Manual biblic

Mielul

Cristos, în viziunea celor şapte biserici (1:13-16) a apărut ca un

războinic. Aici El este numit "Leul" (5:5). Atunci când e văzut de aproape
* constată că Leul este un Miel (5:6). Leul reprezintă puterea. Mielul
reprezintă jertfa. Secretul puterii lui Cristos constă în suferinţa Sa.

710

"Mielul" este cuvântul preferat cu care e numit Cristos aici:

Mielul a luat cartea pecetluită şi a deschis-o (5:6, 7; 6:1).

Fiinţele vii şi bătrânii se închină Mielului (5:8, 14).

O sută de milioane se închină Mielului (5:11-13).

Marea zi a mâniei Mielului a sosit (6:16, 17).

Mulţimi din toate naţiunile se închină Mielului (7:9, 10).

Mantiile lor au fost spălate în sângele Mielului (7:14).

Mielul îi duce la izvoare de apă vie (7:17).

Ei l-au biruit pe Satan prin sângele Mielului (12:11).

Cei 144.000 îl urmează pe Miel (14:1, 4).

Ei cântau cântarea lui Moise şi a Mielului (15:3).

Mielul este Domnul domnilor şi Regele regilor (17:14).

Nunta Mielului cu Mireasa Sa a sosit (19:7, 9; 21:9).

Cele 12 temelii ale cetăţii sunt cei 12 apostoli ai Mielului (21:14).

Mielul este templul şi lumina cetăţii (21:22, 23).

Numai cei găsiţi în cartea vieţii Mielului vor intra (21:27).

Apa vieţii de la tronul Mielului (22:1, 3).

Astfel, în această panoramă schiţată a luptei dintre împărăţia lumii şi

împărăţia lui Dumnezeu, de la 6:1 până la 11:15, Mielul lui Dumnezeu
care a suferit este învingătorul. Prefigurat cu 1.400 de ani, prin Pastele
evreiesc, comemorat de 2000 de ani încoace prin Cina Domnului, Mielul
de jertfă al lui Dumnezeu va fi în venicie însuşi centrul lumii răscumpărate
prin jertfa Lui.

Cântecele de laudă, 5:8-14

La 4:8-11, lauda este adusă lui Dumnezeu Creatorul. Aici primele

două cântări sunt adresate Mielului (9:12) iar a treia Creatorului şi

Mielului (13).

"O cântare nouă" (9): cântarea răscumpărării este nouă, pusă în

legătură cu cântarea creaţiei.

Este o scenă de o grandoare transcendentă. Cele patru fiinţe vii, cei
24 de bătrâni, o sută de miliooane de îngeri, întregul univers se unesc cu
toţii să aducă mulţumiri pentru răscumpărarea oamenilor.

în cer TOATĂ LUMEA cântă. Foarte rău că în bisericile noastre la

serviciile obişnuite cântarea este de multe ori neglijată.

"Rugăciunile sfinţilor" (5:8), atât aici, cât şi la 8:4 sunt cântărite de

arbitrul divin, în timp ce acesta trasează cursul istoriei. Ce lumină arunca
acest fapt asupra rugăciunii!

APOCALIPSA

711

Harta 68. Imperiul roman.

Capitolul:6:l, 2. Primul sigiliu

Calul alb: călăreţul lui - un Rege Cuceritor

Acest lucru poate să simbolizeze pe Cristos pornind să cucerească

lumea. Către sfârşitul cărţii (19:11), apare un alt cal alb, al cărui călăreţ
se spune clar că este Cristos. Pot să fie una şi aceeaşi persoană: unul
care porneşte, celălalt care sfârşeşte cucerirea sa.

Sau acest călăreţ poate să simbolizeze nu pe Cristos, ci puterea

mondială sub care şi-a început Cristos lucrarea, şi puterea finală a lumii
sub care şi-o va desăvârşi; una fiind model pentru cealaltă.

Dacă acest călăreţ reprezintă puterea mondială sub care îşi începuse

Cristos lucrarea, atunci este o imagine foarte exactă a acelei puteri.
Imperiul Roman, cel mai puternic guvern care existase până la ora aceea
m lume, stăpânind cea mai mare parte a lumii de până atunci, intra tocmai
pe vremea aceea în epoca lui de aur. Istoricul Gibbon numeşte domniile
^a cinci împăraţi: Nerva, Traian, Adrian, Antoniu, şi Marc Aureliu, de la
anul 96 la anul 180, "cea mai fericită şi mai prosperă perioadă a întregii
istorii umane."

