Dan Mirahorian

Instrumentele optice cu o mare putere de mărire ne-au revelat şi aspectul primelor fapturi pământene. Nu s-au observat nici activităţi excepţionale şi nici o eventuala stare de nervozitate a acestor persoane care, după toate aparentele, ignorau prezenta noastră. In ziua de 29 martie, la ora 11 dimineaţa, navele au plecat, lăsând pe sol şase membri ai expediţiei, patru bărbaţi şi doua femei. In aceeaşi zi, doi dintre fraţii noştri au primit sarcina de a întreprinde o prima explorare la o anumită distanta de galerie, în timp ce ceilalţi continuau lucrările în interior. Intrarea în galerie se afla într-un versant muntos al regiunii, nu departe de vârful Calul Alb, într-un punct de unde ai la picioare valea râului Bleone. Cu nişte instrumente optice de calitate se pot vedea clădirile mai înalte din Digne, în special vechea catedrala, şi pot fi zărite şi porţiuni ale răului Bes şi tronsoane din calea ferata. Se mai pot observa perfect satul La Javie şi câteva construcţii modeste situate în împrejurimile sale. Ca o informaţie interesanta, va anunţăm ca acea galerie istorica inca exista şi conţine o parte din echipamentul ştiinţific adus de fraţii noştrii. Accesul în interior este perfect camuflat. In ziua, poate nu prea îndepărtată, în care ne vom prezenta oficial în fata organelor guvernamentale ale acestei planete, vom oferi instalaţiile guvernului francez, în semn de mulţumire simbolica din partea civilizaţiei noastre către aceea de pe Terra. "

Prin urmare, din punctul care constituia intrarea în acest refugiu -admitand, bineînţeles, ca un asemenea refugiu exista cu adevărat – ar fi trebuit neapărat sa se vadă:

— Localitatea Digne, cu clădirile cele mai înalte şi în special cu vechea sa catedrala;

— Porţiuni din calea ferata;

— Raul Bleone, care curge la porţile localităţii Digne;

— Parti din cursul râului Bes, un afluent al răului Bleone;

— Satul La Javie.

Oraşul Digne dispune, e drept, de doua catedrale, insa numai una este construita în stil roman.

Noi am pornit din acel punct, din care se putea zări muntele Calul Alb. Îmi plăcea foarte mult regiunea aceasta şi simplul fapt de a merge sa ne plimbam printre aceşti munţi de înălţime redusa, ce înconjurau masivul central, era o placere în sine. Aceasta căutare a refugiului extratereştrilor părea mai curând pretextul unei excursii plăcute decât altceva. Niciodată de când ma ştiam nu mai mersesem atât de mult pe jos ca atunci.

Aceasta prima faza a fost însoţită de un anumit număr de escaladări ale muntelui Calul Alb, al cărui vârf ajunge doar la 2323 metri. In fata noastră se afla un număr interminabil de pietre şi de bolovani peste care trebuia sa urcam, dar făceam asta cu o adevărată pofta, refăcându-ne forţele la mijlocul drumului. Ajunşi sus pe creasta. Am încercat sa ne localizam poziţia cu ajutorul unui binoclu, silindu-ne sa reperam punctele cheie din vale. Acolo unde ne aflam noi, nimic nu părea sa corespunda. In scrisoare exista un amănunt, acela ca membrii expediţiei extraterestre, săpând în solul respectiv, dăduseră peste muşte. Numai ca mustele nu urca de obicei la asemenea altitudini, mai ales în luna martie. Ce puteam sa mai credem? Eram amuţiţi.

Într-o zi, la întoarcerea din una dintre aceste expediţii infructuoase aflându-ne acasă la Jean-Jacques, mi-a venit o idee:

— Lămureşte-mă, ai tradus cuvântul spaniol "romana " prin "romana ", nu?

— Pe legea mea, aşa mi se pare, dar putem sa ne uitam m dicţionar.

