I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

4. Cultul creştin în epoca persecuţiilor

4. 1. Generalităţi

Biserica trăieşte acum epoca entuziasmului tineresc al tuturor religiilor, faza ei preinstituţională, în care formele de cult sunt nu atât reglementate de conducerea Bisericii, cât odrăslite de harul Sfântului Duh, Care îşi revarsă darurile Sale extraordinare (harismele). La aceasta contribuia, într-o largă măsură, şi ideea parusiei, adică nădejdea unei apropiate veniri din nou a Domnului, pentru a scăpa pe creştini de persecuţii. În această perioadă, ierarhia bisericească îşi împarte încă, funcţia liturghisitoare cu “profeţii şi dascălii” (învăţătorii), adică acei misionari care vizitau şi însufleţeau Bisericile locale.

Putem constata, totuşi, o oarecare dezvoltare în cultul creştin din acest timp. Astfel, rânduiala Liturghiei se fixează din ce în ce mai mult, limitându-se treptat dreptul liturghisitorilor de a mai improviza liber rugăciunile liturgice. Către sfârşitul acestei epoci (secolul III) apar şi cele dintâi încercări de a sistematiza şi a reglementa rânduiala serviciilor divine, prin acele norme privitoare la cult, înscrise în aşa numitele Rânduieli bisericeşti, lucrări anonime şi pseudo-epigrafe, dintre care cea mai veche pare să fie scrierea, considerată pierdută Tradiţia apostolică a lui Ippolit Romanul (235).

Se generalizează acum peste tot sărbătorile vechi: duminica, Cincizecimea şi Sfintele Paşti. Pe lângă acestea încep însă a fi prăznuite noi sărbători, ca de exemplu: cea a Naşterii şi a Botezului Domnului (deocamdată în aceeaşi zi, şi anume 6 ianuarie, sub forma şi denumirea comună de Epifania sau Arătarea Domnului).

Pentru adunările liturgice, creştinii folosesc atât casele particulare cât şi încăperile subterane din catacombe; apar însă acum şi cele dintâi (cele mai vechi) biserici creştine de la suprafaţa pământului.

Cel mai mare câştig al acestei epoci, în domeniul cultului, este dezvoltarea cultului martirilor, care stă la baza cultului Sfinţilor în general.