Capitolul 6:3, 4. Al doilea sigiliu

Calul roşu: război civil
Dacă calul alb al primului sigiliu reprezintă pe Cristos, atunci calul

712

roşu al celui de-al doilea sigiliu şi calul negru şi calul gălbui al sigiliilor
al treilea şi al patrulea pot să reprezinte nenorocirile care se abat asupra
omenirii din pricina faptului că L-au respins pe Cristos.

Dacă primul sigiliu se referă la Anticrist, atunci aceste trei sigilii

trebuie să fie groaznicele sale războaie.

Dacă primul sigiliu se referă la Imperiul Roman, în epoca sa de aur,

atunci s-ar părea că aceste trei sigilii - război, foamete şi moarte - se
referă la perioada aceluiaşi imperiu. Şi iarăşi, tabloul se potriveşte ex-
act: în secolul scurs între anii 200 şi 300 după Cristos, peste 50 de
pretendenţi au aspirat la tronul Imperiului Roman şi, în loc să fie
conducători puternici, s-au luptat între ei, căutând să pună mâna pe tron.
Prin războaiele lor - 100 de ani de război civil, precum şi efectele dezas-
truoase ale acestei plăgi, foametea, ciuma şi secerarea vieţilor omeneşti
- Imperiul Roman a pierdut în secolul acela mai mult de jumătate din
populaţia sa, apucând-o pe panta prăbuşirii sale.
Capitolul 6:5, 6. AI treilea sigiliu

Calul negru.-foamete - unul din rezultatele războiului

"Cumpănă" înseamnă cântar. Hrana va fi puţină şi astfel vândută con-

form greutăţii ei.

"Un leu" nu are valoarea leului de azi, ci reprezenta plata pe o zi.

"O măsură de grâu" era cam un kilogram. De obicei se puteau cumpăra
20 de măsuri cu un leu.

"Să nu vatămi untdelemnul şi vinul" pare să indice faptul că exista o

situaţie în care luxul abunda în vreme ce nevoile elementare nu erau
împlinite. Hrana era la preţuri de speculă; probabil conducătorii aveau
din belşug, în vreme ce oamenii de rând duceau lipsă, acesta fiind
rezultatul războaielor prelungite ale celui de-al doilea sigiliu.
Capitolul 6:7, 8. Al patrulea sigiliu

Calul gălbui: moartea, rezultatul războiului şi al foametei
A patra parte din locuitorii pământului a fost omorâtă, iar fiarele
sălbatice au contribuit la acest măcel, 6:8. Imperiul Roman, în secolul
său de război civil de la anul 200 la anul 300, descris la al doilea sigiliu,
a suferit o pirdere colosală de populaţie, după care a urmat o înmulţire
enormă a animalelor sălbatice.

Capitolul 6:9-11. Al cincilea sigiliu

O viziunea a sufletelor martirilor

Aceasta pare să simbolizeze persecuţia Bisericii. Fuseseră omorâţi

deja mii de oameni ca martiri în timpul persecuţiilor de la Nero şi pârrâ

APOCALIPSA

713

]a Domiţian. Aveau să urmeze alte mii de creştini. Au fost zece persecuţii

imperiale împotriva Bisericii, de la Nero în anul 64 până la Diocleţian în
anul 305. De asemenea, viziunea poate fi o aluzie profetică la persecuţiile
papale din Evul Mediu şi probabil a persecuţiilor din perioada Marii
Strâmtorări, din zilele de pe urmă.

Capitolul 6:12-17. Al şaselea sigiliu

Se apropie ziua mâniei

Revoluţie, tulburări, consternare - soarele se întunecă, stelele cad,

cerurile se strâng sul, munţii dispar, regii şi popoarele sunt înspăimântaţi.

în unele privinţe, este o descriere similară bătăliei dela Armaghedon

(16:12-21), putând fi o aluzie preliminară a acesteia.

Isus a folosit acelaşi limbaj când a vorbit despre vremea venirii Sale

din nou (Matei 24:29, 30; Luca 21:27).

Tot aşa vorbise şi lsaia când a prezis căderea Babilonului (Isaia 13:40)

şi Ezechiel, când a prezis căderea Egiptului (Ezechiel 32:7). Un limbaj
asemănător găsim la Isaia 34:4, Ioel 3:30, 31; Fapte 2:20. Se pare că e o
referire la judecăţile lui Dumnezeu asupra naţiunilor sau la ziua de pe
urmă a Judecăţii.