Ceea ce am şi făcut. Am descoperit ca în limba spaniola "romana " se spune "romanica ", nu "romana ". Jean-Jacques făcuse o greşeală de traducere, pe care în textul citat mai sus am îndepărtat-o. Prin urmare din text se înţelegea ca "de la intrarea în refugiu se puteau vedea oraşul Digne. şi vechea sa catedrala "romana ". Iar cuvântul "romana" se referea nu la stilul arhitectonic, ci la ritul religios, cel care tine de Roma”, cuvântul confuz însemnând aşadar "catolica". Era vorba prin urmare de edificiul aflat chiar în mijlocul oraşului, care este mai recent decât catedrala romana Notre-Dame du Bourg, care se afla la ieşirea din oraş. Cei care cunosc localitatea Digne stiu ca aceasta este mărginită, în direcţia nord-nord-est, de dealuri destul de înalte. Acestea erau colinele zărite de prietenul nostru Maurice cu câţiva am înainte, din vârful catedralei romane, şi ele ii limitaseră campul vizual.

— Deci asta înseamnă sfârşitul căutărilor noastre, zise oftând Jean-Jacques. Va trebui sa inventam alte motive pentru excursiile noastre.

Am întreprins din nou demersuri pe lângă parohul oraşului ca sa obţinem o noua aprobare pentru a ne urca în clopotniţa catedralei numai ca de data asta am fost refuzaţi. Vrednicul slujitor al altarului nu putea pricepe ce-i apucase din senin pe atâţia inşi de vădeau pentru catedrala lui un interes care, în ochii lui, era cel putin suspect.

Nu stiu ce i-o fi îndrugat Maurice, insa e sigur ca preotului i s-a părut cusuta cu ata alba povestea prietenului nostru, fiindcă ne-am trezit cu usa trântită în nas. Cum nu ştiam ce se vedea şi ce nu, din vârful dărăpănat al clopotniţei, m-am apucat sa fac, cu ajutorul unui ordinator o mulţime de secţiuni ale colinelor din jurul oraşului. Folosindu-mă de nişte hărţi de stat major, desi nici eu nu eram foarte convins ca treaba asta ar fi putut duce la vreun rezultat. Speram insa ca cel putin sa descopăr daca putusem scăpa din vedere vreo perspectiva.

După multe şi migăloase ore de munca, mi-am zis ca tocmai creasta Calului Alb ar fi putut fi vizibila din vârful catedralei, sau cel putin aşa păreau sa indice calculele mele.

— Da, obiecta Jean-Jacques, dar locul asta nu e la distantele convenabile, nici de Digne, nici de La Javie.

Numai daca.

— Numai daca ce? La ce te gândeşti?

— Sa consultam mai cu atenţie textul. Distantele astea corespund nu punctului de aterizare, ci punctului în care nava şi-a făcut apariţia în spaţiul nostru fizic, ceea ce din start înseamnă cu totul altceva. Ori, este indicat ceva mai înainte ca punctul asta e situat la o altitudine de 7000 de metri.

Aveam senzaţia ca trăim o aventura desprinsa dintr-un roman al lui Jules Veme. Oare din Călătorie spre centrul Pământului sau din De la Pământ la Luna?

Am desenat un nou plan în axul Digne-La Javie, notând altitudinile lor fata de nivelul marii. Cele doua cercuri cu centrele în aceste localităţi şi având raze de opt şi de treisprezece kilometri se intersectau acum într-un punct situat la o altitudine de 7000 de metri. Lucrurile începeau sa ia o întorsătură care ni se părea ca merg într-o direcţie promiţătoare.

— Simplu, zise Jean-Jacques. Maine urcam pe creasta şi vedem daca de acolo se pot vedea reperele indicate în documente.

Locul era deja mai favorabil implantării unui refugiu. Cu instrumente optice bune şi pe vreme senina se puteau vedea împrejurimile, locul rămânând ascuns din cauza ca era îmbrăcat de păduri. Nu aceeaşi era situaţia muntelui Calul Alb, care era golaş spre vârf. Acum drumul era mult mai uşor decât pana la coama aceea afurisita pe care o escaladaserăm şi ne rupseserăm noi picioarele de nu stiu cate ori. Acum era posibil sa găsim şi Valeriana celta şi Erica carnea şi chiar şi muşte în luna martie. Rămânea sa mai vedem, daca de acolo se putea zări catedrala.

