Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

Ajung i

, in încurcătură şi unii gînditori convinşi de cele de mai sus dar şi cei care afirmă doar în vorbe doctrinele respective: ei caută să afle cine va judeca pe cel sănătos şi, în general, /cine va jude­ca/ pe cel capabil să judece bine în legătură cu totul. Aceste aporii sînt asemănătoare aporiei ce întreabă dacă dormim în momentul de faţă, sau sîntem treji; căci toate aporiile de acest tip conduc la acelaşi punct: filozofii aceştia cred că se poate oferi o raţiune yov eîvoti jtctvTcov> pentru orice.

într-adevăr, ei caută un principiu şi caută să-1 obţină în urma unei demonstraţii, pe cînd ei arată, în fapte, că sînt cel puţin necon­vinşi /că se poate aşa ceva/. Or, ei păţesc ceea ce spuneam: ei caută o raţiune pentru ceea ce nu exista raţiune. Căci principiul demon­straţiei nu este o demonstraţie. Aceştia, prin urmare, ar putea fi convinşi cu uşurinţă — de vreme ce nu e greu de acceptat.

Dar cei care caută forţa /persuasiunii/ doar în cuvinte aleargă după ceva imposibil: ei cred că afir­ma lucruri contrare /între ele/, numai case contrazic pe loc56.

ar dacă nu orice este relaţie, ci există şi unele lucruri cu o exis-_enţa autonomă , nu ar putea fi adevărată orice aparenţa este aparenţa unei esenţe, de unde rezultă ; .-ine că toate aparenţele sînt adevărate face ca toate

m cuvinte Â* ^ ^e aceea ce' care cauta f°na /persuasiunii/ A\ Care' Deopotrivă, socotesc nimerit să dea seama /de wte5Cew>, trebuie să aibă erija, fiindcă nu există

~lf>nA~-.*- • 11 . cj / '

ci /doar/ aparenţa a ceva care apare, şi cînd e apare, şi în felul cum apare. Iar dacă aceşti •eama /de ce spun/, dar dacă nu vor să dea seama

Ce spun/. aParenţ| i ?Pare.ş,în

150

METAFIZICA

astfel — /anume recunoscînd că nu există aparenţă independe ta/ — repede li se va întîmpla să afirme lucruri contradictorii

Intr-adevăr, e cu putinţă ca acelaşi lucru să pară miere cînd privit, şi să nu pară miere cînd e gustat; şi s-ar putea ca, existînd doi ochi, vederile lor, dacă nu ar fi egale, să nu vadă aceleaşi lucrur' • /asta/ dat fiind că /vorbim/ cel puţin împotriva celor care afirm" că aparenţa este adevărată din pricina motivelor arătate mai de demult si că, de aceea, toate sînt în mod egal şi false şi adevărate Căci nici toată lumea nu vede lucrurile la fel, nici acelaşi om nu le vede mereu la fel, ci de multe ori ele apar contrare în acelaşi timp (la încălecarea degetelor, simţul tactil afirmă că e vorba despre două corpuri, în timp ce vederea afirmă existenţa unuia singur). Şi totuşi nimic /contradictoriu/ nu e perceput de acelaşi simţ, luat sub acelaşi raport, în acelaşi fel şi în acelaşi timp, încît /principiul non-contra-dicţiei/ ar rămîne adevărat.

101 lb Dar probabil că, din acest motiv, este necesar ca cei care vorbesc nu deoarece au întîmpinat o dificultate reală, ci doar de dragul de a vorbi, să afirme că nu este adevărat /principiul, la modul gene­ral/, ci că el este adevărat pentru acest /om/. Şi, cum s-a spus mai înainte, devine necesar ca ei să considere toate lucrurile drept relaţii, raportate la opinie şi senzaţie, încît, dacă nimeni nu opinează ceva în prealabil, rezultă că nici nu a existat, nici nu există nimic. Iar dacă, totuşi, a existat, sau există ceva, e clar că nu se poate ca toate să se raporteze doar la opinie.