Indiferent la ce s-ar referi acest sigiliu, el pare a fi fost o prezicere a

tulburărilor care au existat în Imperiul Roman, în secolul al patrulea.
Imperiul îşi încetase persecuţiile împotriva Bisericii. împăratul
Constantin a devenit creştin în anul 312 şi a dat un edict de toleranţă în
anul 313. A făcut creştinismul religia curţii imperiale iar în anul 325 a

Harta 69. Divizarea imperiului roman.

714

dat îndemnul general de a se accepta creştinismul. A mutat capitala la

Constantinopol.Teodosie (349-395) a făcut creştinismul religie de stat a
imperiului şi participarea ca membru într-o biserică era obligatorie. în
anul 395 imperiul a fost împărţit în: partea de vest, cu capitala la Roma
şi partea de est cu capitala la Constantinopol. A fost începutul fărâmiţări
puternicului Imperiu Roman, care de 300 de ani încercase din răsputeri
să distrugă creştinismul!

Capitolul 7:1-8. Cei 144.000

Pecetluiţi din rândul celor doisprezece seminţii

Capitolul acesta care intervine între sigiliul al şaselea şi al şaptelea

pare să fie o parte a sigiliului al şaselea. Contrastând soarta fericită a
celor izbăviţi, aşa cum s-a descris în versetele de încheiere ale capitolului
6.

Cei 144.000 reprezintă pătratul lui 12 înmulţit cu o mie şi se crede că

nu ar reprezenta numeric ci doar simbolic suma totală a aleşilor lui Is-
rael, roadele întâi ale Evangheliei sau totalul creştinilor.

Cele patru vânturi (7:1-3) par să fie expresia mâniei lui Dumnezeu,

aşa cum s-a arătat la 6:16 şi sunt identice cu cele şapte trâmbiţe care
urmează după aceea, care sunt reţinute până când s-a terminat pecetluirea
aleşilor.

Pecetluirea robilor lui Dumnezeu (7:3) pare să se refere la procesul

de evanghelizare care continua în Imperiul Roman înainte de căderea
sa, sau la lumea largă de-a lungul întregii istorii, înaintea venirii zilei de
pe urmă a Mielului.
Capitolul 7:9-17. Marea mulţime din cer

Cei 144.000 din versetul 4 şi marea mulţime din versetul 9 par să fie

două lucruri separate. Un grup sunt aleşii lui Israel, celălalt e format din
oameni din toate naţiunile. Cu un grup scena s-a petrecut pe pământ, cu
celălalt în cer. Un grup a fost pecetluit înaintea Marii Strâmtorări care
urma să aibă loc, la celălalt grup Marea Strâmtorare a trecut deja. Totuşi
s-ar putea să nu fie decât un singur grup sub diferite aspecte.

Unul se referă la o perioadă de chemare sau pecetluire pe pământ,

celălalt la perioada de binecuvântare glorioasă din cer: cei 144.000 aleşi
din Israel devenind până la urmă mulţimea mare din toate naţiunile.

Mulţimea spălată în sânge, care în sfârşit intră în siguranţă în casa

Tatălui, înainte ca să vină ziua mâniei pe pământ (6:16) este răspunsul
la strigătul martirilor (6:10) îmbrăcaţi în haine albe, având în mână frunze
de finic, iar pe buze cântări. Ei nu mai flămânzesc; toate lacrimile le-au
fost şterse; ei sunt acum în ţara unde izvoarele curg încontinuu cu ape
vii.

APOCALIPSA

715

Capitolul 8:1-6. Al şaptelea sigiliu

Din al şaptelea sigiliu au ieşit cele şapte trâmbiţe. Se crede că şaptele

dublat subliniază ideea totalităţii. Astfel, în cele două serii de şapte, la
capitolele 6-11, găsim schiţată lupta şi victoria completă, finală,
desăvârşită a lui Cristos asupra "împărăţiilor lumii". (11:15).

"Rugăciunile sfinţilor" (8:3, 4). Dumnezeu e pe punctul de a răspunde

la strigătele martirilor din 6:9, 10. Răspunsul constă în judecăţile celor
şapte trâmbiţe pe pământ. Aceasta pare să indice faptul că rugăciunea
are influenţă la Dumnezeu în făurirea cursului istoriei.

"Tăcerea de o jumătate de oră" şi "tunetele, fulgerele şi cutremurul"

(8:1, 5) pot să însemne evenimente extraordinare în curs de formare.