Drumul a fost de-a dreptul o încântare. Totul era magnific, de la copaci, poteci şi privelişti în general şi pana la miresmele îmbătătoare din jur. Când am ajuns pe creasta, catedrala se vedea într-adevăr în depărtare, ieşind în relief ca o catare de puşcă. Se afla exact în adâncitură dintre cele doua dealuri învecinate, ceea ce confirma calculele făcute pe computer. In fundal se putea vedea oraşul vechi, dincolo de care se contura limpede calea ferata. Spre vest puteam zări satul La Javie şi în sfârşit, spre sud se afla confluenta râurilor Bleone şi Bes.

Acum toate se potriveau şi ne conduceau spre o arie mult mai restrânsă ce trebuia cercetata.

— Ei, zise Jean-Jacques. Ce facem acum? Ne apucam de săpat?

— Pe un teren ca asta? Sa săpăm la nimereala în piatra asta? Mai întâi trebuie făcute nişte investigaţii seismografice, pana dam de o cavitate. Asta presupunând, bineînţeles, ca exista aşa ceva pe aici.

— Ei bine, nu stiu cine or fi oamenii ăştia, dar stiu ca ne-au făcut sa batem bine drumurile.

— Asculta, nu e cazul sa te plângi, pentru sănătatea arterelor noastre mersul pe jos e cel mai nimerit tratament.

Mai rămânea un lucru: cei care inventaseră jocul acesta de-a prinselea îşi cunoşteau foarte bine problema.

Exista într-adevăr un punct de unde se puteau zări reperele care figurau în documentul primit de spanioli, iar punctul acesta era singurul din toată regiunea. De acest lucru noi eram ferm convinşi, fiindcă noi înşine le exploraserăm pe toate celelalte.

Cum ne simţeam entuziasmaţi de acest prim succes, Jean-Jacques a început sa străbată regiunea la fiecare sfârşit de săptămână, colindând din sat în sat şi punând localnicilor o sumedenie de întrebări. Automobilul lui, înmatriculat în departamentul lor, ii făcea mai putin neîncrezători decât le era felul, ca sa nu mai vorbim ca multi oameni il cunoşteau sau măcar auziseră de el, nu ca ar fi fost cine ştie ce personaj faimos, ci pur şi simplu în virtutea funcţiei pe care o ocupa la Departamentul de Asistenta Sociala (DASS).

În cadrul raportului UMMO intitulat Primele zile pe Terra, se găseşte, printre altele, şi un pasaj care se refera la o expediţie efectuata pe timp de noapte şi având drept tinta o ferma izolata situata în apropiere. Iata-1: "In noaptea de 24 aprilie 1950 patru din fraţii noştri au pătruns într-o casa izolata situata în plin camp. Locul fusese reperat dinainte cu ajutorul UULEWUA (sfere detectoare capabile sa se deplaseze la o altitudine fixata).

În dimineaţa de 25 aprilie la ora trei, muncitorii care dormeau într-un apartament, un cuplu de tineri căsătoriţi, proprietarul casei şi cei trei copii ai lor au fost anesteziaţi în somn. Am sustras din acel loc 70.000 de franci, îmbrăcăminte, acte de identitate pe baza cărora ne-am confecţionat altele, false, doua pixuri cu bila, un higrometru reprezentând o femeie religioasa, chei, marci poştale, un packet de scrisori şi nişte facturi referitoare la un tractor, mai multe ziare vechi, cărţi de specialitate despre creşterea animalelor, un text care explica fazele recoltării şi cartea tehnica a tractorului. Am mai luat de asemenea o enciclopedie pentru copii, un sul de hârtie igienica, putin dezinfectant pentru rani, un ceas deşteptător, doua becuri electrice de felul celor care la dumneavoastră, în Spania, se numesc bombillas şi o bucata de săpun. Din peretele casei am scos un întrerupător şi un contor electric. In afara de astea, am mai luat câteva piese de rezerva ale tractorului, nişte tuburi în care se aflau medicamente sub forma de drajeuri, un ghiozdan cu caiete de şcoală, şase perechi de încălţăminte bărbătească şi doua de dama (atâtea am găsit), aparatul de radio, o sticla cu suc de lămâie, doi cartofi, un calendar de perete şi un quinquet*

