Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

. '" iuj acestej demonstraţii este că negarea principiului non-con-d'ctLi anulează posibilitatea de a da, la un moment dat, prioritate

afirmaţiei faţă de negaţie, sau invers.

45 Dar e evident că această contrara /compusa/ este identica cu

compusa /iniţială/, ceea ce înseamnă că ele nu se pot distinge, şi deci

nu se poate alege între a nega şi a afirma: a nega înseamnă a afirma,

S1 a afirma înseamnă a nega.

46. Adică, a fi (negaţia lui a nu fi) va deveni din nou mai cognosci­bil decît a nu fi.

47. S-ar ajunge la faimosul paradox al „mincinosului": dacă e ade­vărat că sînt în eroare (mint), înseamnă că nu e adevărat că sînt în eroare şi atunci nu mai pot spune nimic cu sens.

48. Cel care neagă principiul non-contradicţiei nu poate afirma nici că natura lucrurilor nu admite principiul non-contradicţiei, fiind­că ar face cel puţin o afirmaţie incontestabilă.

49. Aristotel observă că nu este necesară susţinerea adevărului absolut (ca în cazul numeric) pentru respingerea unei variante „pure" («tari1) şi nocive de relativism. AKpatoq, literal „neamestecat", se folosea şi pentru a desemna vinul gol, fără apă, „tare", socotit de greci o băutură barbară.

• Aristotel asociază subiectivismul lui Protagoras ş! contestarea «pmîd'es "°n:COntradicţ'el- A«asta este valabil însă doar dacă con-Punde cu cel a

51- Inteligenta deniins • -- r ,

dar există în ' ' r exista m actualizare la un nou-născut,

fr?icald, şire / f ltate-De asemenea, în virtualitate, un corp poate

Zat wldura al P°ate ^ încălzit' sau răcit), dar o dată ce s-a actuali-52 y J ost negată răceala.

darnăct,.,,-.. m care se taie o scîndură pierde forma de butuc,

tellcian (adecvarea gîndini la realitate) cores-

Păstrează

rială(sub:

• Anstotel se referă aici,evident, la raţiunea mate-entă.

160

METAFIZICA

53. Sub aspect cantitativ (al materiei), rîul este mereu all^ aspect calitativ (al formei), însă, el se păstrează identic cu * .sub un anumit rîu şi nu un altul. ne> u'nd

54. Esse estperapi se va spune mai tîrziu: a fi înseamnă a fi

55. Adică şi în situaţia în care cel ce mişcă şi cel mişcat rC?PUt-bă rolurile între ele, cel ce mişcă are o anterioritate relativă f -S^, mişcat. M de cel

56. Pasaj cu sens controversat, dat de sensul dublu al cuv" Xoyoq, deopotrivă „cuvînt" şi „raţiune", (vezi mfra). U Ul

57. „A nu e om" este echivalent, susţine Aristotel, cu A e om", deoarece negaţia este privaţiunea unui gen (a genului „om" în a caz).

58. Evident, referirea este la existenţa în virtualitate, care permit contrariilor să existe simultan.

59. Principiul terţiului exclus.

60. Logica lui Aristotel este binară deoarece — arată Aristotel — ea poate fie uni, fie despărţi un subiect şi un predicat şi fiindcă această operaţie mentală poate sau nu poate corespunde unirii sau dezunirii lor în realitate. Termenul mediu nu mai are atunci loc, căci nu există intermediar între unire şi dezunire.

61. A nu spune nici ceva adevărat, nici ceva fals, înseamnă a te situa în afara contradicţiei, deci şi a fiinţării şi non-fiinţării. Dar orice transformare se face între contradictorii (de la ce nu este la ceva ce este), astfel încît, presupunînd existenţa mediului, ar mai apărea un tip de transformare, diferit de cea obişnuită.

62. Pentru a doua oară, Aristotel observă că principiul terţiului exclus rezultă din modul de definire al unor concepte, precum cel de adevăr, de negaţie, ori, în cazul de faţă, de număr. Dacă s-ar schim­ba definiţia — aşa cum o fac logicile plurivalente — ar putea exista şi un tertium. Dacă principiul non-contradicţiei se susţine pe nec sitatea ca un discurs să fie inteligibil şi ca sens, principiul terţi exclus se susţine pe o anumită definiţie a conceptelor.