Capitolul: 8:7-13. Primele patru trâmbiţe

Răsunetul acestor patru trâmbiţe pare să anunţe eliberarea "celor patru

vânturi ale mâniei Mielului " (6:16-17;3), reţinute atât timp cât cei aleşi
erau pecetluiţi.

Prima trâmbiţă: grindină, foc, sânge, aruncate pe pământ.

A doua trâmbiţă: marele munte fumegând, aruncat în mare.

A treia trâmbiţă: marea stea aprinsă, aruncată peste râuri.

A patra trâmbiţă: soarele, luna şi stelele se întunecă.

A treia parte a pământului, marea, râurile şi corpurile cereşti au fost

lovite, ca şi când distrugerea lor nu era decât parţială.

Aceste patru trâmbiţe se pot referi la judecăţile lui Dumnezeu asupra

Imperiului Roman sau la lumea din vremea sfârşitului, sau şi la una şi la
alta.

Căderea Imperiului Roman

Dacă se referă la Imperiul Roman, atunci din nou aici, ca în viziunile
anterioare, imagistica pare să fie o foarte bună prezicere simbolică şi o
portretizare a istoriei aşa cum ştim că a decurs până acum. Paralela dintre
fărâmiţarea Imperiului Roman şi această prezicere se potriveşte atât de
bine încât se pare că a fost preînchipuită în aceste patru trâmbiţe.

în secolul I şi II, era creştină, Roma atinge apogeul.

In secolul III, Imperiul Roman începe să se fărâmiţeze în cadrul
războiului civil. în secolul IV, în vârtejul unor groaznice frământări la
nivel statal, creştinismul a fost acceptat şi făcut religie de stat a imperiului.

în acelaşi secol al IV-lea, puternicul imperiu a fpost divizat şi a

rezultat: Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus (Vezi
harta de la pagina 713).

Timp de 800 de ani nici un pretendent străin nu a pus piciorul pe

solul Italiei, dar în secolul al V-lea au început năvălirile barbarilor din
nord.

"Grindina, focul şi sângele" primei trâmbiţe au ars pământul (8:7).

Goţii (409) au năvălit în Italia cu o furie sălbatică şi au lăsat în urma lor

716

cetăţi pârjolite, praf şi pulbere.

"Marele munte arzând" al celei de-a doua trâmbiţe a fost aruncat în

mare (8:8, 9). Vandalii (422) au făcut ravagii în Galia, Spania şi Africa.
Ei şi-au construit o flotă şi timp de 30 de ani au luptat cu flota Romei
care de 600 de ani stăpânise Marea Mediterană şi în cele din urmă au
înecat flota.

"Marea stea aprinsă", a treia trâmbiţă, a căzut asupra râurilor (8:10,

. 11). Atila al hunilor din inima Asiei centrale şi-a făcut deodată apariţia
în anul 440 pe malurile Dunării în fruntea unei armate de 800.000 de
oameni. Năvălind spre est, el a întâlnit armatele romane, pe care le-a
înfrânt groaznic pe râul Marna, apoi pe Rhon şi pe râul Po, astfel încât
aceste râuri realmente au fost pline de sânge. încărcat cu prada de război,
el s-a întors la Dunăre. Când a murit s-a schimbat cursul râului iar trupul
lui a fost îngropat sub albia râului. Apele mai curg şi acum peste
mormântul lui. A fost într-adevăr o plagă a râurilor.

Soarele, luna şi stelele s-au întunecat - trâmbiţa a patra (8:12). O altă

hoardă de barbari, din ţara Rinului, în frunte cu Odeacer (476) a asediat
şi cucerit Roma. Au fost patru lovituri succesive: invazia gotică a Italiei
(409), nimicirea flotei romane de către vandali (422-452); groaznicele
măceluri ale lui Atila pe râurile Europei Centrale; şi cucerirea Romei de
către Odeacer. Sub presiunea unor groaznice calamităţi, puternicul
imperiu de odinioară ce stăpânise lumea de mai bine de jumătate de
mileniu s-a stins şi a început Evul Mediu.

A treia parte (8:7, 8, 10, 12). Imperiul Roman s-a rupt în trei părţi.

Partea de vest, cu capitala la Roma, cea mai puternică parte a imperiului,
a căzut în anul 476. Părţile asiatice şi africane ale imperiului au căzut în
mâinile mahomedanilor în secolul VII. Partea de est a imperiului s-a
rupt de Roma în anul 395, cu capitala la Constantinopol şi a căzut în
mâna mahomedanilor în anul 1453.