Cu alta ocazie doi pământeni dormeau pe o grămadă de moloz, sub efectul unui gaz anestezic. Desi ştiau deja ca pe Terra femeile poarta parul mai lung, fraţii noştri nu le-au putut determina sexul. Le-au scos celor doi pământeni câteva articole de îmbrăcăminte, reţinând din ele un mic fragment. Cele doua corpuri au fost parţial dezbrăcate şi s-a prelevat de pe ele transpiraţie de la subţiori şi din partea de jos a abdomenului. S-au luat de asemenea probe de par provenind din cap, de pe braţe, de pe picioare şi din zona pubiana, precum şi eşantioane de mucozităţi din nas, de pe firele de par şi secreţii ginecologice. In afara de obiectele luate, au fost prelevate şi repertoriate, în funcţie de imaginile stereoscopice pe care le luaserăm, diferite alte obiecte, fragmente de mobilier, ustensile de pardosire şi de ornamentare a unei încăperi. Nu s-a reuşit prelevarea de saliva de la nici un pământean. Într-o vesta, pe care am luat-o, am găsit o bricheta şi nişte ţigări. Totodată am putut preleva probe de la nişte vaci aflate într-o îngrăditură şi am anesteziat doi câini, care începuseră sa latre.

Oricât ar părea de ciudat, am constatat cu regret ca, în pofida marelui număr de eşantioane şi de obiecte de care dispuneam, chiar daca analizele ne-au arătat exact compoziţia chimica a acestora, nu la fel s-a întâmplat cu aflarea funcţiunilor şi a utilităţi lor. De exemplu, ne-a fost cu neputinţă sa stabilim modul de folosire a bucăţii de săpun. Toate metodele folosite pentru a înţelege utilitatea lămpii cu ulei (quinquet*) nu au dus nici ele la nici un rezultat.

Lăsând la o parte aceste nereuşite, am avut şi marea satisfacţie de a constata ca motorul contorului funcţiona în regimul de curent alternativ şi de a vedea ca indicaţiile înscrise pe cadranul frontal erau în legătură cu energia.

Dar ne-a fost insa imposibil sa stabilim daca acest aparat servea la măsurarea timpului sau a unei alte mărimi periodice oarecare. O vreme am fost intrigaţi de funcţia unui vechi ceas deşteptător. La început ne-am temut sa nu fie vorba de un emiţător, dar repede ne-am dat seama ca acest aparat are caracteristici pur mecanice.

Pentru a preleva cate un fragment din filamentele becurilor electrice, am străpuns cu prudenta sticla acestora, ceea ce a fost o eroare, deoarece ne-a întârziat apoi serios înţelegerea utilităţii acestor obiecte. Când le-am supus la tensiuni în creştere, filamentele s-au oxidat rapid şi s-au topit. Ţigările au fost identificate mai uşor, datorita unor fotografii cu oameni pe care le aveam dinainte. Noi crezuserăm ca e vorba de nişte dispozitive care emana un gaz cu ajutorul căruia pământenii pot respira mai uşor. Fraţii noştri au fost destul de dezamăgiţi negăsind în interiorul lor mecanismele complexe la care se aşteptau. Enigma nu făcea decât sa le sporească curiozitatea.

"Dar fara îndoială ca monedele, bancnotele, vesmintele şi încălţămintea aveau o importanta incomparabil mai mare decât alte obiecte. Noi înţelegeam foarte bine ca furturile noastre în dauna acelei pasnice familii de francezi pot stârni indignarea, chiar daca oamenii aceia au fost cu largheţe despăgubiţi ceva mai târziu în 1952.

La vremea respectiva, Poher fusese pus la curent de Ribera cu existenta acestei ferme şi chiar o căutase, identificând-o cu stana din Defend, la nord-est de trecătoarea Cine. Cercetările noastre ne-au dus la concluzia ca identificarea lui nu era exacta, aşa ca Jean-Jacques s-a apucat sa caute şi el, cam la întâmplare. Într-o zi unul din prietenii sai era aşezat pe scaunul unui frizer.