63. Dacă pentru fiecare A şi non-A va exista un B,

în primă instanţă o dată şi jumătate mai populată. Dar» negi ^ B, se obţine non-B. Dar şi între B şi non-B ar trebui să existe un m diar, C, care ar putea fi şi el negat, şi aşa la infinit. Evident, s scăpa de aporie redefinind noţiunea de contradicţie. i

64. Vezi cap. 3: dacă numele „om", are o semnificaţie, e^ na „animal biped" Atunci propoziţia: „omul este un an

va fi o definiţie. Vezi Cartea Zeta, cap. 4.

CARTEA GAMMA (IV)

161

Heraclit contestă principiul non-contradicţiei, în timp ce Ana-65' pe Cel al terţiului exclus.

*a 66 Formulare ambiguă şi lecţiune incertă: de obicei ea este tradusă:

iile luate atît individual, cît şi împreună sînt ceva imposibil".

Crede* Aristotel se referă, pe de-o parte, la propoziţiile singulare,

, f • uj Acesta este Socrate", cît şi la cele cu sens universal, de tipul:

Omul este un animal biped".

" 67. Diagonala pătratului nu este comensurabilă cu latura, deci afir­maţia ca ar fi comensurabilă este o afirmaţie falsă.

68. Propoziţiile numite aici „în chip manifest contradictorii" sînt, de fapt, propoziţii contradictorii, care trebuie distinse de cele con­trarii. Primele nu pot fi nici deopotrivă adevărate, nici deopotrivă false, în timp ce ultimele nu pot fi deopotrivă adevărate, dar pot fi deopotrivă false. De aceea ultima propoziţie a paragrafului.

69. Fie propoziţia P adevărată. Avem atunci propoziţia Q care afirmă „P este adevărată" şi care este la rîndul ei adevărată. Dar, dacă Q este adevărată, şi propoziţia S „Q este adevărată" va fi adevărată etc

70. Mişcătorul nemişcat este Dumnezeu, în care se stinge contra­dicţia dintre mişcare şi repaos. Vezi Cartea Lambda.

CARTEA DELTA (V)

Sensurile multiple ale unor termeni: principiu, raţiune de a fi, element natură, necesar, unu, a fi, Fiinţă, identic, altfel, diferit, contrariu, ante­rior şi posterior, capacitate, virtualitate, cantitate, calitate, relaţie, desăvîrşit, limită, potrivit cu, intrinsec, dispunere, posesie, afect, privaţiune, a aveai a fi din ceva, parte, întreg, ciuntit, gen, fals, proprietate contextuală.

Capitolul l

i ) Principiu se numeşte, într-un sens, locul de unde s-ar

ni mai întîi mişcarea lucrului, precum faptul că de aia este acest I013a

început al lungimii şi al drumului, însâ de partea cealaltă este celă-

lalt capăt1.

2) In alt sens, principiu se numeşte lucrul de unde s-ar naşte ceva în modul cel mai bun, de exemplu : principiul învăţăturii nu trebuie, uneori, luat de la primul element /învăţat/ şi de la înce­putul obiectului /de studiu/, ci de acolo de unde s-ar putea învăţa cel mai uşor.

3) în alt sens, principiu înseamnă locul de unde mai întîi apare /ceva/, această origine rămînînd încorporată, precum chila bărcii şi temelia casei, iar la animale, unii consideră un asemenea princi­piu inima, alţii creierul, alţii oricare alt organ de acest tip.

4) Iarăşi în alt sens, principiu se spune lucrul de unde provine ceva, cînd originea nu este încorporată şi de unde, mai întîi, provin mişcarea şi schimbarea, precum copilul are principiul h tată şi la mamă, iar lupta îl are în insultă.

) In alt sens, se spune principiu ceea. ce constituie obiectul pre-^erinţei politice a celor care se mişcă şi celor litătil6 tranSţ0rmă' Precum la cetăţi, magistraturile, puterile, regă­si H;' e' tlrannle sînt numite ccp^cd, dar şi artele sînt numite astfel, ' 6TC acestea' mai ales cele arhitectonice.

nT^ "^ nUmit ?1 elcmentul de unde P°ate fl cu~ !1 ul'.de exemplu, ipotezele sînt principiile de-k Căci t'r, n.ace^a^ sens sînt numite principii si raţiunile de a

Aşadar, com ţmmle ^ " fi sînt PrinciP«- ' '

Primul termenT" tUj~Uror Prmc!P!lt°r este faptul de a reprezenta Unele Principii " " C fie eSt£' fie Sc na?ce' fie este cunoscut /ceva/. mt incorporate lucrului care provine din ele, altele

166

METAFIZICA

îi sînt exterioare. Iată de ce natura este principiu şi /la fe]/ i tul, gîndirea, preferinţa, Fiinţa şi scopul. Căci binele si f sînt principiul multora, atît al cunoaşterii, cît şi al mişcării

Capitolul 2

1) Raţiune de a fi /a unui lucru/ se numeşte îm sens, /materia/ din care provine ceva, fiind ea încorporată, aşa n cum bronzul este raţiunea de a f i a statuii şi argintul — aceea vasului şi a genurilor acestora.

