Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

CARTEA BETA (III)

117

fel va exista mărime dintr-un astfel de unu /fără dimcn-e acelaşi fel? Aceasta este echivalent

/ au din mai multe uc a^a^ i^. ^ *-

^"'afirma că lima se compune din puncte.

CU -hiar dacă se admite că numărul — după cum susţin unu —

^ 'din Unul în sine şi dintr-un ne-unu oarecare, deloc mai

provine ^ cercetat de ce şi în ce fel ceea ce devine /din Unu/

^'"înd număr, cînd mărime, dacă e adevărat că non-unul ar fi

^ 'alitatea şi că ar exista aceeaşi natură /pentru acestea ambele/.

Căcf nu e limpede nici cum mărimile ar putea proveni din Unu

i din Inegalitate, nici /cum ar putea proveni/ din vreun număr

şi din Inegalitate.

Capitolul 5

14) Iată şi următoarea aporie: oare numerele, corpurile, supra­feţele şi punctele sînt Fiinţe, sau nu ? Dacă nu sînt Fiinţe, ne scapă printre degete să ştim ce-i ceea-ce-este şi care sînt Fiinţele lucrurilor.

a) Căci /oricum/ afectele, mişcările, relaţiile, situările şi rapoar­tele nu par să indice vreo Fiinţă: toate acestea sînt predicatele unui substrat şi nu sînt unparticular determinat . Iar în privin­ţa lucrurilor care, în cel mai mare grad, ar părea să indice o Fiinţă — apa, pămîntul, focul şi aerul, din care sînt alcătuite corpurile compuse, /se observă că/, în fapt, căldura pe care ele o au, răceala Şi asemenea afecte nu sînt Fiinţe, însă corpul care suportă toate aces­tea este singurul care subzistă cufund ceva şi ca o Fiinţă ce este. ace ,0r?ul este în mai mică măsură Fiinţă decît suprafaţa, a eat Linia, linia dedt unitatea şi punctul Căci în baza aces-să ' e/lne?tecorPul>iare'e/supnifaţa, linia, punctul/ par în stare

latăd °n°m/'în timP ce corpul fără ele nu poate exista. ?' ceeaV " mul"mea ?i înaintaşii au socotit corpul ca fiind Fiinţă tu>a, de A C' Ur Pe resju'k~au considerat a fi proprietăţile aces-r°r

ujv OVTG)V (Yfyyr/r^. FV ' • • i •

rost mai W i .^A-"^- -^împotriva, cei ce au venit după ei şi au ' aii socotit numerele ca fiind principii/universale/46, m spuneam, dacă acestea /numerele/ nu sînt Fiin-

Aşadar ţa' F"nţa '

I002a

-CSte nimic ?i ceea-ce-este nu este nimic. Căci pro-

118

METAFIZICA

ale acestora nu me ' -S

Sa

prietăţile contextuale

b) Dar, dacă se acceptă aceasta, anume că lungimile şi pun sînt mai mult Fiinţă decît corpurile, însă nu vedem căror cor aparţin ele (este imposibil să fie printre corpurile sensibile)-!/ ar putea exista nici o Fiinţă.

In plus, se pare că toate acestea (punctele, liniile, suprafeţele) s" diviziuni ale corpului, una — în lărgime, alta — în adîncime, alta în lungime48.

De asemenea, în solid există o anumită figură. Astfel că, dac" nici un „Hermes" nu există /ca atare/ într-o piatră, nici jumătatea cubului nu există astfel în cub ca determinată. Si nici suprafaţa /ca atare nu există în mod determinat/ (dacă există vreo supra­faţă oarecare, ea ar fi cea care să determine jumătatea /cubului/) Acelaşi raţionament e valabil şi pentru linie, punct şi unitate. Rezultă că, dacă corpul este Fiinţă în cea mai mare măsură, linia, punctul şi suprafaţa sînt mai mult Fiinţe decît el; dar, dacă acestea din urmă nu sînt Fiinţe, ne scapă printre degete să ştim ce-i ceea-ce-esteşi ce este Fiinţa lucrurilor49.