* Quinquet: Lampa cu ulei cu dublu curent de aer şi cu un rezervor situat mai sus decât fitilul [Larousse].

— Atunci, a întrebat el, nu sunt povestiri cu OZN-uri prin zona?

— Oh, nimic interesant, răspunse celalalt continuând sa taie cu foarfecele. Nişte mici sfere roşii, acum câţiva ani, deasupra unui munte. şi nişte urme, asupra cărora jandarmii au efectuat o ancheta de rutina. Cam la fel ca peste tot în regiune. Exista totuşi o istorie care datează de destul de multa vreme. Totul se întâmplă, daca memoria ma ajuta, în jurul lui 1950 şi nu e o poveste despre OZN-uri. Într-o zi, moşul Violat a venit în sat plin de nelinişte. El şi toţi ai sai erau în picioarele goale şi foarte revoltaţi. Hoţii ii vizitaseră casa în timpul nopţii şi le furaseră toată încălţămintea cat şi o mulţime incredibila de obiecte, printre care şi contorul lor electric.

Prietenul lui Jean-Jacques a ridicat din sprâncene şi a început sa asculte mai atent. Lista obiectelor dispărute atunci şi enumerate cu precizie de vrednicul frizer se dovedi a fi identica cu cea menţionată în documentele UMMO.

Întâmplarea il tulburase din cale afara pe bietul taran, nu numai din cauza modului neobişnuit în care fuseseră jefuiţi, ci şi pentru ca suma dispărută, şaptezeci de mii de franci, era pe atunci destul de importanta.

Asa ca în săptămâna următoare noi am pornit în recunoaştere prin preajma fermei cu pricina. Se potrivea destul de bine cu descrierea ştiuta de noi. Ba chiar vedeam, prin usa garajului, chiar tractorul amintit în text, scos fara îndoială din uz după atâta timp.

— Dar cum sa procedam? A spus Jean-Jacques. Ne vezi tu îndreptându-ne spre acest om de treaba spunându-i "Ziceţi-mi, nu ati trăit o stranie poveste în urma cu treizeci de ani? " Nu uita ca după text el a fost despăgubit din plin mai târziu după aceasta prădare fara egal.

Acesta este totuşi un muntean de la poalele Alpilor, care chiar daca-i ard tălpile, tot n-o sa scoţi nimic de la el.

Acest din urma argument ne-a lăsat perplecşi. Omul nu locuia la ferma decât vara. Afacerea citata în documente se referea la o perioada de acum un sfert de secol şi omul trebuie sa fi ajuns la pensie de multa vreme. Pe timp de iarna locuia într-o casa aflata în Lambesc, aproape de Aix-en-Provence. Ne-am dus şi acolo, alegându-ne cu drumul şi cu priveliştea balcoanelor de fier forjat şi împodobite cu steluţe de metal, de la casa în care locuia omul nostru.

Am încercat să-1 vedem, dar n-am reuşit.

În anul următor, noi ne-am făcut o mulţime de planuri în scopul de a ne apropia în mod inteligent de acest om, dar niciunul nu ni s-a părut destul de convingător. Când în fine ne-am decis, el decedase şi-şi luase secretul în mormânt, daca într-adevăr el trăise toate acestea.

Aici se încheie evocarea cercetărilor întreprinse de noi în regiunea Digne. Daca un cititor curios are dorinţa sa ia lucrurile pe cont propriu şi sa scormonească şi el la randul lui întâmplările pomenite mai sus, o poate face fara nici o greutate, deoarece Creasta Alba e destul de uşor accesibila, daca o iei dinspre satul La Javie.

