Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

4) Apoi, oare cercetarea /noastră/ se referă numai la Fiinţă, sau şi la proprietăţile contextuale ale acestora ? Spun, de exemplu: dacă corpul este o Fiinţă, la fel şi liniile şi suprafeţele sînt Fiinţe, oare cade în sarcina aceleiaşi ştiinţe a le cunoaşte pe acestea, cît şi proprietăţile contextuale legate de fiecare gen /de entităţi geometrice/, în lega" tură cu care matematicile fac demonstraţii, sau cade în sarcina alte'2 •

a) Dacă ar sta în sarcina aceleiaşi ştiinţe să cunoască atît Fimţcto cît şi proprietăţile contextuale ale lor, atunci şi ştiinţa Fiinţe1 a fi o ştiinţă demonstrativă, dar nu pare să existe demonstraţie p^11 tru ce-este un lucru12.

b) Dar, dacă ar sta în sarcina altei ştiinţe contextele Fiinţ^0 ' este extrem de greu de arătat care este ştiinţa care, în legaţi»a Fiinţa, cercetează /numai/ proprietăţile contextuale ale sale-

CARTEA BETA (III)

107

• Ă rre • oare trebuie susţinut că există numai Fiinţe senzo-

5) mî există, în afara acestora, şi alte /feluri de Fiinţe/ ? Şi riale, sau p^ntelor sînt de un singur fel, sau sînt mai multe,

oare genu ^ ^\ ^^ afjrmă existenţa Formelor şi a entităţilor 997b formează — spun ei — obiectul ştiinţelor matema-

. ., — noj /platonicienii/ pretindem că Formele sînt şi raţiuni "CC ^ aje lucrurilor si Fiinţe în sine, s-a spus mai sus, cînd ne-am Jferit la aceste probleme. . . . .

a) Numai că intervine o multipla dificultate: nimic nu-i mai

bsurd să afirmi, pe de-o parte, că există unele naturi situate în afara celor de sub Cer, dar că, pe de altă parte, aceste naturi sînt declarate ca fiind la fel cu lucrurile sensibile, afară doar că ele sînt eterne, iar lucrurile sensibile — pieritoare. Ei /platonicienii/ afirmă că există Omul în sine, Calul în sine, Sănătatea în sine şi nimic altce­va, tratîndu-le în mod asemănător /pe Forme/ cu modul în care pro­cedează cei ce susţin că există zei, doar că aceştia sînt antropomorfi. Căci nici cei ce cred în zei nu au făcut din ei altceva dedt oameni eterni, nici/platonicienii/ nu au făcut din Forme altceva decît obiecte sensibile eterne^ \

6) Mai departe, dacă se vor accepta, alături de Forme şi de obiec­tele sensibile, şi entităţile intermediare, vor apărea multe dificultăţi: căci este limpede că, la fel, vor exista şi linii / „intermediare"/ ală­turi de liniile în sine şi de liniile sensibile şi la fel se va întîmpla cu fiecare gen de entităţi geometrice. Atunci, de vreme ce astrono­mia este una dintre ştiinţele /ce au de-a face cu entităţile interme­diare/ va exista si un alt cer, alături de cerul vizibil, şi un soare si o luna si la fel va fi cu toate fenomenele cereşti. Cum se poate crede aşa ceva. Căci nu se poate spune că /acel cer/ este nemişcat, dar devine cu totul imposibil ca el să fie mobil14 î

des £Va aSemănător se P°ate sPune şi despre materia opticii, cît şi lucru" A" a amoniei matematice. Si aici este imposibil să existe

Căci dacătermedlare/ alătUn de Cek senslblle' d)n ^^ motive' /internii eX1Sta °b'ecte sensibile intermediare, există şi senzaţii diare. sii-,,!^-' W atunci e yădit că vor exista şi animale interme-

ntre cele ideale si cele

?a fiind, ar fi gre

acestor ştiinţe. Dacă geometria s-ar deosebi de geo-

tul d

108

METAFIZICA

Pe

dezie numai prin faptul că aceasta din urmă ţine de lucruri care le percepem, în timp ce prima — de cele imperceptibile e i că şi la medicină — şi la fel la fiecare dintre celelalte ştiinţe exista o medicină intermediară, situată între medicina în sine si a dicina de acum si de aici. Dar cum e cu putinţă aşa ceva ? într-ad văr, atunci ar exista şi fiinţe sănătoase în afara celor senzorial • a sănătosului în sine. De asemenea, nici aceasta nu este adevăr că geodezia ar fi ştiinţa mărimilor senzoriale şi pieritoare. Căci fiind ştiinţă a unor entităţi pieritoare, ar pieri şi ea!