Peste cele spuse, conduc la absurdităţi şi consideraţiile legate de generare şi pieire. Căci ar părea că Fiinţa, în caz că ea, nefiind mai înainte, acum ar mai fi, sau în caz că, fiind mai înainte acum nu ar mai fi, suferă aceste /transformări/ supusă fiind generării şi distrugerii. Dar punctele, liniile şi suprafeţele nu pot nici să apară, nici să dispară, uneori fiind, alteori nefiind. Totuşi atunci cînd cor-1002b purile se ating sau se separă, ba apare o singură suprafaţă a corpu­rilor ce se ating, ba apar două a celor ce se separă. Rezultă că nu există suprafaţa corpurilor puse laolaltă şi, în schimb, există supw feţele care nu existau înainte, ale corpurilor despărţite. (Căci pun tul indivizibil nu se poate divide în două.) Or, dacă suprafeţele ap şi dispar, din ce apar ele50?

La fel se întîmplă şi cu momentul terriporal : nici pentru ac nu-i cu putinţă să apară şi să dispară; şi totuşi el pare a ti ^ .. altul, nici o Fiinţă neputînd fi aşa ceva. Asemănător stau luc şi cu punctele, liniile şi suprafeţele şi raţionamentul este a Toate acestea sînt, într-adevăr, fie limite, fie diviziuni.

CARTEA BETA (III)

119

15)

neral, ar fi o dificultate a înţelege de ce trebuie căutate Inge" ' jn afara sensibilelor şi a celor intermediare, pre-considerăm noi a fi Formele.

cum - j- -.rpst motiv /le introducem/, fiindcă entităţile mate-Daca din ace , , • j i -i j • •

-hiar dacă se deosebesc prin ceva de lucrurile de aici, nu

ma?Ce> ^besc cu nimic prin faptul că sînt multiple avînd aceeaşi Sf ^ rezultă că principiile lor nu vor fi definite printr-un număr. (După cum nici elementele tuturor textelor de aici nu sînt definite printr-un număr, ci prin specia /lor/; afară doar dacă nu s-ar lua în consideraţie elementele numai ale acestei sila­be particulare, ori ale acestui cuvînt particular: doar acestea vor fi definite şi de un număr. La fel se întîmplă şi cu entităţile interme­diare: avînd aceeaşi specie, ele sînt acolo nesfîrşit de multe.)

a) Rezultă că, dacă alături de lucrurile sensibile şi de entităţile matematice nu există alte entităţi pe care unii le numesc Forme, Fiinţa nu va fi una singură ca număr, ci doar de o singură specie şi prin­cipiile lucrurilor nu vor fi într-o cantitate determinată de un număr, ci într-o cantitate /indefinită/ avînd doar o unitate specifică51.

Dacă, aşadar, e necesar aceasta, e necesar ca şi Formele să existe tocmai din motivul arătat mai sus; şi, chiar dacă cei ce /susţin exis­tenţa Formelor/ nu articulează bine raţionamentul lor, asta este ce doresc ei şi e obligatoriu ca ei să vorbească astfel, anume că. fiecare Formă este o Fiinţă şi nu /e predicată/ contextual52.

b) Numai că, dacă vom accepta şi că Formele există şi că princi­piile smt determinate ca număr, şi nu ca specie, am afirmat deja că ajungem în situaţii imposibile".

) Imediat după această dificultate, vine si aceasta : oare elemen-' CXlsta m ^rtualitate, sau într-alt mod ?

deeX-iStă "^'^ fel /în actualizare/' va exista al ţuni /În .mciP^or- (Căci virtualitatea este anterioară acelei ra-teri /în aCtUa}!zare/'> dar nu-i necesar ca întregul posibil să fie altmin-

'«i actualizare/ ) b) Dar j - i

nu e*iste ni ^ ] emente^e există în virtualitate, e cu putinţă să e> deoarece c n UCm '' Că°* CSte P05*^ să existe şi ceea ce încă nu nu Poate anw j6 nU C ^nca// mai poate apărea în timp ce nimic Părea dintre cele incapabile să fie54.