Şi apoi, dacă există unu, lucrurile se raportează la unu, sau la ceva determinat. Iar dacă există „acelaşi", „jumătate" şi ,,ega' ' „egalul" nu se raportează la dublu. Aşadar, dacă „om" şi lucn^ opinat sînt acelaşi lucru în raport cu cel care opinează, „om n va fi cel care opinează, ci lucrul opinat. Iar dacă orice lucru îs1 obţine existenţa în raport cu cineva care opinează, acesta se raporta la o infinitate de lucruri după formă.

Că, aşadar, este dintre toate cea mai sigură opinie aceea pot fi adevărate laolaltă afirmaţii contradictorii, cît şi absur^' • la care ajung cei care neagă acest principiu şi din ce cauz ^ s-a arătat îndestulător. Dar, deoarece este imposibil ca plOr ^ ţiile contradictorii să fie adevărate simultan în raport c

CARTEA GAMMA (IV)

151

— r pede că nici contrariile nu pot să se găsească simultan

subiect, e i V ^ Căci, dintre contrarii, unul este nu mai puţin ' tiune de Fiinţă. Or, privaţiunea este negaţia

în ac

elaşi s

ivaţmn

Privaţ jetemjnat* Dacă, aşadar, este imposibil a afirma şi a nega unui ge ^ ^ adevărat, este imposibil şi ca să existe contrariile simu ta aceja?j subiect/57, ci fie că într-un anume fel există am-Ucâ unul dintre ele există într-un anume fel, iar celălalt în

câ unu ,0d absolut58.

Capitolul 7

Dar nici între propoziţiile contradictorii nu este posibil să existe ceva /intermediar/, ci este necesar ca, despre orice subiect, fie să se afirme, fie să se nege un anume predicat59.

1) E limpede /aceasta/, mai întîi, pentru cei care decid ce este adevărul şi falsul: căci faptul de a spune că ceea-ce-este nu este sau că ceea-ce-nu-este este reprezintă un fals, în timp ce a spune că ceea-ce-este este şi că ceea-ce-nu-este nu este reprezintă un adevăr; ast­fel încît cel care spune că /ceva/ este sau nu, va spune adevărul sau falsul, însă nici ceea-ce-este nu este declarat a nu fi, sau a fi, nici, /la fel/, ceea-ce-nu-este, /dacă există un intermediar între afirmaţie şi negaţie/.

2) In plus, termenul mediu al propoziţiilor contradictorii va fi sau precum e cenuşiul, situat între negru şi alb, sau precum ceea ce nu-i nici om, nici cal ar fi situat între om şi cal. Dacă lucrurile stau m acest din urmă fel, el /termenul mediu/ nu s-ar putea transfor­ma /mtr j dintre contrarii/, într-adevăr, schimbarea are loc barenTr!" C Spre bine'sau de la bine spre non-bine; or, schim-

Dar? sa existe mereu, însă nu există schimbare decît doar între j f! trfClnd Prin termenul mediu. Dar, dacă există un ter-] m sensul cenuşiului/, ar trebui în acest fel /în cazul ?' care n,/ C°ntradlctorii/ să existe o generare care să ducă la alb

3) ApoHS;; dinalb',dar aşa ceva nu se vede.

~~acest lucru ,lreaa'lrmă sau neagă orice gînd şi orice concept 1012a este vorba deso definiţia /adevărului şi a falsului/ - oricînd

Pre Ceva adevărat sau fals. Atunci cînd gîndirea uneşte

men

152 METAFIZICA

/un subiect şi un predicat/ într-un anume fel afirmînd sau ea formulează un adevăr, cînd o face într-alt fel, formulează u

4) în plus, /termenul mediu/ trebuie să existe în afara tuturo termenilor contradictorii, afară doar dacă nu se vorbeşte de dra gul de a vorbi. Rezultă că cineva /utihzînd un termen mediu/ nu va spune nici ceva adevărat, nici ceva neadevărat şi /termenul mediu/ se va situa alături de ceea-ce-este şi de ceea-ce-nu-este, astfel încît va exista o schimbare situată alături de generare si de distrugere61

5) Mai departe: şi în cazul acelor genuri unde negaţia aduce con­trariul ar trebui să existe /un termen mediu/, precum în cazul nume­relor, unde /ar trebui să existe un număr/ nici impar, nici par, ceea ce este imposibil, aşa cum rezultă din definiţia /numărului/62.

