Horia sima

4. „BERBECUL DE CODREANU”

Nu odata, ci de mai multe ori am auzit expresia aceasta impietate din gura Generalului, când îmi vorbea de Capitan. Bineînteles, fara martori, când eram numai noi doi, la Predeal sau la Presedintie. Fara îndoiala ca, în modul acesta urât si dispretuitor pentru Capitan, se pronunta si fata de oamenii din anturajul sau.

”– Vezi, Domnule Sima, Codreanu nu m-a ascultat. Când l-am întrebat, în întâlnirile noastre la Predeal, „Domnule Codreanu, cum vrei D-ta sa ajungi la putere”, mi-a raspuns „cu sabia”, facând gestul unei sabii în mâna lui, gata sa doboare un adversar.

Berbecul de Codreanu nu m-a ascultat si acum uite unde a ajuns.”

Vroia sa spuna ca numai datorita faptului ca nu i-a dat lui ascultare, Capitanul a ajuns unde a ajuns, adica în mormânt.

Rostea cuvântul „berbecul de Codreanu”, cu scaparari de ura în ochi. Nici mort nu-l ierta ca nu i-a facut pe plac, ascultându-l.

Dar ce vroia Antonescu de la Codreanu? Nici mai mult nici mai putin decât sa-i treaca lui sefia Legiunii. Nu era vorba de a prelua o functie asemanatoare cu a Generalului Cantacuzino, ci Capitanul sa se dea pur si simplu la o parte, facându-i lui loc la conducerea Miscarii. El, omul predestinat sa salveze a doua oara România (o mai salvase în primul razboi mondial), în fruntea tineretului, va duce la victorie Legiunea. Fara îndoiala, Generalul Antonescu, ca si Iorga, sau Regele Carol, era gelos pe popularitatea de care se bucura Capitanul în rândurile tineretului. Cum mii de tineri, se încoloneaza la ordinele unui om mediocru si nu-l descopera pe el, marele general, ales de destin sa refaca gloria strabuna?

Prin prietenul lui, Mares, fost apoi Ministru al Agriculturii în timpul guvernarii noastre, Antonescu sondase posibilitatea unei întelegeri cu Codreanu. Nu s-a ajuns la nici un rezultat, deoarece ceea ce sugera Mares, sefia Legiunii pentru General, nu putea sa accepte Capitanul. Neputând obtine de la Codreanu satisfactia ce-o dorea, Antonescu s-a orientat spre Rege. El vroia puterea, o putere cât mai mare, daca se poare a Statului întreg, pe masura orgoliului sau nemasurat. Prin ce cai, prin ce aliante, chiar în detrimentul natiunii, nu-l interesa! Momentul lui se apropia. Dupa rezultatul dezastruos al alegerilor din 1937, când Tatarescu n-a putut obtine prima majoritara si a fost silit sa demisioneze, Antonescu a fost consultat de Rege, cum sa rezolve criza politica.

– Maiestate, i-a raspuns Generalul, sau chemati-l pe Maniu, ca exponent maxim al opozitiei, sau va alegeti un barbat de prestigiu si clarvazator, care sa conduca Destinele natiunii, renuntând la actualul sistem.

Aluzia era transparenta. Generalul Antonescu se oferea sa ajunga prim-ministru din gratia Regelui, fara a mai fi consultat poporul. Partidele trebuiau eliminate si introdus un regim de dictatura.

Regele urmarea acelasi tel: dictatura. Dar dictatura pentru sine neîmpartita cu nimeni, pastrând controlul absolut al puterilor Statului. Regele Carol i-a dat o satisfactie partiala lui Antonescu, numindu-l Ministru al Armatei, în scurta perioada a guvernului Goga. A figurat în acelasi post si în primul guvern al Patriarhului Miron, când se proclamase dictatura regala. Ca Ministru al Armatei, avea misiunea sa asigure triumful plebiscitului pentru Noua Constitutie, ocrotita de Rege, Prefectii militari, care guvernau pe atunci în tara, primisera de la Antonescu faimosul ordin „sa scoata 200 din urne”. Rezultatul nu putea constitui o surpriza. Cum votul era pe fata, controlat de autoritati în momentul în care se emitea, plebiscitul pentru Noua Constitutie s-a încheiat cu o majoritate zdrobitoare.