Dar nici astronomia nu ar putea fi ştiinţa realităţilor senzoriale nici nu s-ar putea ea ocupa de cerul pe care-1 vedem. Fiindcă lini­ile vizibile nu sînt la fel cu cele despre care vorbeşte geometrul 998a (Nici rectiliniul, nici curbul printre cele sensibile nu sînt astfel. Căci cercul /fizic/ atinge linia nu într-un punct, ci aşa cum spunea Pro-tagoras, cînd îi ataca pe geometri.) De asemenea, nici mişcările şi revoluţiile cerului nu sînt aceleaşi cu cele pe care le studiază astro­nomia, nici punctele nu au aceeaşi natură cu astrele16.

Există unu filozofi care susţin că entităţile zise intermediare, situate între Forme şi lucrurile sensibile, nu se află în afara acelor lucruri sensibile, ci sînt imanente lor. E complicat de parcurs toate imposibilităţile ce decurg de aici, este însă suficient de discutat următoarele: nu este raţional ca doar entităţile intermediare să fie imanente, ci este clar că şi Formele ar putea, să se afle în lucruri-(Ambele cazuri ţin de aceeaşi logică.) în plus, este necesar ca în acelaşi loc să existe două solide şi să nu fie imobile, de vreme ce sînt imanente unor corpuri sensibile mobile.17 în general, în vede­rea cărui motiv ar considera cineva existenţa acestor entităţi, dar le-ar plasa apoi printre lucrurile sensibile ? Vor apărea, într-adevăr, absurdităţi similare celor amintite mai înainte: va exista un cer alături de cerul /vizibil/, afară doar că nu separat de el, ci în acelaşi loc; ceea ce este încă şi mai cu neputinţă!

Capitolul 3

Există multe piedici, aşadar, ca să avem adevărul în aceste zuri. Dar /există şi alte dificultăţi/:

CARTEA BETA (III)

109

.------•--------

' l în privinţa principiilor: oare trebuie considerate drept 7) Astte , i P. .yaje lucrurilor/ genurile, sau mai degrabă fiecare elemente t1?™"^ rimele sale particule constitutive ? lucru pr° a £j elementele şi principiile vorbirii sunetele

a)Deexe^ se'compune vorbirea, şi nu vorbirea luată ca gen. im elemente ale figurilor geometrice < SuxYpcxuucacx > acele mentare/ ale căror demonstraţii se află cuprinse în de-'le celorlalte figuri — fie ale tuturor, fie ale majorităţii "îe18 Sau şi cei ce susţin că există mai multe elemente ale urilor si cei ce susţin că există numai un element, afirmă că există principii din care constau şi sînt alcătuite corpurile, precum Empe-docle care ia drept elemente focul şi apa şi cele împreună cu aces­tea, elemente imanente din care sînt /formate/ lucrurile. Dar el nu'ia drept /elemente/ genurile lucrurilor.

în plus, dacă cineva doreşte să privească natura celorlalte lucruri, 998b de exemplu, din ce părţi constă un pat şi cum sînt ele îmbinate, atunci va înţelege natura patului /cînd va avea răspuns la aceste întrebări/. Din astfel de argumente rezultă că genurile nu ar putea fi principiile lucrurilor.