6) Mai departe: se va merge cu o multiplicare la infinit, /dacă s-ar accepta un termen mediu/; căci lucrurile nu vor fi numai o dată şi jumătate mai numeroase, ci /încă/ mai numeroase: într-adevâr, iarăşi va trebui negat termenul mediu, în raport cu afirmaţia şi cu negaţia, iar /rezultatul/ va fi ceva /de sine stătător/, deoarece Fiinţa sa este una diferită /de aceea a celorlalţi termeni/63.

7) în plus, atunci cînd, întrebînd cineva dacă /ceva/ este alb, i se răspunde că nu este, nimic altceva nu a fost negat decît faptul de a fi. Negaţia este faptul de a nu fi.

Această opinie — /contestarea principiului terţiului exclus/ a fost admisă de unii filozofi, după cum s-a întîmplat şi cu restul opiniilor paradoxale: cînd nu pot rezolva controversele, cedînd expresiei verbale , ei admit că ceea ce s-a con­chis /sofistic/ este adevărat. Unii îşi construiesc teoriile din această pricină, alţii — deoarece caută o raţiune pentru toate lucrurile. Pnn-cipiul/respingerii/ tuturor acestor/teorii/ stă în definiţie. Căci se naşte o definiţie din faptul că este necesar să se dea o anumită semnifi­caţie /vorbelor /. Iar propoziţia al cărei substantiv-subiect <6vo(i«^ este un semnificam /al unei realităţi/ va fi o definiţi6

Teoria lui Heraclit, care susţine că toate sînt şi nu sînt, p^re considere că toate /afirmaţiile/ sînt adevărate, iar teoria lui A xagoras, /care pretinde/ că există ceva între termenii contradict /pare să susţină/ că toate sînt false. Căci atunci cînd totul s-ar am ca — /după cum crede Anaxagoras/ — amestecul nu este nici ^ nici non-bun, încît nu se poate spune /despre el/ nimic adeva

CARTEA GAMMA (IV)

153

Capitolul 8

n Pă analizarea acestor chestiuni apare limpede că atît propo-• "l cu sens singular, cît şi cele care sînt afirmate universal nu Zlţ" £ Comporta aşa cum susţin unii66: astfel, unii afirmă că nimic SC ^ adevărat. (Căci ei susţin că nimic nu interzice ca toate să fie precum faptul /fals/ că diagonala /pătratului/ este comensura­bilă /cu latura/.67) _

Alţii susţin că toate smt adevărate. Iar aceste teorii smt cam la f l cu cele ale lui Heraclit. Căci acesta, după ce afirmă că toate sînt adevărate şi toate false, susţine şi fiecare dintre aceste teze sepa­rat astfel încît dacă afirmarea lor separată este imposibilă, este impo-sibilă şi afirmarea lor împreună.

în plus, propoziţii, în chip manifest contradictorii «pocvepco!; (xvri(pciaeiţ> sînt cele care nu pot fi adevărate în acelaşi timp — şi nici false toate, deşi aceasta ar putea părea, din cele spuse, mai cu-rînd posibil68.

însă împotriva tuturor acestor teorii nu trebuie pretins /să se spună/ — după cum s-a arătat şi mai sus — că ceva este sau nu este, ci trebuie cerut să se vorbească cu sens, astfel încît, pornindu-se de la o definiţie, să trebuiască discutat ce înseamnă falsul sau adevă­rul. Iar dacă a afirma adevărul nu e nimic altceva decît a nega ceea ce este fals, este imposibil ca totul să fie fals : e necesar ca unul dintre cei doi membri ai contradicţiei să fie adevărat.