Oricum, este o plimbare frumoasa care n-are cum sa strice. Dar exista oare acolo sus o grota, care sa fi putut servi drept refugiu unor călători extratereştri timp de doi ani? Recunoaştem ca nu ştim nimic. Extratereştrii precizează, într-un alt document, ca încercaseră sa găsească un loc cat mai putin frecventat, pentru ca pământenii sa nu dea peste ei, dar care sa se afle şi în apropiere de un oraş suficient de important pentru a le putea oferi cat mai multe lucruri interesante de observat. Survolând aceste locuri, arătau ei, executaseră un fel de scanare geologica a solului de pe un versant al muntelui Calul Alb şi reperaseră astfel o cavitate naturala aflata la câţiva metri adâncime. Exista alte rapoarte UMMO care descriu exact metoda de explorare subterana a solului. Metoda consta în depunerea pe sol a unui mic aparat, de dimensiunile şi de forma unui ou de lemn pentru ţesut ciorapii. Acest aparat crea instantaneu un intens camp magnetic în hiperfrecvenţa, care avea drept efect topirea solului sau a rocii din jur. Atunci obiectul începea sa se scufunde prin galeria deschisa prin topire, aceasta închizându-se în urma lui şi solidificandu-se din nou. Cu alte cuvinte, obiectul topea mediul şi avansa în roca topita, creând în jurul sau un camp de forte Laplace, prin combinarea unui curent de descărcare electrica şi a unui puternic camp magnetic. Pe scurt, este vorba de o propulsie MHD, magnetohidrodinamica (in care apa conductoare sau plasma sunt înlocuite de roca topita care joaca rolul de electrolit solid). De îndată ce a ajuns la adâncimea ceruta, obiectul emitea o puternica descărcare de radiaţii – asta pe timp de noapte, doar atunci când aparatul expediţionarilor survolează zona ce trebuie analizata. Semnalul este recepţionat şi decodificat de ordinatorul de bord, care întocmeşte o cartografie completa, în trei dimensiuni, a solului şi a compoziţiei sale locale, cu diferitele straturi ale acestuia sau cu eventualele cavităţi, cum a fost cazul la muntele Calul Alb. Prin utilizarea acestei metode a fost descoperita şi grota subterana situata sub Creasta Alba.

Acestor UMMO le-au fost suficiente numai câteva ore ca sa amenajeze locul găsit în noaptea de 28/29 martie 1950 şi sa lase şase membri ai echipajului înainte de a pleca înapoi către planeta de origine.

În afara relatării cu privire la ferma, nu am mai dat peste vreun alt indiciu care sa poată fi pus în legătură cu afacerea respectiva. Textul se mai referea la un mic ciobanaş pe nume Pierre, care în 1950 avea unsprezece ani şi cu care expediţionarii afirmau ca intraseră în legătură, fara să-i stârnească vreo bănuială cu privire la natura lor.

În ciuda tuturor eforturilor sale, Jean-Jacques nu a reuşit sa dea de el, asta admiţând ca ciobănaşul a existat cu adevărat. Alte scrisori ne-au permis sa reconstituim drumul urmat de cei şase extratereştri rămaşi pe Terra.

După doi ani petrecuţi în zona, ca sa deprindă limba şi obiceiurile locului, trecând prin situaţii uneori tragicomice, când putin a lipsit sa se vadă reperaţi, după ce s-au învăţat sa se amestece cu lumea de pe strada, aceştia au stat un scurt răstimp la Marsilia, unde noi nu am reuşit sa identificam nici o urma a trecerii lor pe acolo, după care, în 1952, s-au mutat în oraşul spaniol Albaceta. Cum a fost posibil acest lucru? Pur şi simplu fiindcă aceşti extratereştri, daca e sa le dam crezare, poseda o conformaţie apropiata de aceea a oamenilor. In textele lor ei spun ca legile evoluţiei sunt suficient de restrictive şi ca forma umanoida constituie un fel de faza de tranziţie obligatorie pentru toate formele de viaţă existente pe infinitatea de planete răspândite în miliardele de galaxii din univers. Imaginile vehiculate de science-fiction erau deci pentru ei motiv de amuzament, aşa ca s-au grăbit sa precizeze ca în cosmos nu exista civilizaţii avansate aparţinând unor nevertebrate sau unor monştri, ca cei reprezentaţi de obicei în literatura sau în filmele science-fiction de pe Terra. Ei înşişi sunt, după propria lor descriere, relativ înalţi, cu par deschis la culoare şi aducând, în linii mari, cu tipul uman nordic. Nu au nici glota, nici amigdale, purtând în schimb pe trupuri cate o pata pigmentata pe care, din fericire pentru ei, şi-o acoperă cu vesminte. Nu exista deci nici un mijloc de a-i identifica, afara de a-i surprinde la baie sau de a le face un examen laringologic. Mai târziu am dat, în alte scrisori, peste amănuntul ca, din cauza compoziţiei aparte a transpiraţiei lor, au avut la început multe necazuri din cauza câinilor, pe care insa au reuşit repede să-i păcălească folosind parfumuri artificiale.