Capitolul 9:1-11. A cincea trâmbiţă

Armata de lăcuste demonice

Acesta oştire de monştri îngrozitori, cu înfăţişare complexă de lăcuste,

cai, scorpioni, lei şi fiinţe umane au ieşit din abis (9:1, 2, 11) sau groapa
fără fund, cum e în alte traduceri, sub conducerea lui Abaddon sau
Apolion, care era Diavolul sau unul din îngerii săi. Aceasta indică originea
diavolească a nenorocirilor care au urmat. Satana fusese menţionat deja
în persecutarea şi stricarea bisericilor de la Smirna, Pergam şi Tiatira
(2:9, 10, 13, 14, 24) şi este numit aici ca instigatorul persecuţiilor
imperiale ale Romei împotriva bisericilor (12:3, 16). Suntem avertizaţi
acum cu privite la planurile sale, prin această plagă a lăcustelor: cuvintele
"vai, vai, vai!" arătau cât de groaznică va fi această plagă.

Se crede că aceste lăcuste demonice ar reprezenta înălţarea şi

APOCALIPSA

717

răspândirea mahomedanismului sau perioada strâmtorării din zilele de
pe urmă, sau şi una şi alta.

Mahomedanismul

în secolul VII după Cristos, mahomedanismul a făcut ravagii în lumea

estică şi, ca un val de furtună, a şters creştinismul din sud-vestul Asiei şi
nordul Africii: în văile râurilor Eufrat, Nil, la graniţele de răsărit şi sud
ale Mării Mediterane, în ţările relatării biblice, ţări în care s-a născut şi
s-a dezvoltat Biblia, în care s-a dezvoltat şi a crescut revelaţia lui
Dumjnezeu despre Sine oamenilor, ţinuturi în care Dumnezeu a format
şi a crescut naţiunea ebraică timp de 2000 de ani, să pregătească calea
pentru sosirea lui Cristos. Locuri sfinte în veci de veci, scena morţii şi
învierii lui Cristos a lucrării Lui de răscumpărare a omenirii, ţinuturi
care au constituit leagănul creştinismului şi care au fost creştine timp de
600 de ani: lumea creştină iniţială.Tocmai în aceste ţări, printr-o lovitură
puternică a săbiei mahomedane creştinismul a fost şters, în locul lui
stabilindu-se mahomedanismul. Şi de atunci încoace au rămas ţări
mahomedane.

600 de ani - teritorii creştine iar de 1300 de ani încoace mahomedane.

Astăzi în lume sunt mai mulţi mahomedani decât creştini protestanţi.

Mahomed (570-632) în Mecca, Arabia, s-a declarat a fi profetul lui

Dumnezeu şi a pornit în fruntea unei armate propagând religia săbiei.
Curând întreaga Arabie a fost cucerită; oştirile mahomedane, sub
conducerea mai multor comandanţi au înaintat tot mai mult cu cuceririle
lor. Rând pe rând au căzut: Siria în 634, Ierusalimul în 637, Egiptul în
638, Persia în 640, şi Africa de nord în 689. După ce au şters creştinismul
din Asia şi Africa, mahomedanii au năvălit în Europa. Spania a căzut în
711. Apoi ei s-au îndreptat spre Franţa unde la Tours armata mahomedană
a fost înfrântă în anul 732 de către Charles Martel, bunicul lui Carol cel
Mare (Charlemagne). A fost una din bătăliile decisive ale veacurilor.
Cine ştie dacă ar mai fă rămas creştinism pe pământ, dacă nu ar fi fost
acea bătălie!

Iată aici câteva lucruri care ar putea să însemne că trâmbiţa a cincea

se referă la mahomedanism: Lăcustele (9:3); prin excelenţă, Arabia a
fost ţara lăcustelor. Mahomedanii s-au născut în Arabia. Lăcustele acelea
semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi
care păreau de aur. Feţele erau ca ale oamenilor, părul le era ca al femeilor,
dinţii ca de leu, platoşele de fier şi aripi al căror zgomot era asemănător
unor care şi cai de luptă (9:7-10).

Este într-adevăr o foarte bună descriere a oştirilor mahomedane,

compuse din călăreţi înfricoşători, renumiţi pentru bărbile lor cu părul
lung ca al femeilor şi cu turbane galbene pe cap, îmbrăcaţi cu armura de

fier.