b) Dar, dacă înţelegem fiecare lucru/;n« intermediul definiţiilor, şi dacă genurile sînt principii ale definiţiilor, este necesar ca genu­rile să fie principii şi ale celor definite. Iar dacă este de acceptat drept ştiinţă a celor-ce-sînt faptul de a accepta cunoaşterea Formelor <£i'5Ti>19, în raport cu care sînt desemnate lucrurile, atunci genurile sînt principii ale Formelor. Se pare că unii dintre cei care susţin că Unul şi Ceea-ce-este, sau Marele şi micul sînt elementele lucrurilor s-au folosit de acestea ca de genuri

Xr . w O

minai ca nu este cu putinţă să fie considerate principii atît ge­nurile, cit şi elementele constitutive: cad definiţia Fiinţei este ^ • ar aşa, una va fi definiţia prin intermediul genurilor, şi alta

care arata din ce elemente constitutive provine lucrul respectiv, mare " * ^ aceasta'cniar dacă genurile sînt principii în cea mai genuri! ™' ^^ tre avute în vedere în calitate de principii zilor? S l e'.Sau &enur"e ultime care sînt predicatele indivi-

a) Daca^ egă,tUră CU această chestiune se ridică îndoieli20. c'ar că v ^r eaunauniversalele sînt mai degrabă principii, este 1 Pnncipu cele mai înalte genuri. Căci acestea sînt

110

METAFIZICA

predicatele tuturor lucrurilor. Aşadar atîtea principii ale Iu

- - • i • j j i CruriW

vor exista, cite sînt primele genuri, de unde rezulta că ceea-cg. şi unul sînt principii şi Fiinţe. Căci acestea, în cea mai mare mas -' sînt predicatele lucrurilor. '

Dar nu este cu putinţă nici ca unul, nici ca ceea-ce-estc sa forrri un gen de lucruri: căci este necesar să existe, pentru fiecare » diferenţele /specifice/ si ca fiecare diferenţă să fie una. Or est' imposibil fie ca speciile unui gen să fie predicatele propriilor dife rente, fie ca genul /să fie predicatul propriilor diferenţe/ fără speci ile sale; rezultă că dacă unul sau ceea-ce-cste formează un gen, nici o diferenţă nu va fi nici ceea ce este, nici una /şi identică CH sine/ însă dacă ceea-ce-este şi unu nu sînt genuri, nu vor fi nici princi­pii, dacă este adevărat că /doar/ genurile sînt principii21.

De asemenea, predicatele intermediare, luate laolaltă cu diferen­ţele lor vor fi genuri /coborînd/ pînă la indivizi (însă, unele dintre acestea par a fi genuri, altele — nu).

în plus, mai curînd diferenţele /specifice/ vor fi principii decît genurile. Numai că, dacă acestea sînt principii, nesfîrşit de multe 999a principii, ca să zicem aşa, vor apărea, cu atît mai mult dacă s-ar con­sidera drept principiu primul gen!22

Iar dacă /totuşi/ unul este mai curînd de tipul principiului şi indivizibilul este unu, dar dacă totul este indivizibil fie sub rapor­tul cantităţii, fie sub cel al speciei, dar mai întîi sub cel al speciei, iar, pe de altă parte, dacă genurile se divid în specii, atunci unu ar fi mai degrabă ultimul predicat /decît primul/. Căci „om" nu func­ţionează ca gen al unor oameni individuali23.

Mai departe: acolo unde există serii ordonate, nu e cu putinţa sa existe un element generic în afara elementelor seriei însele (de exemplu, dacă primul dintre numere este Doiul24, el nu va u u" număr generic m afara speciilor-serii de numere; la fel, nu va exist o figură /geometrică generică/ în afara speciilor-serii de figuri. W dacă nu va exista, cu atît mai puţin va exista restul genurilor m a a speciilor-serii. Căci, pe de altă parte, tocmai genurile nurnere şi ale figurilor par să existe cel mai mult). Dar în cazul entităţi indivizibile nu există serie ordonată. Numai că acolo unde exi mai bine şi mai rău, mereu mai binele este anterior. Rezulta c ar putea exista nici un gen al acestor indivizi25. Dm astfel de a g

•u-

CARTEA BETA (III)

111

mente Jecît ge

---------------

că principii sînt mai degrabă predicatele indivizilor

nu •

^£ aratat cum trebuie înţelese ca

^

•^ D'1face>ste predicate /ale indivizilor/. Căci principiului raţiu-princip» a

_ ^g $ă ex'ste ţn afara lucrurilor ale căror principiu ele sînt, şi trebuie să poată exista separat de ele. De ce atunci' că un astfel de principiu se află în afara părţi -i dacă nu tocmai fiindcă este predicat universal şi valabil pen-toate cele ? Iar dacă acceptăm principiul din acest motiv, trebuie considerate mai degrabă principii predicatele în mai mare măsură universale. De unde rezultă iarăşi că primele genuri ar fi principii26.