2) într-alt sens, raţiunea de a fi este forma şi modelul, adică definiţia a ceea-ce-e-în-sine lucrul, genurile acesteia şi părţile aflate în definiţie. (De exemplu, raportul de doi la unu, şi în general nu­mărul, este forma şi raţiunea de a fi a octavei.)2

3) într-alt sens, apoi, raţiunea, de a fi arată de unde este cel din-tîi început al mişcării sau al repaosului, precum cel care a chibzuit /este începutul unei activităţi/, sau tatăl este începutul copilului şi, în general, făcătorul este raţiune de a fi /şi început/ pentru cel făcut şi cel care poate să schimbe este raţiune de a fi pentru cel care se schimbă.

4) Mai departe, într-alt sens, raţiune de a fi înseamnă finalita­tea, adică scopul, după cum sănătatea este scopul plimbării. Căci — întrebăm — de ce se plimbă /cineva/ ? Ca să fie sănătos - răs­pundem. Şi, vorbind astfel, gîndim că am prezentat raţiunea * a fi a plimbării. Şi sînt tot raţiuni de a fi /finale/ cîte intermediază scopul, atunci cînd un alt lucru se mişcă /către acest scop/-1^ exe

piu, cura de slăbire intermediază sănătatea, la fel şi Pun IC ' I013b sau medicamentele, sau instrumentele. Căci toate acestea se

şese în vederea sănătăţii, diferenţa dintre ele fiind ca un instrumente, altele acţiuni. "ntîn1'

Cam atîtea sînt sensurile termenului raţiune de ap-_ ^e plă însă că, de vreme ce raţiunile de a fi au multe sensu , p[u, şi multe raţiuni ale aceluiaşi lucru în mod esenţial j^lpt11" raţiunile statuii, luată ca atare şi nu ca altceva, sînt şi a . oflZul/ rii, şi bronzul, dar ele nu sînt raţiuni în acelaşi sens,

CARTEA DELTA (V)

167

este raţi"ne

este ra(lune rat statuia/-

proce,

condiţi

în

ciri'

d a fi în calitate de materie, în timp ce arta sculpturii L a fi fiindcă de la ea provine mişcarea /ce a gene-ilă, de asemenea, să existe şi raţiuni de a fi reci-eforturi este raţiunea bunei condiţii, iar buna eforturilor, numai că raţiunile nu sînt raţiuni buna condiţie este raţiune luată ca scop, în timp face eforturi este raţiune ca origine a mişcării, f lus acelaşi lucru poate fi raţiune de a fi pentru contrarii: căci . "ce prezent fiind, pricinuieşte un anume lucru, tot pe acela, j e absent, îl socotim uneori a pricinui lucrul contrar. De exem­plu credem că absenţa cîrmaciului a produs naufragiul, pe cînd pre­zenţa lui ar fi produs salvarea. Ambele, şi prezenţa şi lipsa sînt ra­ţiuni de a fi luate ca lucrul ce pune în mişcare.

Toate raţiunile de a fi amintite acum se repartizează după cele patru tipuri foarte clare. Astfel, literele silabelor, materia artefac­telor, focul, pămîntul şi toate elementele corpurilor, părţile între­gului, premisele raţionamentului sînt raţiuni de a fi indicînd o provenienţă. Unele dintre ele indică provenienţa luată ca substrat, precum părţile /din care este alcătuit corpul/, altele o indică arătînd ce este în sine lucrul — întregul, sinteza, forma.

Iar sămînţa, medicul şi omul care a chibzuit ceva, si în general, orice producător — toate acestea reprezinte punctul de unde începe schimbarea sau starea.

In fine, altele sînt luate raţiuni în calitate de scop şi de bine pen­tru celelalte lucruri. Căci finalitatea vrea să fie binele 'suprem şi sco-

elcal 1UCrUr'' ?I " nU fie nid ° diferen^ă a vorbi desPre

* lne sau ca bine aparent*.

