Sentimentul pe care se baza în general cultul iudaic şi mai ales cultul religiilor păgâne era teama omului faţă de Dumnezeu: “Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii …” (Iov XXVII,28; Ps. CX, 10; Pilde I,7 şi IX,10; Sirah I,14). În creştinism însă, locul fricii (temerii) îl ia sentimentul superior al dragostei. După cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, “Dumnezeu este iubire” (1, Ioan IV,8). Raportul cu Dumnezeu prin frică este înlocuit de un raport bazat pe iubire.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi iubirea noastră faţă de El constituie deci sentimentul de temelie pe care se înalţă edificiul religiei şi al cultului creştin. Dumnezeu nu mai este pentru noi despotul tiran, care inspiră teroare supuşilor săi, ci tatăl, părintele nostru, iar noi nu mai suntem robii, ci fiii Lui. “De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face domnul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am făcut cunoscut”, spune Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli (Ioan XV, 14-15). Din acest motiv putem spune că în religia creştină, adevăratul raport dintre cei doi termeni ai cultului, adică dintre Dumnezeu şi om, este un raport de filialitate, adică raportul dintre un tată bun şi fii săi.
Dacă în rugăciunile noastre ne mai adresăm uneori lui Dumnezeu chemându-L ca «Stăpân», stăpânia aceasta a Lui pentru noi nu mai trebuie interpretată în sensul din Vechiul Testament; Domnul S-a făcut pe Sine «stăpân» adevărat şi deplin al sufletelor noastre, prin aceea că, întrupându-Se şi luând El însuşi chip de rob, a slujit foştilor «robi» până la cruce şi moarte, câştigându-le astfel inimile şi voinţele, prin manifestarea supremă a iubirii Sale faţă de ei: jertfa de bună voie pe cruce.
Dostları ilə paylaş: |