1003a

LV

17) E necesar de formulat aceste aporii în privinţa princm"! ~~ dar şi pe următoarea: Or>

Oare principiile sînt universale, sau sînt în felul în care v0 k

despre individuale ? ^

a) Dacă ele sînt universale, nu vor exista Fiinţe. Căci nici u dintre genurile /universale/ nu indică ceva individual, ci o călit pe cîtâ vreme Fiinţa este individualul. Iar daca se acceptă ca pr &' catul universal să reprezinte /numai/ individualul si unul, Socr va fi multe vieţuitoare: una — el însuşi, alta — omul, alta — anim Iul, dacă fiecare dintre aceşti termeni semnifică un individual55 b) Dar daca princip iile nu sînt universale, ci sînt în felul indwi~ dualclor, nu vor exista ştiinţe, deoarece ştiinţa priveşte tot ceea ce este universal. Rezultă ca vor exista alte principii, anterioare princi­piilor /individuale/ si care să fie predicate universale, daca urmează să existe o ştiinţă a lor56.

NOTE

1.0 frumoasă şi concentrată expunere de motive a necesităţii par­curgerii dificultăţilor logice sau aporiilor: nu poţi dezlega o dificulta­te pe care o ignori; nu se poate stabili capătul cercetării dacă nu sînt cercetate aporiile de parcurs; trebuie, ca într-un proces, examinate argumentele pro şi contra pentru a se şti ce soluţie să se aleagă. Trebuie notat de la început că rezolvarea aporiilor în Cărţile ulterioare nu se face acordînd cîştig de cauză fie tezei, fie antitezei, ci, în general arâtînd ca ambele sînt valabile, doar că pe planuri si în sensuri diferite-Soluţia generală a aporiilor este principiul TO 6v Xfc-yetcu itoXAax^' „ceea-ce-este se concepe în multe sensuri." V. Cartea Gamma.

2. Aristotel contrastează EOTOOUX, adică drumul deschis, uşor, sive bul corespunzător eurojpeîv „a avea înainte un drum uşor" cu «MP „fundătură, impas". O traducere exactă e cu neputinţă, dar a pr° un text ca acesta al profesorului Vlăduţescu: „pentru că eupoţf dezlegare a aporoumenelor presupuse...", înseamnă pur şi si^P ^ renunţa la traducere! Un alt termen din aceeaşi familie folosi de Aristotel este verbul Sicuropeîv, pe care noi 1-am tradus prin» V înainte greutăţile". ^t

3. Trimiterea este la Cartea Alpha Mare, dar nu este clar la c

exact se refera Aristotel.

CARTEA BETA (III)

121

4.

. -natatea, de pildă, care sînt contrare, sînt studiate T- - - ..Ş1 car£ este medicina. Dar cele patru raţiuni de a fi nu

sînt contram- ^ Cjrene, discipol al lui Socrate, de a cărui învâţă-5, Arisupp^^ ^ centrul filozofiei sale stătea hedonismul. A tură s-a esPa • că|ător şi cosmopolit. E considerat întemeietorul dus o viaţa ae su cmlii cirenaice. ....... ,

6 Este vorba despre cercetarea esenţelor, ori a principiilor f or-

I M ' departe, Aristotel va arăta că, adesea, cercetarea esenţei se ""niundi cu cercetarea scopului, deoarece forma este de fapt actua­lizare a unei virtualităţi, aşadar încercare de obţinere a unei anumite

finalităţi. . „ .

7 Primul principiu enunţat este cel al „terţiului exclus , in timp

ce următorul este principiul „non-contradicţiei".

8. în ipoteza că o singură ştiinţă s-ar ocupa de sistemele de axiome, cît şi de anumite realităţi (Fiinţe), pentru ce această ştiinţă ar fi una anume şi nu oricare alta, ca de exemplu geometria ? Căci toate au nevoie de axiome, care le sînt comune ? De ce atunci ştiinţa A ar fi mai îndreptăţită decît ştiinţa B ?