Capitolul 4

9) Cercetarea aporiei care urmează acestora şi la care ne refe­rim acum este, dintre toate, cea mai grea, dar şi mai necesară: dacă nu există ceva în afara individualelor, iar acestea sînt nenumărate, atunci cum e cu putinţă să existe o ştiinţă a nelimitatelor ? Căci numai în măsura în care ceva este unul si acelaşi, cît si în măsura în care există ceva universal, cunoaştem toate cîte sînt27.

a) Insă, dacă asta este necesar şi trebuie să existe ceva în afara individualelor, în afara lucrurilor individuale ar fi necesar să existe genurile — fie ultimele, fie primele. Or, tocmai am avut dificultăţi să ne asigurăm de posibilitatea lor.

in plus, dacă există ceva, pe cît se poate, în afara compusului1-*, atunci cmd materia ar primi predicate, oare, dacă există, trebuie să existe ceva /subzistent/ în afara oricărui lucru, sau în afara unor geruri trebuie să existe ceva, în afara altora — nu, sau nu există nimic

d" W m.Clunu'a ' Căci dacă nu există nimic în afara lucrurilor 999b "rput Ha e' mmzc nu arfi inteligibil, ci toate ar fi senzoriale şi nu nu s-T eXtSta m" Un °^ect ^ CHnoa^erii ştiinţifice, afară doar dacă

- , ine ca senzaţia este ştiinţă.

nimic v '' eexistmc* ceva în afara individualelor/ nu va exista

aflâ în mis ° ?1.nermşcat (caci lucrurile senzoriale toate pier şi se

Va ^ posiiy l -£ A ^ â nu ex'sta nimic veşnic, nici generarea nu

1 a. deoarece este necesar ca cel ce se naşte să fie ceva,

in

112

METAFIZICA

iar lucrul de unde a apărut ultimul dintre acestea /care se trebuie să fie nenăscut. Căci /procesul generărilor/ trebui -oprească undeva, şi este, pe de altă parte, imposibil ca ceva să din nefiinţă. ' Parâ

Mai departe : dacă există generare şi mişcare, e necesar să ex' şi limită. Căci nici o mişcare nu este fără limită, ci oricare are capăt şi nu e cu putinţă să devină cel incapabil de devenire T) cel care a apărut este necesar să existe doar de cînd a apărut

De asemenea, dacă este adevărat că materia e eternă deoarec este nenăscută, cu mult mai raţional încă este să fie eternă şi Fiinţa adică ceea ce materia devine. Dacă nici una, nici alta nu sînt eterne' nimic nu va fi etern; dar dacă această ipoteză este inacceptabilă e necesar să existe ceva în afara compusului corporal, anume con­figuraţia şi forma p

30.

b) Iar dacă acesta ultimă ipoteză ar fi acceptată, rămîne dificul­tatea de a şti pentru ce fel de lucruri vor exista acestea două, şi pen­tru ce fel de lucruri — nu. Este limpede că nu-i cu putinţă să existe pentru toate. Căci nu vom putea accepta că există o Casă în afara caselor /individuale/, în plus, oare Fiinţa este una singură pentru toate lucrurile /de acelaşi fel/, de exemplu, pentru toţi oamenii? E absurd, căci toate lucrurile care au o singură Fiinţă sînt una. Atunci sînt multe Fiinţe şi diferite? Dar şi aceasta este absurd. Căci în ce fel devine materia fiecare dintre lucruri şi, totodată, în cel fel este compusul: ambele —forma şi materia31 ?