"Fum din adânc" (9:2, 3). Din fumul acesta au venit lăcustele. Fumul

718

Harta 70. Actuala lume mahomedană.

a întunecat soarele şi cerul. Acesta poate să se refere la învăţăturile false

care au întunecat şi au corupt biserica în timpul zilelor mahomedanismului
prin închinăciunea la imagini, relicve şi sfinţi. Tocmai această idolatrie
a unor biserici degenerate şi apostate i-au oferit prilejul lui Mahomed ca
să treacă la atac şi să facă cuceriri. Lozinca sub care a pornit el la luptă
a fost nimicirea idolilor.

"Să nu vatăme iarba pământului sau o verdeaţă" (9:4). Mahomedanii

au cruţat pomii, iarba şi toate formele de vegetaţie fiindcă aşa poruncise
Mahomed căci pentru cei care locuiau în pustiurile deserturilor din Arabia,
pomii şi vegetaţia era o binecuvântare.

"Să chinuiască pe oameni 5 luni" (9:5). Cinci luni, reprezintă perioadă

normală de şedere a lăcustelor, din mai până în septembrie, adică vreo
150 de zile, care, luate în interpretarea ani-zile (Ezechiel 4:6), ar însemna
150 de ani. Cam aceasta a fost perioada de la anul 630 î.Cr. la 786 î.Cr.
în care mahomedanismul a continuat efortul său de cucerire a lumii. Sub
Harun Al-Raşhid (786-809) în culmea puterii mahomedane, ei au renunţat
la ideea de cucerire şi au început să cultive relaţii paşnice cu alte naţiuni.

Capitolul 9:12-21. A şasea trâmbiţă

Armata de 200.000.000 de călăreţi de la Eufrat
Monştrii cu înfăţişare oribilă, cu un chip complex, părând a fi oameni,
cai, lei şi şerpi, şi scoţând din gură foc, fum şi pucioasă. Poate fi iarăşi o
imagine prevestitoare a mahomedanismului, cu o posibilă interpretare
mai literală în lucrurile viitoare.

APOCA LIPSA

719

ARABII au stăpânit lumea mahomedană timp de 400 de ani (630-

1058 d.Cr.)

TURCII au preluat apoi puterea şi au stăpânit aproape tot timpul până

acum. Această trâmbiţă pare să indice mahomedanismul turcesc.

"Eufratul" (9:14), locul de unde au fost eliberate oştirile trâmbiţei a

şasea. în anul 1057 d.Cr., o hoardă uiraşă de turci din Asia Centrală sa
ivit pe malurile Eufratului. în năvălirea lor spre apus ei i-au înlocuit pe
arabi devenind acum stăpânitorii pământurilor mahomedane.

Turcii au fost mai cruzi şi mai lipsiţi de înţelegere decât arabii. Felul

barbar cu care au tratat ei pe creştini în Palestina a dus la apariţia
cruciadelor (1095-1272 d.Cr.), o prioadă de aproape 300 de ani de război
neîntrerupt, în care Europa a încercat să ia înapoi ţara creştină de la
mahomedani.

Din gurile cailor ieşea: "foc, fum şi pucioasă" (9:17). Imperiul Ro-

man de Răsărit (395-1453), cu capitala la Constantinopol, fusese de secole
stâlpul de rezistenţă al Europei împotriva mahomedanismului, din anul
630 până în 1453, dar în anul 1453, ela căzut sub turci.

în bătălia de la Constantinopol din anul 1453, s-a folosit pentru prima

dată praful de puşcă, fapt care a asigurat victoria turcilor; "foc, fum şi
pucioasă" din versetul 17.

Apoi a urmat o altă ameninţare împotriva creştinismului european.

Turcii victorioşi au înaintat spre Europa Centrală. Dar au suferit înfrângeri
la Viena, în 1863, în faţa unei oştiri poloneze conduse Ioan Sobieski. Ca
în bătălia de la Tours (7:2), şi aici a două oară după aproape 1000 de ani,
Europa a fost salvată din nou de pericolul cotropirii mahomedane.

"Ceasul, ziua, luna, anul" (9:15) pot să însemne o perioadă exactă de

timp sau, pe baza interpretării ani-zile (Ezechiel 4:6) 365 plus 30, plus
unu este egal cu 396 de zile, adică 396 de ani. De la 1057 când turcii au
trecut râul Eufrat până la căderea Constantinopolului, în 1453, au trecut
396 de nai.

"A treia parte din oameni a fost ucisă" (9:18). S-ar putea referi la

căderea Imperiului Roman de Rărăsrit (1453), ultima rămăşiţă, a treia,
din Imperiul Roman iniţial, căzut în mâna turcilor. (Vezi pag.716).