«wEîte c? atîtea SÎm raţiunile de 3 fi după tipul Ior; felurile raţiu" ?' aceste RU^3 numar s'nt> desigur, multe, dar, rezumînd, se reduc de acelaşi ti "' e se s?un în multe sensuri, şi chiar dintre cele P'U. medicul ^ ^ antenoara sau posterioară alteia: de exem-ni sănătăţii ' aP°i/ omul expert într-o artă sînt producăto-

P"n număr1 S'"* ^UZlCa^seexP^ca^rindublu şi/mai departe/ Pe Oricare dintre"^ • "* premisele cuprinzătoare /determină/ Alte raţiuni tr ?°nsecin^ele particulare.

irecurnraţiunU1/ C,°nsiderate contextuale şi genuri ale aces-£a /ehcientă/ a statuii este, într-un sens, Policlet

168

METAFIZICA

şi, într-alt sens, un sculptor, dat fiind că sculptorul a avut r 1014a într-un anume context, de a fi Policlet5. Iar premisei

toare determină rezultate contextuale, precum omul prod *"

tenta/ statuii, sau, în general, animalul o produce pe aceast H 6X1S" Policlet este om, iar omul este animal. ' arece

Dar şi dintre situaţiile contextuale /ce constituie ratin

• • V^^

^ • ~ i 1 l ~ • •

smt mai îndepărtate, altele smt mai apropiate, precum s " • plă dacă omul alb şi omul muzical ar fi văzuţi responsabil' "^ producerea statuii, şi nu doar Policlet sau omul6. ^

Dar alături de toate /trebuie ţinut seama/ şi de raţiunile d fi invocate în mod propriu

în plus, şi raţiunile proprii, şi cele contextuale vor fi prezen­tate în combinaţia lor <0uujiXeK6uevoc>, precum e /cînd spunem/ că producerea statuii nu se datorează nici lui Policlet /ca atare/, nici sculptorului /ca atare/, ci sculptorului Policlet.

Oricum, toate aceste raţiuni sînt şase la număr, dar se spun /mereu/ în cîte două feluri : /ele se iau/ fie în mod individual, « în mod generic; fie în mod contextual, fie ca gen al contextualii ui, fie că sînt văzute în combinare, fie izolat8; dar toate /raţiuni^ sînt fie în activitate, fie sînt capacităţi virtuale. Acestea din ur deosebesc /de primele/ prin aceea că raţiunile în activitate şi individuale există şi dispar simultan cu efectele pe care e p ^ de exemplu, acest om care vindecă acum coexistă cu omu ^ vindecat acum, sau acest om care clădeşte acum cu cpnst ' ^ se clădeşte /în momentul respectiv/9. Dimpotrivă, raţiuni p _^(_ ca nişte capacităţi virtuale nu sînt simultane cu efecte deauna: căci nu piere clădirea simultan cu constru

CARTEA DELTA (V)

169

se numeşte lucrul prim, încorporat, indi-Elernent ^ ^ vecjere al speciei la o altă specie /de lucruri/, vizibil dm pu ^ /ceva/. De exemplu, elementele vorbirii sînt din care se co ^ ^^ ^ compune vorbirea, în care ea se divide acele /sun^^_ Acestea, sub raportul speciei lor, nu se mai divid sunete ci, dacă totuşi se divid /cantitativ/, părţile sînt simi-înde pildă! dacă partea apei este /tot/ apă, partea silabei nu

, sunete c îare (

e silabă)10- .. . . ,. _

La fel vorbesc şi despre elementele corpurilor cei care indica

/drept elemente/ ultimele corpuri în care se divid lucrurile; acele elemente nu /se mai divid/ în alte corpuri diferite ca specie, fie că este vorba despre un singur element de acest tip, fie că despre mai multe". Asemănător se vorbeşte şi despre elementele propoziţiilor si figurilor geometrice, şi, în general, despre cele ale demonstra­ţiilor. Căci primele demonstraţii, incluse în multe /alte/ demon­straţii, sînt numite elementele demonstraţiilor. Astfel de raţiona­mente «yuM.oyiou.oi> primare sînt cele alcătuite din trei termeni asociaţi printr-un termen mediuu.

