea ce explică, la fel ca orice altă ipoteză. Utilizat separat, argumentul relativităţii nu poate pretinde să fie decisiv; dar folosit în conjuncţie cu alte observaţii, el are un loc important şi legitim.

Aceste ilustrări ar putea fi continuate la nesfârşit, dar pentru moment, spre a păstra accentul adecvat, va trebui să mai adăugăm doar următoarele lucruri. Cu toate că aspectele controversate ale eticii izvorăsc din dezacordul în atitudini - un factor care, fiind prea puţin tratat în teoria tradiţională, va necesita aici o atenţie constantă – totuşi aceste aspecte rareori izvorăsc, dacă izvorăsc vreodată, numai şi numai din acest gen de dezacord. Opiniile sunt ghidul atitudinilor; de aceea chestiunile care apar în legătură cu stabilirea şi testarea lor ori cu asigurarea unei organizări practice a acestora, deţin un loc vital pe tot parcursul discursului normativ. Dacă vrem să înţelegem natura fundamentală a problemelor etice şi astfel să economisim energiile care sunt dirijate către rezolvarea lor, atunci trebuie să fim mereu sensibili la natura duală a dezacordului etic. Atitudinile şi opiniile îşi joacă amândouă rolul propriu şi trebuie studiate în relaţia lor intimă.

Traducere de Flavius Grozoni