10) Mai departe ar exista o dificultate şi în legătură cu principiile:

a) Dacă ele formează o unitate sub raportul speciei, nimic nu va fi o unitate sub raportul numărului, nici măcar unul şi ceea-ce-este, şi atunci cum va putea exista cunoaşterea, dacă nu va exista o unita­te pentru toate multiplele?32.

b) Dar, dacă fiecare principiu ar fi unul si o unitate ca

nu vor fi, la fel ca în lumea sensibilului, principii diferite pen lucruri diferite (de exemplu, această silabă fiind identică /cu sin sub raportul speciei, şi literele vor fi identice sub raportul spec deşi ca număr ele sînt diferite), dacă, deci, lucrurile nu vor sta , ^ ci principiile celor-ce-sînt formează o unitate sub raportul nu rului, nu va exista nimic altceva în afara elementelor. Căci

a fi unul ca număr si între a fi individual nu este nici o

e* •

CARTEA BETA (III)

113

individual ceea ce este unu ca număr şi univer- lOOOa {ntr-adevăr, ^'^'supra individualelor. Aşadar, /s-ar întîmpla/, sal ce£a ce " . eiementele cuvîntului sonor ar fi divizate /numai/ jupă cum>_ r necesar ca toate literele să fie tot atîtea cîte sînt jupă nunj1ear/'sunete/> nefimd două, nici mai multe la fel", elemente j.^^g'deloc mai mică a rămas lăsata deoparte atît 11 .mporani cît şi de predecesori: oare aceleaşi principii există lucrurile pieritoare, şi pentru cele nepieritoare, sau sînt

a) Dacă sînt aceleaşi principii, cum de sînt unele lucruri pieri­toare iar altele nepieritoare şi din ce cauză se întîmpla asta ? Poeţii din jurul lui Hesiod şi toţi „teologii" s-au preocupat numai de ceea ce le părea lor înşile plauzibil, dar pe noi ne-au tratat de sus: căci făcînd ei ca principiile să fie zei şi să fie născute din zei, afirmă că unele vieţuitoare sînt muritoare deoarece nu au gustat din nec­tar şi ambrosie; dar e clar că /afirmă toate astea/, de parcă ar pro­nunţa nume cunoscute lor înşile. în fapt, în legătură cu „porţia" însăşi de raţiuni întemeitoare, ei au vorbit dincolo de putinţa noas­tră de a înţelege: căci, dacă în vederea plăcerii gustă zeii din ambro­sie şi nectar, ele nu sînt raţiuni de a fi. Iar dacă o fac în vederea exis­tenţei, cum ar putea fi eterni cei care au nevoie de hrană ?34

Dar în legătură cu cei ce fac speculaţii mitologice nu merită cer­cetat în mod serios. Trebuie însă să ne informăm de la cei care uti­lizează demonstraţiile, întrebîndu-i de ce provenind din aceleaşi raţiuni şi principii unele lucruri sînt eterne ca natură, în timp ce altele dintre ele pier. De vreme ce nici ei nu invocă vreun motiv /pentru aceasta diferenţă/, nici nu e raţional să fie aşa, e clar că nu ar putea ti aceleaşi principii şi raţiuni de a fi.

Chiar filozoful care pare a fi vorbit cel mai în acord cu el însuşi, mpedocle, chiar şi el a intrat în aceeaşi dificultate: căci el aşază

ta P r ^ P™C1P1U cauza distrugerii, anume Ura; dar se pare că aceas-ca e tot arîr rlp r,n,.L;i- j „ . ... *, . , .

"„ P Ua de generare in exteriorul Unului /pnmor-

> evoqx Căci toate cele provin din Ură, cu excepţia a; Intr-adevăr, el spune: 1 vşie an fost toate ce-au fost, ce sînt si ce-orfi în urmă,

dial/

114

METAFIZICA

lOOOb

Or, e clar că /Dumnezeu/ e în afara acestora. Iar dacă nu a f' • lucruri /Ura/, unu ar fi totul, după cum spune el. Căci atunci " ^ toate lucrurile se adună laolaltă, atunci „ultima, Ura se-opre « De aceea se şi întîmplă la el ca Dumnezeul preafericit să fie ' puţin înţelept decît alţii, deoarece el nu le cunoaşte pe toate El are parte de Ură, or, cunoaşterea este a asemănătorului prin a mănător. Spune, astfel, Empedocle:

Am perceput pămîntul prin pămînt, apa prin apă eterul divin prin eter, focul nimicitor pnn foc, iubirea prin iubire, ura prin ura. cumplită.