Trecerea extratereştrilor prin Marsilia a lăsat totuşi şi oarecare urme, după cum remarca Jimmy Guieu în Cartea paranormalului, apărută şi în româneşte la editura "Z " în 1995. Cazul lui Jean-Claude Pantel din Marsilia (vedeţi cap. XI şi postfaţă), care a obţinut accesul la puteri paranormale şi o noua perspectiva asupra lumii după întâlnirea cu nişte stranii vizitatori care afirmau ca "nu sunt de aici, ci de foarte departe ", dovedeşte existenta unor extratereştri identici cu noi şi integraţi în civilizaţia noastră. După ce au materializat un mar care a plutit în aer în jurul lui Jean-Claude Pantel, aceştia i-au spus: "Trebuie sa ai o încredere oarba în noi. Consideră-ne ca pe nişte prieteni. Nişte prieteni care nu sunt de aici. Noi venim de foarte departe, dar vom avea ocazia sa ne întâlnim din nou. " In decursul timpului, ei i-au făcut demonstraţii destinate să-1 convingă sa aibă încredere în ei. Astfel, ei au prezis victoria lui Jean-Claude Killy la J. O. de la Grenoble din 1969, au indicat cu exactitate deznodământul "războiului de şase zile" şi s-au pronunţat cu privire la problemele de construcţie ale avionului supersonic Concorde. In concluzie, toate aceste "probe " au crescut spiritualitatea celor contactaţi şi i-au îndreptat spre o înţelegere a vieţii, pe care o mai întâlnim doar în viziunea experimentării interioare a centrării în Realitatea suport, specifica civilizaţiilor antice care ne-au transmis Yoga Sutra şi Tao Te King (lucrări apărute şi în limba romana, la editura Dragon Camp Fundamental traducere şi comentarii de prof. Dr. ing. Dan Mirahorian).

Afacerea mâinii tăiate

Doi dintre cei şase UMMO au sosit în Spania în 1952. Nici un document nu menţionează de ce aleseseră pentru o implantare durabila Spania, Germania, Canada şi Australia. Se menţionează ca prima lor idee fusese aceea de a se da drept suedezi şi de a deschide o clinica veterinara, având astfel acoperire pentru experientele pe animale pe care voiau sa le facă. Un asemenea proiect ne face sa presupunem ca ajunseseră la o cunoaştere suficienta a vorbirii pământene pentru a face fata controalelor vamale de rutina. La sosirea în Spania, au făcut cunoştinţă cu o femeie, dona Margarita, cu care au reuşit sa se împrietenească şi despre care menţionau într-o scrisoare ca "au vindecat-o de un anumit număr de boli reale şi de altele închipuite". Pe scurt, doamna în cauza acceptase sa le închirieze un spatiu pentru clinica şi câteva camere în casa ei, oaspeţii dându-se drept doctori care fac cercetări ştiinţifice. Astfel, se menţionează, şi-au amenajat un laborator la subsol şi şi-au instalat aparatura acolo. Au avut insa şi încurcături grave. Fiica donei Margarita, roasa de curiozitate în legătură cu activităţile chiriaşilor mamei sale, a făcut rost de cheie şi a intrat pe furiş în laboratorul acestora, atingând cu mana instalaţiile găsite aici. Una din experientele călătorilor UMMO era legata de viruşi aduşi de pe planeta lor, cu care constituiseră aici o cultura, vrând sa vadă cum se comporta virusul respectiv pe Terra.