In plus, dacă este necesar fie să afirmi, fie să negi orice, este im­posibil ca ambele alternative să fie false. Numai unul dintre mem­bru contradicţiei este fals.

e altminteri, se întîmplă cu toate aceste teorii povestea obiş-

Hme CăS£ desflmîeazăPe ele înselc- Caci cel care susţine -T6 adevarat face sa fr£ adevărată şi teza adversă acestei - adversă neagă că totul e adevărat), încît propria sa

afir

să fie f6?"6 ?eadevărata-Iar cel care afirmă că toate sînt false face a " Chlar Dronri, sa teză. pe Jc altă parte, dacă primul ar că aceasta este singura care nu e ade-excepta propria teză, cum că ea este sin-

Var«ă, iar al S"" "re nu e

ce

existent ' °U mrn'c ma^ Puţin li se întîmplă lor să impli-

' Unei lnfimtăţi de propoziţii adevărate şi false. Căci

1012b

154

METAFIZICA

propoziţia care afirmă că o propoziţie adevărată este adevărat" este, la rîndul ei, adevărată, şi aşa la infinit69.

Este limpede şi că nu spun adevărul nici cei care afirmă că toate sînt repaos, nici cei care afirmă că toate sînt în mişcare. Astfel dacă toate ar fi în repaos, mereu aceleaşi lucruri ar fi adevărate si false, or, apare că această situaţie, totuşi, se schimbă. Chiar cel care susţine această teză cîndva nu exista şi nu va mai exista cîndva Iar dacă toate se mişcă, nimic nu va fi adevărat şi totul va fi, în con­secinţă, fals. Dar s-a arătat că aceasta este imposibil.

In plus, este necesar ca ceea-ce-este să se schimbe. Or, schimba­rea se face dmtr-o stare într-altă stare. Dar nici măcar nu-i adevă­rat că totul e în repaos sau că se mişcă la un anumit moment, şi nici aceea că nimic /nu se mişcă sau e în repaos/ tot timpul. Căci există ceva care mişcă tot timpul lucrurile mişcătoare, iar primul Mişcător este, el însuşi, nemişcat70.

NOTE

1. Se vede bine că TO ov fj 6v aristotelic este altceva decît TO ovtwţ 6v platonic. El înseamnă realitatea din perspectivă universală, esenţială şi abstractă, şi nu neapărat realitatea eternă, egală cu sine şi nepieri­toare. Pentru Aristotel totul este, în sens propriu, chiar dacă cu semni­ficaţii diferite. Ştiinţele particulare nu examinează ceea-ce-este ca atare, ci doar contextele acestuia, ce reprezintă tot atîtea particularizări.

2. Principiile şi raţiunile supreme trebuie să privească realitatea esenţială şi universală şi nu realităţi parţiale, contextuale sau faculta­tive. Filozofii naturii au cercetat şi ei principiile supreme, pe care însă le-au identificat cu anumite elemente naturale. Aristotel caută princi­pale şi raţiunile supreme ale existenţei ca atare, şi nu ale existenţelor contextuale, sau care reprezintă proprietăţi ale altor subiecte. Uar ceea ce au făcut filozofii anteriori legitimează demersul ontologic al 'u' Aristotel.

3. Expresia cea mai clară a asocierii dintre multiplicitatea sernanti că şi unitatea ontologică. Aristotel adoptă o poziţie medie: diferite semnificaţii nu sînt nici „omonime", adică să aibă acelaşi nume tolos pentru lucruri complet diferite, dar nici nu au acelaşi sens avirw ^ unic şi acelaşi conţinut. Ele nu an aceeaşi „natură", ci doar se raportez

CARTEA GAMMA (IV)

155

- Scolasticii au vorbit aici despre analogie ; dar noi am l» aceeaşl"a^e' vorbi despre înrudire, în sensul lui Wittgenstein. putea mai^ ^^^ de Wittgenstem) exista mereu un punct cen-T°M ' referinţă al semnificaţiilor şi o ierarhie între sensuri.

4 Aristotel observă că „sănătos" nu are acelaşi sens în expresii • l • Petru este sănătos, plimbarea este sănătoasă, şi el are un aer

de tipu. • imediată este că nu poate exista un „sănătos" în

f/intttOS- v^wn^At.* u r - i

e în sens platonician, deoarece „sănătos nu se refera la o specie (•F* rmă) de existenţe. Sensurile lui „sănătos" se raportează toate la să°nătate", dar în chip divers. ...