Dar de unde vine argumentul /aceasta, nu ştim/, însă acest lucru măcar e limpede că la el se întîmplă ca Ura să fie cauza nimicirii si în egală măsură aceea a Fiinţei. La fel nici Prietenia nu este cauza şi raţiunea de a fi a Fiinţei, căci reunind lucrurile în unu, ea le si nimiceşte37.

în acelaşi timp, Empedocle nu vorbeşte despre nici un fel de raţiune a preschimbării însăşi, ci /spune/ doar că lucrurile se petrec astfel:

Cînd Ura cea mare a crescut prin mădulare

La cinstiri s-avînta, dar împlinmdu-se timpul

ce, dînd fiecăruia ce mentă, e minat la Styxul cel lat-s.

E necesar, prin urmare, să existe schimbare, dar Empedocle nu ne oferă nici o raţiune de a fi a acestei necesităţi. Totuşi, e consec­vent măcar atîta, căci nu consideră ca o parte dintre lucruri sin pieritoare, iar altă parte nepieritoare, ci le socoteşte pe toate pierl toare, cu excepţia elementelor. Numai că aporia de faţă este to mai aceasta: de ce unele sînt într-un fel, iar altele într-altul, <« provin din aceleaşi raţiuni şi principii. Că, aşadar, nu ar putea e* aceleaşi raţiuni şi principii, s-a arătat îndeajuns. . •

12) Dar, dacă principiile sînt diferite /pentru lucrurile p1 toare şi pentru cele eterne/ apare încă o aporie: oare pnnc V /lucrurilor pieritoare/ sînt nepieritoare, sau pieritoare •

a) Dacă sînt pieritoare, e clar că, în mod necesar, şi aceslj e \i buie să provină din alte entităţi (căci totul, pierind, se re

CARTEA BETA (III)

115

le din care a provenit), în consecinţă, se ajunge la existen-glemente e anterioare principiilor; or, aşa ceva este imposi-

ţa altor P1"^".^. Q jjmjtă; fie că există o regresie la infinit, în plus, bll> Tputea exista lucrurile pieritoare, dacă principiile /lor/ vor

f' SbfDar, dacă aceste principii sînt nepieritoare, din ce cauză vor ărea lucruri pieritoare din aceste principii nepieritoare, în timp d'n celelalte principii /de asemenea nepieritoare/ apar entităţi e ? Aşa ceva este iraţional, deci, sau teza este imposibilă, sau are nevoie de multă argumentaţie, în plus, nimeni nu a pus mîna pe alte principii, ci toţi arată aceleaşi principii pentru toate lucru­rile. Oricum, filozofii aceştia sar peste primul obstacol, ca şi cînd 1-ar considera de mică importanţă!

13) Dintre toate dificultăţile acestea, atît cea mai dificil de cerce­tat, cît şi cea mai necesară pentru cunoaşterea adevărului este urmă­toarea: oare ceea-ce-este şi unul sînt Fiinţe ale lucrurilor şi oare fiecare dintre ele — pe de-o parte unu, pe de alta ceea-ce-este — nu reprezintă altceva diferit /de Fiinţă/ ? Sau trebuie căutat ce sînt ceea-ce-este şi unu, presupunînd o altă natură ca substrat /al lor/ ?39 Unii filozofi văd lucrurile în primul fel, alţii în ultimul. Platon şi pitagoricienii susţin că nici ceea-ce-este, nici unu nu sînt altceva diferit /de Fiinţă/, şi că exact aceasta defineşte natura lor, anume că fiinţa, este fiinţarea însăşi a lui unu si a lui ceea-ce-este.