9. Orice ştiinţă are drept obiect un singur gen de lucruri sau de fenomene, înseamnă că, dacă există o ştiinţă a principiilor demonstra­ţiei, acestea formează un unic gen. Dar atunci rezultă că toate ştiinţele care recurg la demonstraţii vor avea ca obiect acel gen; deci toate aces­te ştiinţe, şi nu numai ştiinţa Fiinţei, se vor contopi, ceea ce nu e cazul.

10. V. Cartea Delta, cap. 26.

I1 • Ideea ar fi că nu există o ştiinţă a tuturor Fiinţelor (sau a Fiinţei ca atare), deoarece o asemenea ştiinţă ar fi o ştiinţă universală, într-ade-var, ştiinţa unui gen de Fiinţe este şi ştiinţa contextelor lor esenţiale. Atunci această ştiinţă a Fiinţei ar studia totul, fiindcă în afara Fiinţelor

Ş' a contextelor lor nu mai există nimic. Or, o ştiinţă universală nu

există (\ r~* /~> ' '

0 •• . ^aftea (aamma, Aristotel va arăta că ştiinţa Fiinţei nu este

t«eanţa T'VerSala' ?entru că este o ştiinţă a Fiinţei luată în generali-

12 N "a*"* Ş' SUStrasă determinăriior specifice.) "teuntriunh10115^62 " "^ Un trmnShl echilateral, ci definesc ce hv,-„...., ng ! ec"Uateral. Ceea ce se demonstrează sînt numaipro-' intrinseci ale triunghiului echilateral, de exem-mediatoarele egale. Dar s-ar părea că, dacă 1 propr- -'"i1 ?l ştunţa Proprietăţilor sale coincid, atunci, dat Pnetaţile se demonstrează, ar trebui demostrată şi Fiinţa.

13. Această aporie ar trebui înţeleasă în felul următor1 e e existe numai Fiinţe senzoriale, căci atunci lumea ar fi lipsită de p • Sî pii eterne, ceea ce e echivalent cu a spune că lumea nu ar avea n ' •" pii şi totul nu ar fi decît flux continuu şi inconsistent. Dar, pe Jg ,'~ parte, dacă se admite existenţa unor Fiinţe eterne, ele par a fi în moci \ cum le reprezintă platonicienii, ca modele ale lucrurilor senzori l ceea ce pare absurd. E interesantă remarca finală că platonicienii rei ' în mod filozofic, mitologia.

14. V. Cartea Alpha Mare, nota 50. Dacă există numere inte mediare, de ce nu ar exista şi linii intermediare, sau corpuri, si î final, chiar şi un Cer intermediar ? Or, acesta ar trebui să fie imobil căci entităţile intermediare sînt imobile, ceea ce pare absurd, deoa­rece Cerul este caracterizat prin mobilitate.

15. Dedublarea realităţii ar presupune — spune Aristotel — că ar apărea mai multe ştiinţe, unele dedicate realităţilor senzoriale, cele­lalte Formelor sau entităţilor intermediare. In fapt, după platonicieni nu poate exista ştiinţă a entităţilor senzoriale.

16. Cercul fizic atinge linia fizică nu într-un punct, ci de-a lun­gul unei linii foarte scurte. De asemenea schemele şi figurile desenate de astronomi pentru a reprezenta cerul şi astrele nu au aceeaşi natură cu Cerul real. Aristotel vrea să spună că, dacă realitatea este dedublată, atunci astronomia nu s-ar putea ocupa cu Cerul vizibil, ci doar cu enti­tăţile matematice pe care ea le concepe. Soluţia este, va arăta Aris­totel de conceput Cerul, ca şi oricare alt lucru, sub mai multe aspecte: pe de-o parte ca pe un corp fizic, pe de alta ca entitate matematică, pe de alta ca Fiinţă de un gen special etc.

17. în fiecare corp ar exista Forma corpului şi apoi corpul interme­diar, matematic.

18. Stoi/etov înseamnă în greacă „liniuţă"; apoi a însemnat litera, si, prin analogie, element constitutiv al naturii. Importanţa modelului culturii alfabetice în naşterea viziunii filozofice despre Univers p»r a fi fost decisivă.