5 E diferenţa dintre ceea ce s-a numit, nu foarte nimerit, unita­tea generică şi unitatea analogică. Raportarea la o unică natură nu pre­supune o unică natură din partea celor ce se raportează la ea, aşadar un unic gen, presupune insă preeminenţa unuia dintre sensuri (din care nu se pot deduce celelalte sensuri).

6. într-un concept plurivoc, cum este ceea-ce-este, există întot­deauna, după Aristotel, un sens de bază, central, care, în cazul de faţă, este Fiinţa. Plurivocitatea lui Aristotel este centralizatoare, încă o dată se vede cum Aristotel se plasează la mijloc între univocitatea de tip platonic sau parmenidlan (Fiinţa are un singur sens) şi plunvocitatea echivocă de tip sofistic sau postmodern (toate sensurile sînt echiva­lente). Vezi şi aporiile l, 3, 4 de la Cartea Beta.

7. Cum s-a văzut, pentru Aristotel principiu şi raţiune de a fi sînt cuvinte sinonime. La fel şi unu, şi ceea-ce-este,

8. în greacă, copula e facultativă.

9. Identitatea stabilită de Aristotel dintre unu şi ceea-ce-este nu este decît o formulare a principiului identităţii : orice lucru este iden­tic cu sme (unul şi acelaşi). Definiţia lucrului îi indică deopotrivă Fiinţa Şi unitatea.

O- După cum se vede, aici Aristotel pare să privească pe unu şi pe

rept gen ce conţine specii, ceea ce contestase că e posi­m Cartea Beta.

caute

2 p

ocun bţbl1 mai degrabă, genurile de Fiinţe. Filozofia primă s-zr seci, ^CU reahta^lle (Fiinţele) inteligibile, sau transcendente. Filozofia unda este Fizica. Vezi Cartea Epsilon. \4 [nex: corupt şi incert.

^n celălalt lm CaZ CSte vor'">a despre negaţie: „nu sînt centauri". 'c^6"1 .^ace cu ° privaţiune: „centaurii nu sînt ani-a „centauri", luată ca o unitate, nu este cuprinsă în genul

156

METAFIZICA

„animal", ce reprezintă un substrat privat de specia „centaur" p • vaţiunea are ceea ce Anstotel numeşte „notă diferenţiatoare" făt j j negaţia simplă.

15. De vreme ce ceea-ce-este şi unu sînt termeni echivalenţi i ceea-ce-estc are multe sensuri, şi unu va avea multe sensuri. Totu ' ca şi în cazul lui ceea-ce este ele sînt asociate şi dependente de o semn'' ficaţie principală şi ierarhic superioară, ceea ce permite unitatea ştiinţe' care le studiază.

16. Se vede dependenţa lui Aristotel de Platon: lumea sa râmîne o lume organizată ierarhic. Diferenţa esenţială este că ea nu mai este o lume discontinuă, cu realităţi sensibile ce nu au parte de Fiinţă în mod efectiv. Toate lucrurile au parte de Fiinţă şi de Unu, doar că în unele cazuri într-un sens derivat, secund, dar nu mai puţin real.

17. Vezi Cartea Delta.

18. Cu alte cuvinte, identicul, diferitul etc. sînt facultăţi globale şi esenţiale, ce trebuie privite în toată generalitatea şi abstracţia lor, şi nu raportate sau asociate unui domeniu particular — matematica, geometria, fizica etc.

19. Aristotel utilizează o diviziune ternară şi nu binară, ca Platon, pentru a diviza structura disciplinelor „filozofice" : l) sofistica e doar o aparenţă de ştiinţă; 2) dialectica (desigur, în varianta dialogurilor socratico-platoniciene) conduce la încercări nedesăvîrşite, dar numai filozofia, aşa cum o concepe Aristotel (ca ştiinţă „analitică") obţine rezultate efective.