Antonescu a mai adus un serviciu Regelui. Indignati de procedura Regelui, Maniu si Codreanu s-au pus de acord pentru a organiza o mare întrunire de protest în Capitala contra Noii Constitutii. Atunci Generalul Antonescu a trimis vorba Capitanului sa nu faca manifestatia de protest, caci „armata va trage”. Cum de alta parte si Maniu, sfatuit de Madgearu, a dat înapoi, Capitanul ramas singur, a fost silit si el sa renunte la actiunea de protest.

Odata terminata operatia plebiscitara, Antonescu astepta de la Rege un alt semn de recunostinta. El spera ca sa fie saltat prim-ministru, luând locul Patriarhului Miron. În loc de aceasta recompensa, în al doilea guvern Miron Cristea n-a mai figurat nici ca Ministru al Armatei. Regele nu mai avea nevoie de Generalul Antonescu. Caracterul autoritar al Generalului reprezenta o primejdie potentiala pentru dictatura monarhului. Antonescu a declarat dupa aceea ca a fost concediat, pentru ca s-a opus arestarii lui Codreanu si trimiterii lui în judecata. Aceasta declaratie poate continea un sâmbure de adevar; dar judecând traiectoria lui politica de mai târziu – un om ahtiat dupa putere si nimic mai mult – este mai probabil ca Generalul ar fi ramas cu Regele pâna la capat, daca i-ar fi dat satisfactia la care râvnea: postul de prim-ministru. Cunoscându-i ambitiile lui nemasurate, Regele a preferat sa se debaraseze de un colaborator incomod, dupa ce-l ajutase la înscaunarea dictaturii lui. El avea nevoie de instrumente docile la guvern si nu de persoane care sa-i faca concurenta autoritatii lui.

Generalul a plecat din guvern cu o ura mortala contra Regelui si anturajului sau. Tocmai când, gândea el, era pe punctul sa atinga treapta superioara a puterii, a fost azvârlit pe treptele Palatului, ca un politician oarecare. Aceasta injurie nu o putea ierta. Atunci din nou a început manevrele de apropiere de Miscare, ca sa nu ramâna singur în panorama politica a României. A aparut ca martor în procesul Capitanului din 1938, unde a depus favorabil si a avut chiar un gest semnificativ de fraternizare cu Capitanul, întinzându-i mâna la plecare. Era însa prea târziu, caci el însusi, prin participarea lui în guvernul dictaturii regale, care nu era decât preludiul unei noi prigoane contra legionarilor, se facuse vinovat de grava acuzatie de „sperjur”, de care vorbeste Capitanul în scrisoarea catre Vaida.

Dupa depozitia de la proces, fiind considerat primejdios în capitala, generalul Antonescu a fost trimis la Chisinau, în calitate de Comandant al Corpului de Armata din Basarabia. Aici, iarasi s-a remarcat printr-o interventie în favoarea legionarilor închisi în penitenciarul din Chisinau. A dispus sa fie tratati conform regimului prescris pentru detinutii politici. Interventia Generalului s-a raspândit ca fulgerul în toata tara, adaugându-se comentariul ca Generalul Antonescu ar fi aliat cu Miscarea. Guvernul de la Bucuresti n-a putut suporta nici aceste zvonuri. Temându-se de vreo întelegere secreta cu Miscarea, l-a scos si de la Comanda Corpului de Armata din Chisinau. A venit la Bucuresti, ca General de rezerva, fara sa i se mai fi încredintat vreo noua functie.

A revenit în viata politica în vara anului 1940 cu scrisoarea ce i-a trimis-o Regelui, dupa pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Ca urmare, a fost internat la Mânastirea Bistrita, unde a fost detinut pâna la 1 Septembrie 1940.

Trebuie asadar precizat ca Generalul Antonescu s-a atasat de Miscare numai dupa ce a fost mazilit de Rege. S-a hotarât sa joace cartea aceasta ca o platforma politica a viitoarei lui ascensiuni. De-o parte Miscarea, de alta Germania. Desi în politica externa, orientarea lui era filo-engleza, în conjunctura internationala de atunci, când Germania domina pe continent, dorea sa-si atinga telul suprem al vietii lui cu sprijinul Reichului. Generalul Antonescu n-a avut nici o întelegere pentru idealurile Miscarii, desi adeseori a facut declaratii de atasament pentru noi. Considera miscarea o simpla oportunitate în calculul lui de a acapara toate puterile Statului.

Aprecierile Generalului despre Capitan nu erau numai simple reminiscente istorice, descarcate într-un moment de manie necontrolata. Erau ceva mai mult: un avertisment, o lectie de învatat pentru succesorul Capitanului.