Dar extrapolîndu-se /sensul cuvîntului/ element, se ajunge, de aici, să fie numit astfel ceea ce, fiind unu şi mic, ar fi folositor pen­tru multe /altele/, de unde se trage obiceiul că oamenii numesc element şi micul, simplul şi indivizibilul. De aici a venit că cele ce smt m cel mai mare grad universale să fie /numite/ elemente, fiind­că fiecare dintre acestea, fiind el unu şi simplu, se regăseşte în multe ucruri> fie în toate, fie în cît mai multe; şi /tot de aici/ a venit n*' PUnaul au aPărm unora drePr elemente. Iar fiindcă 7."1" universale şi indivizibile (nu există definiţie numesc S^urik elemente13. Si chiar mai mult /elemente/ decît numesc /în acest fel/ dife-|arece §enul este mai universal /decît diferenţa/. L UndC £XiStă diferenţâ sPecificâ există ?i g£n> dar r°reste faptu"3 T" ""^ ?' difererHă specifică14. Comun tutu-^h» în fieca ^\ ement ^ fiecărui lucru este primul constituent

numi

pent™ '

numesc

renţa

1014b

170

METAFIZICA

Capitolul 4

Natură se numeşte, într-un sens, naşterea celo , precum ar fi dacă cineva 1-ar pronu "^ u lungindu-1; în alt sens, /se spune aşa/ de la lucrul prim î 'a ^ rât, pornind de la care creşte ceea ce creşte <(p\)£Tou xb cpv>6ue > ^^

în plus, /natură înseamnă/ originea primei mişcări afl fiecare dintre cele ce sînt prin natură, aflată în el însuşi în m - 'n în care el există. Se spune că sporesc natural «p-6£a9cu> despre ^ lea cîte obţin creşterea dintr-o altă sursă prin atingere si exist • laolaltă «yuu7ie(puKevat> sau existenţă anexată <7ipoojt£(p\)Kevou> precum e cazul embrionilor. Dar atingerea diferă de existenta lao' laltă: în cazul primei nu e necesar să mai existe ceva în afara aţin gerii, în timp ce în cele ce există laolaltă există un ce identic în ambele fiinţe, ce face, în loc de /o simplă/ atingere, ca ele să existe laolaltă şi să fie una din punct de vedere al continuităţii şi al canti­tăţii, dar nu şi din cel al calităţii.

Pe deasupra, se spune natură lucrul iniţial din care fie există, fie devine ceva dintre cele ce există natural, fiind acel lucru lipsit de formă şi incapabil de transformare prin propria putere, precum natura statuii şi a unor vase de bronz este bronzul, iar cea a unor obiecte de lemn este lemnul. La fel se întîmplă şi în celelalte ca-

;i6 Căci din aceste /materiale/ e făcut fiecare obiect, atunci

zun1

cînd materia se păstrează, în acest fel se spune că elementele sînt natura celor ce sînt, unii invocînd /în acest rol/ focul, alţii aerul, alţii apa, alţii altceva de acelaşi fel, alţii, în fine, invocă /în calitate de natură/ unele dintre aceste elemente, alţii pe toate acestea.

într-alt sens natură înseamnă. Fiinţa lucrurilor naturale, după cum fac cei care declară că natura este prima reuniune /a elemen telor/, sau precum spune Empedocle că: 1015a nu exista natură pentru nimic din cele ce sînt, ci doar reuniune si schimb al celor reunite e „natură" se numeşte numai de către oameni. ^

De aceea şi pe cîte există sau devin în mod natural, c

există deja corpul din care ele ajung să devină sau sa^e ^J^_ nu le socotim a avea natură, dacă nu ar posedaforn raţie
. Prin natură există, aşadar, ceea ce provine <

CARTEA DELTA (V)

171

precu tenetdW

lele si părţile lor. Natura însă este şi prima ma-trebuie înţeleasă în două sensuri: fie cea rapor-tiv fie cea în mod absolut prima; de exem-primul sens, materia primă a obiectelor din sensul absolut însă, f-'-....."-'

bronz «por a ^ ^^ ^ ^^ ^ ^

materie este

piu, bronzu rapor

iii apa,"»""— . i ~ ••

; - Căci acestea reprezintă scopul generam

' '• ansfer semantic, în general, orice Fiinţă estt

ta pricină, deoarece şi Fiinţa este o natură. Din cele spuse

. . . y _.' „,-.,. ^«*i w* r\ A t\viv* /~7/i ii l nil m i t~i /ici/ fete*

'. . .. _

n r .mfer semantic, în general, orice Fiinţa este numita natura î rin tra.ii**^1 jv- .__,.. - T^- i

• stă pricină, deoarece şi Fiinţa este o natura. Um cele spuse

dm *l!iciprim* natură şi cea în mod principal numită /aşa/ este

IA <~<* f...... . . . _ •• » l „ 11

.. ^ c£jor care au principiul mişcăm in ele insele luate ca atare. Căci materia este numită natură prin faptul că o poate primi pe aceasta /Fiinţa/, iar generalizările şi creşterea se numesc natură pentru că sînt mişcări ce pornesc de la ea. Iar aceasta /natura/ este principiul mişcării lucrurilor naturale, ea fiind imanentă cumva lor fie ca virtualitate, fie în actualizare.