20. Teoria platonicianâ a „separării".

21. Vezi aceeaşi teorie si în Republica lui Platon (Cartea VII), unde sînt distinse ştiinţele particulare de filozofie.

22. Vezi Cartea Beta, aporia nr. 2.

23. EKacrtov 5e. TO yevoc; 6v. Membru de frază avînd un înţeles echivoc şi tradus, de aceea, în fel şi chip. Reale: „c ogni genere di realta e essere ». Barthelemy Saint-Hilaire: „bien que l'objet de chaqune (science) soit tou|urs l'Etre considere sous un certam point de vue • Bezdechi: „iar genul este, fiecare în parte, de domeniul Fiinţei ^

24. Pasajul poate fi înţeles şi într-un mod mai larg sau mai restrins, (vezi Reale, Metafisica II, p. 143, nota 6) în funcţie de interpretarea acestei sintagme §i'anou8e\xriav TCOV 6cvaA.imiabv: ignorarea meto analitice (adică a logicii), aşa cum am tradus eu, sau „necunoaşter Analiticelor" — tratatul de logică al lui Aristotel. i

25. Participiul pune probleme de interpretare: el poate avea sen de „elevi" (audienţi) şi atunci sensul frazei ar fi „să nu se cercetez

CARTEA GAMMA (IV)

157

l v" (fără o instrucţie prealabilă); sau sensul mai general situam de e e^ doWndită dm auzite«, adică imprecisă. de "CUIr? Iv^molu: contrariile să fie contradictorii ca „alb" şi „non-

7n L^C CACiiij-' •,,,,• « " - 1 - f' • • -i

« ' doar opuse ca „alb şi „negru ; insa ele sa he privite şi sub S «port, sau din acelaşi punct de vedere. ,. . . ,

27 Aristotel expune mai întîi principiul non-contradicţiei sub , â Obiectivă, ontologică: este imposibil ca ceva să posede con-

itent atribute contrare (de fapt contradictorii). Apoi trece la forma Subiectivă, epistemologică & acestuia: de vreme ce există şi opinii con-

una fată de alta, iar opiniile aparţin intelectului ca subiect, rezultă că este imposibil pentru acelaşi intelect să conceapă în acelaşi timp opinii contrare despre acelaşi lucru.

28 Dacă nu există principii indemonstrabile, se merge cu demon­straţia la infinit. Dar nici atunci nu se va putea demonstra totul, deoarece infinitul actualizat nu poate fi parcurs efectiv.

29. Nu se poate demonstra principiul non-contradicţiei, fiindcă orice demonstraţie a sa 1-ar presupune; dar se poate demonstra că cel ce nu-1 acceptă se pune într-o poziţie absurdă, cu condiţia să vrea să vorbească cu sens.

30. Am spune astăzi că o vorbire cu sens, comunicativă, implică non-contradicţia.

31. auEtoBai TO EV âpxfl sau petitio principii. Aristotel arată că nu se poate demonstra propriu-zis principiul non-contradicţiei, fiindcă orice demonstraţie se bazează pe el şi, aşadar, ar însemna să presupui acceptat ceea ce vrei să demonstrezi. Totuşi este posibilă o respin­gere, refutatio, eXe^xoţ, a opiniei ce contestă principiul non-contra-dicţiei, silindu-1 pe omul respectiv să comită petitio principii, într-ade-var, orice comunicare cu sens presupune — cum arată Aristotel — acest principiu, ceea ce face deci ca el să nu poată fi contestat cu adevărat.

32. Faptul demonstraţiei însuşi.

^ • nce afirmaţie cu sens presupune sau o afirmaţie, sau o negaţie,

l- U,Se.Pot confunda, fiind declarate concomitent si fiind relative 'a acelaşi lucru.