19. în fapt, prin definiţia cu gen şi diferenţă se obţine raPu. formală a lucrului, în timp ce cunoaşterea elementelor constitu oferă raţiunea materială. Ambele raţiuni întemeiază Fiinţa, aşa t-arătat şi va arăta Aristotel, deoarece Fiinţa se concepe în mai sensuri (deopotrivă ca formă, dar şi ca întreg compus). ^

20. Genurile prime sînt genurile cu sfera cea mai largă; ge ^. ultime sînt aici specule, care nu mai pot fi divizate decît in i

CARTEA BETA (III)

123

21. Ideea

ar

fi aceasta: aparent Unu şi Ceea-ce-este sînt genuri, ^ gme> ^eoarece toate lucrurile „sînt" şi toate „sînt şi anume genur ^.^^ par or|ce gen trebuie să se dividă în specii una" (lorrnv aza o^ diferenţe în ca(}rul genului. Or, acolo unde toate obţinute m a una«) nu vor exista nici diferenţe, nici specii, ci

„sînt" şi toate "a ce înseamna că cele două predicate nu formează Wate V°FÎe propoziţia „omul (s) este un animal (g) biped (d). Nu se n dica z despre d : „bipedul este un animal" şi nici nu se poate Ts despre d: „bipedul este un om". Numai că unu şi ceea ce îuate ca genuriftrebuie să conţină specii şi diferenţe. Fie o dife-eSt6'- D' a spune că „D este ceea ce este" sau că „ea este una cu ea însăşi" ^foarte adevărat, chiar tautologic, dar aceasta înseamnă că se predică eenul despre diferenţă, ceea ce am afirmat că nu este admisibil. Asta înseamnă că unu şi ceea-ce-este nu sînt genuri. Aşadar, „a fi" şi „a fi o unitate" nu reprezintă o categorie, precum Fiinţa, calitatea, cantitatea etc. Sau altfel spus, în definiţia unui lucru nu intră existenţa şi iden­titatea sa cu sine.

22. Diferenţele ar putea fi principii, deoarece ele par să fie asimila­bile cu Formele platoniciene. Dar cu cît un gen este mai extins, cu atît el cuprinde mai multe specii şi deci şi mai multe diferenţe. Or, princi­piile trebuie să fie limitate ca număr.

23. Genurile se divid în specii, deci ele nu pot primi predicatul „a fi unu", căci numai indivizibilul este unu. Or, mai degrabă speciile cele mai de jos pot primi acest predicat. „Om" nu este deci gen, ci specie, căci nu se mai divide.

24. In aritmetica greacă primul număr era Doi. Se considera că orice număr natural trebuie sa fie ori par, ori impar; or, despre Unu nu se putea afirma nici că e par, nici că e impar.

^ 25 Sena numerelor începe cu Doi. Aceasta înseamnă că nici Doi, nici a t număr nu va fi un element generic, un Număr în sine (care să Poate '' ' 4 T^' Senera^' ac°l° unde există o serie ordonată, nu mem T^\ , mt Seneric care să formeze genul, deoarece acest ele-«istă binele ^ Serie'' în °aZul mdivizilor aParţinînd unei specii ordonată^ ^ "^ ^ ^ec' e' ar Putea cumva fi aranjaţi într-o serie ceea ce însetUna> "" ^ PUt6a £X'Sta element generic nici în cazul lor,

26- Princi1"1! ^ gCnUl nU Va P.Utea fi PrinciPiu pentru ei. trebuie decisTf ^ faţmnea de a fi nu se Pot identifica cu lucrul; ele sînt cu adev; ^ Separate de acesta. Dar numai predicatele universale fât sePar«e. Deci ele sînt principii.

124

METAFIZICA

27. Ceea ce ni s-a părut a constitui problema esenţială di \A fizică.: cunoaşterea, şi mai ales cunoaşterea ştiinţifică nu e ^' m afara universalului, dar realitatea este constituită din indiv'H

28.