Filozofii naturii, precum Empedocle, /au luat cealaltă cale/. El spune ce este unul, ca şi cînd 1-ar explica printr-un termen mai cunoscut: căci s-ar părea că el susţine că unu este Prietenia (căci ea este raţiunea de a fi una pentru toate cele). Alţi filozofi invocă rept unu şi ceea-ce-este focul, alţii - aerul, din care lucrurile îşi trag hmţa şi devenirea.

E, înt/ ,C°nsiclera ?'cei care văd mai multe principii ale lucrurilor.

si'arît £Var> necesar ca ei să afirme existenta a exact atîtor unun ^ atitor ceea-ce-pw ^v • • •• •, '

a) Dac"" - principii consideră.

Va fi Fimt" "^ U ^ ceea~ce~este nu sînt considerate Fiinţă, nu e«te sînt co C'U i tre cetite universale (căci unu şi ceca-ce-Unul în *;„ •,-, cu mai mare grad de universalitate. Iar dacă

^*0C SI (^ P*

& mai puţin ea~ce-este m sine nu sînt ceva /subzistent/, încă lucrurilor ^ f PUtea Ceva /sttk>zistent/ restul entităţilor, în afara "Ior ^cotite individuale)*

lOOla

\40

116

METAFIZICA

în plus, dacă unu nu ar fi o Fiinţă, e clar că nu ar exista n' ' număr, ca o natură separată de lucruri, (într-adevăr, numai ui ° alcătuit din unităţi, iar unitatea este exact ceea ce este un unu ) n dacă unul în sine şi ceea-ce-este în sine sînt ceva subzistent ' necesar ca unu şi ceea-ce-este să fie Fiinţa lor, căci nu mai altceva /în afară de Unu în sine şi de Ceea-ce-este în sine /d care ele să fie predicate, ci sînt tocmai ele /care sînt predicate d.

sine/41.

este există

espre .espre

b) Dar, dacă Ceea-ce-este în sine şi Unul în sine sînt ceva subzu tcnt, e greu de înţeles cum va mai exista altceva în afara lor, adică cum vor putea fi lucrurile mai multe decît unul /singur/, într-ade­văr, ceva diferit de ceea-ce-este nu există, încît e necesar ca, după cum crede Parmenide, toate lucrurile să fie una, cît şi ca acesta să lOOlb fie ceea-ce-este. Uarîn ambele moduri este dificil de conceput lu­crurile42.

Apoi, fie că unu nu ar fi o Fiinţă, fie că ar exista Unul în sine, este imposibil ca numărul să fie o Fiinţă. Dacă unu nu ar fi o Fiinţă, s-a spus mai înainte din ce pricină e imposibil /ca numărul să fie o Fiinţă/. Iar dacă el este Fiinţă, apare aceeaşi dificultate ca în cazul lui ceea-ce-este. Căci de unde anume va exista vreo altă unitate, în afara lui Unu43 ? Şi este necesar să nu fie una /toate cele/. Dar toate lucrurile sînt fie una, fie multe, dintre care fiecare este una.

în plus, dacă Unul în sine este indivizibil, conform cu concep» lui Zenon nu ar mai exista nimic. (Căci lucrul pe care nici prin adaos, nici prin scoatere, el nu-1 poate face nici mai mare, nici mai miCi el îl consideră inexistent, fiind limpede că, la el, ceea-ce-este e rrw-rimc; iar dacă e mărime, va fi corporal, corpul fiind extins în toate dimensiunile. Iar pe restul lucrurilor el le consideră că pot curm deveni mai mari prin adaos, dar în alt sens nu le consideră iştre • de pildă, consideră capabile să se mărească suprafaţa şi lmia'^ timp ce punctul şi unitatea — nu, /ca fiind ele fără dimensiune//

Numai ca Zenon raţionează fără fineţe: este posibil să existe indivizibil, de unde rezultă că există o apărare împotriva apo lui Zenon. (El nu poate face ca un atare lucru, /indivizibil) dimensiune/ fiind adăugat, să ducă la o mărire în dimensiun -poate să-1 facă să ducă la o mărire în număr.)45