în<;M' T° "^^ eîv«i tradusă şi prin esenţa omului. Dacă A e om, lns^na că, ^o/,cfo> el e animal biped. '

fi Parcurs^ Semmflcaţule unui cuvînt sînt nelimitate, ele nu ar putea ^arrărnî f-"-6 ?' num"e; atunci un număr nelimitat de semnifica-

dlscursul est nUme> Ş1 ded fără Sens de ansamblu (vezi infra-) întreg esenţiahst şi a fost combătut de Wittgenstein prin teoria

158

METAFIZICA

sensului dat de utilizare. Totuşi, ceva important din a ~~~ '

Aristotel stă în picioare: nu poate exista discurs raţional s ,-1 U 'u' nificaţiile diferite ale cuvîntului, oricîte ar fi, nu sînt distins 'rl *r*Sem" şi specificate prin diferite mijloace, fie şi printr-o utilizare ' 'mitate

36. Adică dacă el răspunde la întrebarea „asta este om *'

37. Socrate este om, dar el este şi gras, chel, urît, filozof ' nU?" mărate altele, care nu sînt om. ' nenu-

38. 606: ecrti fj u,f| ecm. Această ultimă propoziţie a fra? '

1 l ' ' •"• l A • ' "*£C1 3. [Oct

de obicei^ înţeleasa: „toate cite aparţin sau nu omului" (Realei

ceea ce omul este sau nu este" (St. Hilaire). Printre atributele lu''^'

erate, unele (bătrîn, urît) nu implică „omul", altele, (filozof) îl impr -

39. La întrebarea „ce e asta ?" trebuie răspuns „asta e om" sau

e om" şi nu se poate răspunde cu o listă de proprietăţi ale „omului" care sînt, unele „om", altele „non-om" (de tip animal biped, chel' vesel etc., ceea ce, chipurile, ar infirma principiul non-contradictiei)' Fiindcă un lucru are o infinitate de proprietăţi, iar a-1 defini prin pro­prietăţi ar presupune a le parcurge pe toate, ceea ce e imposibil. Totuşi, după părerea mea, de aici nu rezultă concluzia „că nu mai există dezba­tere", ci doar că această dezbatere îşi pierde caracterul său purraţio-nal-esenţialist. într-adevăr, chiar dacă proprietăţile unui lucru sînt infinite, se poate oferi o listă suficientă pentru a „sugera" despre ce e vorba.

40 . Dacă, spune Aristotel, se neagă principiul non-contradicţiei, cineva va putea fi deopotrivă „om" şi „non-om". Lucrurile îşi vor pierde identitatea cu sine, adică ceea ce le face să fie ceea ce sînt şi nu altce­va (aceste este sensul termenului de Fiinţă) şi nu va mai exista distin­cţia dintre trăsături esenţiale sau intrinseci şi trăsături neesenţiale (extrin­seci, sau contextuale).

41. Adică, alb determină pe Socrate, muzician pe Socrate-alb, ama tor pe Socrate-alb-muziaan etc., de fiecare dată, termenul compus: u ^ subiect pentru predicatul următor, cu care formează un nou s

Va lipsi — zice Aristotel — unitatea subiectului cu el însuşi.. este Socrate — spunem — indiferent de contextele în care e şi de proprietăţile pe care el le capătă sau le pierde. ^

42. în felul arătat mai sus, ca predicate ale aceluiaşi su i ^

43. Dacă ceva este deopotrivă om şi non-om, el p°â ^icc"" mitent şi triremă, perete etc. Protagoras afirmase prirna^ sjjit,Ş' vităţii: „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce si

a celor ce nu sînt că nu sînt".

CARTEA GAMMA (IV)

159

__ -- -

ttl e non-om (cum pretind cei ce neagă principiul non-44. Daca om ^ ^^ ^ expjice ce înţeleg prin non-om. Or, non-' el triremă, fie non-triremă. Dacă e triremă, cădem OTW poate ms^m"te manifestă. Fie atunci omul e non-triremă. Rezultă peste o absur ' non-triremă va fi mai valabilă decît afirmaţia omw/ că afirmaţl(ân°e^ţia predicatului mai degrabă decît cea a subiectului). e «o»-0>« ( .^ ju,se principiul non-contradicţiei, se obţine că trire-Dar, nea m'_ j jg rezultâ din nou afirmaţia ow«/ e triremă. n-iiirt:'n ^ .....