29. Dacă geneza ex nihilo nu e posibilă, înseamnă că trch •

i. „ . , ţ '-UUie să

existe un principiu etern din care sa provină totul. Intr-adevăr d un astfel de principiu nu există, ar trebui mers îndărăt la infi'n' •' lanţul principiilor şi al raţiunilor de a fi. Dar, considera Arist l acolo unde nu există o raţiune sau un principiu determinate, nu exi t"' în fapt, principii. Din nou să reamintim că apxfy, „principiu", înseam' na în greacă „început".

30. Expresii sinonimice pentru a desemna principiul formal, sau esenţa lucrului — ceea ce îl face să fie ce este.

31. Dacă lucrurile se diferenţiază nu numai prin materie, ci si prin formă (aceasta înseamnă că sînt multe Fiinţe şi diferite), ce sens mai are compusul, sau dualitatea matene-formă?

32. Sînt infinit de multe principii, asociate între ele doar prin specii. Nu există indivizi generici, Forme, care să ofere unitatea multiplului. Nu va exista atunci nici Unu, nici ceea-ce-este luate în sine. Nu se poate atunci cunoaşte nimic.

33. Aşadar, dacă principiile s-ar individualiza după lucruri (cîte sunete în silabă, atîtea litere diferite, neasociabile după specii), nu ar mai exista unităţi generice sau specifice, şi, deci, nu ar mai exista uni­versalul, iar ştiinţa ar fi din nou imposibilă.

34. Dacă zeu gustă din ambrosie şi din nectar în vederea plăcem, înseamnă că plăcerea reprezintă finalitatea şi că ea este principiu?1 nu ambrosia şi nectarul. Dacă gustă din ele pentru a supravieţui, in~ seamnă că zeii nu sînt eterni.

35. fr. 21 (9-13)Diels.

36. fr. 109 Diels. .

37. Dacă Ura desparte elementele primordiale din Unu, ea a|i> în acelaşi timp la constituirea lucrurilor. Iar dacă Prietenia reunc. elementele în Unu, înseamnă că ea nimiceşte totodată lucruri e-

38. fr. 31 B 30 Diels-Kranz. ^

39. Adică sau Unu şi Ceea-ce-este sînt Fiinţe, şi atunci au o n ^

şi o existenţă autonomă, precum Socrate etc., sau ele sînt propr predicate ale unor Fiinţe, precum „frumos", „cald" , ceea ce p pune aflarea acestor Fiinţe-substrat.

CARTEA BETA (III)

125

st deveni imposibilă, după cum s-a mai arătat.

40. Iar arunci ş Ceea_ce_este smt substrat, ele trebuie să fie Fiinţa,

41. Daca Unu^^ afara lor Aşadar, ele sînt propriile lor pre-căci nu mai exista

dicate- . (>ea-Ce-este sînt un ceva subzistent, înseamnă

A t Dacă Unu şi ^c ^ A .. . i

4^, .. Daca sînt Fiinţe înseamnă ca sînt predicate universale

că ele suit tuturor lucrurilor, tot aşa după cum „animal" este predi-al tuturor animalelor individuale. Dar aceasta înseam-

- toate lucrurile trebuie să cuprindă unitatea şi existenţa în defi-MCai rta fel orecum animalele individuale trebuie să cuprindă

nitlâ lor ll« 1CJ r , c - i • t

animalul" în definiţia lor), încît ele exista etern formind o unitate glo­bală în sens parmenidian. . . , . .

43. Numărul este format din mai multe unităţi, deci el presupune si existenţa pluralităţii. Dar dacă Unu este Fiinţă, totul devine una, deci pluralitatea devine cu neputinţă.

44. Aluzie la unul dintre paradoxurile lui Zenon, care se referă la divizibilitatea la infinit a liniei, alcătuită din puncte fără dimensiune, ce sînt indivizibile tocmai pentru că nu au dimensiune. Or, însumînd puncte fără dimensiune, adică nimicuri, nu se obţine nimic.