Capitolul 5

Necesar «xvayKaîov> e numit acel lucru fără de care nu e cu putinţă să se trăiască, ca unul ce contribuie /la menţinerea vieţii/. De exemplu: a respira şi hrana sînt necesare animalului, deoarece în absenţa lor, nu pot exista. De asemenea, în absenţa necesaru­lui nu e cu putinţă ca binele fie să existe, fie să se facă, ori răul să fie înlăturat sau eliminat (precum a bea leacul este necesar ca să nu suferi, iar a naviga la Egina este necesar ca să iei bani).

n alt sens, necesar se numeşte constrîngătorul şi constrîngerea. ral '* CSte °eea CC 'mP'e^ică şi opreşte împotriva tendinţei natu-rezulu™6"""' °ăCi constrîngătorul este numit necesar, de unde '- r« n^ ^"^ £Ste şi dureros; după cum şi Euenos spune: Orice 'persan!*, j j rer°S S' Iar constrîngerea e o necesitate. O spune ui/ Sofocle: „Sînt constrînsă să fac asta." Şi pare : ceva inflexibil, şi pe bună dreptate. Căci ea se vonte din intenţie şi deliberare raţională, pune că e necesar să fie aşa ceea ce nu-i cu putinţă

opune

e altfel S

Potnvit cu acest sens al cuvîntului „necesar", şi restul

172

METAFIZICA

lucrurilor toate sînt numite necesare. Şi constrîneăto l 10l5b necesar de făcut sau de suportat în acel moment, cînd

/acţiona/ în virtutea tendinţei /fireşti/ din cauza con " 6 '3°ate fiind necesitatea aceea din pricina căreia nu se poate l ^ni> °a şi la fel se spune în privinţa celor ce contribuie la viată ' l ^^ Prin urmare, atunci cînd nu-i posibil într-un caz binele ' * ^' viaţa şi existenţa fără anumite condiţii, acestea sînt necesar ' aceasta reprezintă o necesitate. ' UZa

Alt sens /al termenului „necesar"/: este vorba despre d straţia /consecinţelor/ necesare, cînd nu e cu putinţă să fie al f l dacă s-a făcut o demonstraţie riguroasă. Primele /principii/ d ' raţiunea acestui fapt, dacă este imposibil să decurgă alte consecint din premisele din care se alcătuieşte silogismul. Pentru unele există un alt motiv /decît ele însele/ de a fi necesare, pentru altele nici unul, ci altele /decît ele/ există cu necesitate din pricina lor. Prin urmare, lucrul simplu este şi primul şi, în chip suveran, necesar. Căci acest lucru simplu nu poate exista în mai multe feluri, astfel încît el să nu fie nici aşa, nici într-altfel17. Intr-adevăr, deja el ar fi, /în acest caz/, în mai multe feluri, /şi n-ar mai fi simplu/. Dacă, aşadar, există unele entităţi eterne şi imobile, nu există nici o con-strîngere şi nimic contra naturii în ceea ce le priveşte18.

Capitolul 6

Unul exprimă, pe de-o parte, o unitate dependentă, de context, pe de altă parte, o unitate intrinsecă.

Despre unitate dependentă de context /vorbim/, cînd ne re e^ rim la Coriscos şt muzician, cît si la Conscos muzician (este ace^ lucru a spune Conscos şi muzician cu a spune Conscos nwzi la muzician şi drept, cît şi la Conscos muzician şi Consco ^^ Toate acestea sînt considerate a forma o unitate con ^

dreptul şi muzicianul fiindcă reprezintă particularizări ep ^^_ de context ale unei unice Fiinţe; muzician şi Coriscos prezintă situaţii'contextuale unul pentru celălalt . isjace'#'

Asemănător, într-un f el, şi muzicianul Coriscos este^u ^ ^ ^ ;n lucru cu Conscos, deoarece fiecare dintre cele două p

CARTEA DELTA (V)

173

iţă cu fiecare dintre părţile sintagmei, bunăoară mod contextual uni ^^^j cu Coriscos. Iar muzicianul Coriscos ^z^w(