45. Zenon spune: punctul nu exista, deoarece e indivizibil şi nu are dimensiune; dovada: însumînd puncte nu se obţine o mărime, ceea ce revine la a afirma că se însumează nimicuri. Aristotel spune: indivi­zibilul nu este un nimic, ci are o anumită existenţă, deoarece, însumînd puncte, chiar dacă nu obţinem o mărire a dimensiunii, obţinem o mă­rire a numărului punctelor; deci, fiind o mărire, nu însumăm nimicuri.

edem la lucru metoda favorită a lui Aristotel: multiplicitatea sensu­rilor conceptului de „mărire".

46. Pitagoricienii şi platonicienii de după Platou.

fl.7 T_ _ _ .. *

geometric, liniile, punctele, suprafeţele sînt abstracţii,

'

si d ' > ncee, supraeţee snt astracţ,

at CC1 nU aP^in corpului fizic, ci unuia inteligibil. Cum ar putea ele 48C1 prvi drePr substrat (Fiinţa) pentru un corp senzorial ?

diviziunile corpului să aibă autonomie în ni sînt; în acest caz, corpul ar apărea

«port cu că este Fi' 49

n mai

trirnite la

geomctrilor Pleacă de la puncte, linii, suprafeţe mare - ^ corPurilc- Aşadar aceste elemente par Fiinţa

^ .COrPuL Dar din Punct de vedere fizic, ele-

. Cxistâ ca atare' determinate, în corpuri. Aporia

de sensuri P P

126

METAFIZICA

50. Evident, şi aici aporia apare deoarece suprafeţele si sînt privite atît din punct de vedere fizic, cît si din punct d e geometric.

51. Adică vor exista tot atîtea Fiinţe cîţi indivizi într-o spe ' spune Anstotel Formele ar putea fi introduse, tocmai pentr existe o singura Fiinţă pentru fiecare specie de lucruri. *s*

52. Caracteristica Fiinţei (identică cu Forma suprasensibilă l i toniciem) este că ea nu poate fi predicată despre un anumit sub • mod contextual; altfel spus, ea se regăseşte în definiţia lucrulu' *

53. Dacă există cîte o singură Formă (Fiinţa) pentru fiecare mul plicitate de lucruri senzoriale, înseamnă că această unicitate este ese ţială. Dacă este esenţială, înseamnă că Unu (şi Ceea-ce-este) sînt pred' cate esenţiale şi nu contextuale ale Formelor. (Forma este ori una s eternă, ori nu e Formă.) Atunci Unu şi Ceea-ce-este sînt şi ele Fiinţe-Forme, şi încă Fiinţe universale, sau genuri supreme, ceea ce s-a ară­tat că este imposibil şi ar împiedica să se înţeleagă existenţa multi­plului.

54 . In general, se pare că virtualitatea este anterioară actualizării. Dar, dacă e aşa, s-ar putea ca întreaga lume să nu fi apărut, căci posi­bilul nu este şi necesar. Aporia va fi rezolvată de Anstotel prin teo­ria Mişcătorului imobil, care este actualizare pură, lipsit total de virtu­alitate şi anterior oricărei mişcări, deci şi oricărei virtualităţi.

55. „A fi om" — se spune — exprimă ori o calitate universala şi atunci „om" nu este Fiinţă, adică ceva determinat , ori ceva individual; dar în această ultimă ipoteză, fiecare ins ar avea mai multe Fiinţe. Căci Socrate e şi Socrate, si Om, şi Animal

56, Marea dilemă: dacă se accentuează prea mult pe universal,dis­pare Fiinţa concretă a lumii şi pare că vorbim despre altceva decit despre ceea ce cu adevărat este. Dar dacă accentuăm prea mult latu^ individuală, dispare posibilitatea ştiinţei, căci nu poate exista w-ştiinţa a universalului.

CARTEA GAMMA (IV)

Ştiinţa căutată are ca obiect ceea-ce-cste ca fiind, şi nu realitatea n ţială, contextuală, precum ştiinţele particulare. Ceca-ce-estc ca fiind tre buie conceput ca avînd mai multe sensuri. Sensurile formează o unitate de referinţă, raportîndu-se toate la Fiinţă. Ştiinţei căutate îi aparţine si cerceteze unul şi mulţimea, şi în general, primele principii. Diferenţa din­tre metafizică, dialectică şi sofistică.