Maria cobianu-băcanu

O perspectivă istorică asupra schimbului cultural între comunităţi cu structuri etnice mixte relevă, de pildă, că în ponderea preluării de trăsături culturale de la un grup de către altul nu trebuie să fie omise tipul de relaţii ce domină în modul de muncă şi de viaţă al acestora. Raportul dominant / dominat sau subordonat, imprimă un anumit sens şi o anumită semnificaţie schimbului cultural dintre oameni. Superioritatea modului de viaţă economică, socială a stăpânului se impune şi slugii care încearcă să-l imite, deşi în cele din urmă, sluga rămâne tot slugă şi stăpânul tot stăpân. Având în vedere că saşii aveau gospodării cu case şi acareturi mari, spaţioase, cu porţi înalte şi ermetice, (tip monadă închisă, din filosofia lui Leibniz), cirezi mari de animale, pământuri foarte bune şi fertile, gospodarii bine organizate în care românii erau slugi, atunci idealul slugilor era să atingă şi ei o oarecare bunăstare, deşi acest lucru se întâmpla destul de rar. Cu toate acestea, românii îşi construiau vise, proiecte de viaţă luând ca model pe vecinii lor saşi, care se bucurau de un nivel înalt de viaţă, de o tehnică de producţie mai bună şi mai productivă, o tehnologie mai avansată de cultivare a plantelor tehnice şi de creştere a animalelor.

Relaţiile de muncă, de subordonare a românilor faţă de saşi s-au impus în viaţa socială unde saşii rămâneau claustraţi între ei, manifestând destul de puţină deschidere, dacă nu o totală rezistenţă la schimb faţă de români. Organizarea socială, administrativă a satului fiind apanajul saşilor, ei deţineau locul de vioara întâi şi în viaţa culturală. Seratele, balurile şi festivităţile lor laice sau religioase erau inaccesibile tinerilor români cărora nu li se dădea voie nici să intre.

În explicarea orientării lor preponderente spre propriul grup trebuie să pornim de la caracteristicile intrinseci ale saşilor, de la fondul lor etnic specific, care ţine de esenţă în modul de concepere şi de trăire a valorilor. În spiritualitatea saxonă ce s-a păstrat de-a lungul secolelor se dezvăluie – în termenii lui Blaga – o viziune spaţial-temporală, o matrice stilistică analoagă europenilor apuseni în care se îmbină nevoia de geometrie rigidă, spiritul practic ingineresc şi tendinţa individualizantă. Toată această constelaţie de factori, de o mare rezistenţă interioară, specifică în timp modul de a fi şi de a se comporta al saşilor.

Privită ca întreg, cultura saşilor este rezistentă la schimburi, caracteristică imprimată şi de statutul de superioritate economică, socială şi politică pe care l-au deţinut în trecut şi de care erau conştienţi membrii grupului german din zilele cercetării. În virtutea acestui statut, ei nu „se amestecau” cu românii, nu au vorbit cu ei limba săsească, ci limba română pe care o învăţau pentru că nu voiau ca limba lor să se altereze. Puţini români au învăţat săseşte, dar toţi saşii au învăţat româneşte pentru a întreţine relaţii de muncă cu lucrătorii de pe moşiile şi din gospodăriile lor. De aceea, se poate sublinia, că unul din elementele exclusive sau aproape exclusive ale culturii grupului german din Feldioara este limba.

Însă limba saşilor are şi ea un specific care o deosebeşte de toate celelalte limbi. În primul rând, aşa cum spun saşii feldioreni înşişi, limba săsească este diferită de la un sat la altul. Adică, fiecare sat îşi are „limba” şi „obiceiurile” lui, astfel încât ei înşişi se deosebesc între ei după grai, port şi tradiţii.

Limba săsească se învaţă în familie, este dominant o limbă vorbită, o limbă veche, cu un fond de cuvinte relativ neschimbat, astfel că pentru a o adapta la nevoile zilnice de viaţă, mulţi saşi o „îmbogăţesc” cu cuvinte din limba română: cooperativă, Consiliu Popular, CAP, chioşc etc., cuvinte uzuale care nu-şi au corespondent în limba săsească. În şcoală, în mod organizat, copiii învaţă să scrie şi să vorbească limba germană, care se deosebeşte de limba săsească.

Dacă atunci când aveau un statut economic şi social superior saşii au făcut din limba lor un mijloc de claustrare, de izolare faţă de români, în zilele noastre (anii 1980), după afirmaţiile lor, „folosim atâtea cuvinte româneşti că nu mai ştim ce limbă vorbim”. „În ultima vreme, limba română se face mult simţită la noi prin preluarea cuvintelor necesare în viaţa satului, în fabrică, în tehnică. Am învăţat acum limba română ca toţi românii”.

Ceea ce au preluat românii de la saşi a fost ceea ce ei au considerat a fi util, superior şi necesar vieţii lor, dar în principiu, saşii, ca personalităţi purtătoare de cultură, având statut de stăpâni, au manifestat puţină deschidere, puţină generozitate sau „ospitalitate” culturală. Schimbul care a avut loc a constat din imitaţia de către inferior a superiorului, în nici un caz ca o expunere deschisă a purtătorilor culturali saşi în raporturile lor cu consătenii români.

În dinamica culturală, procesul de fuziune sau de interacţiune între grupurile etnice are profunde trăsături istorice, sociale, în sensul că atâta timp cât saşii au deţinut puterea economică, administrativă, solidaritatea şi coeziunea grupului erau solide, conştiinţa de grup naţional era puternic imprimată şi manifestă. În relaţiile intra-grupale aveau un cod laborios construit, pe când în relaţiile cu cei din afara lor manifestau dacă nu dispreţ, cel puţin o răceală glacială, izvorâtă din conştiinţa superiorităţii de stăpâni.

Când au pierdut statutul de proprietari de pământ, unelte, cirezi de animale şi au devenit muncitori sau lucrători în servicii, pentru că destul de puţini, de fapt doar câţiva, lucrează în agricultură, au fost nevoiţi să-şi schimbe atitudinea şi chiar codul de comportare, dând o atenţie mai mare relaţiilor cu românii cu care trebuiau să coopereze de pe o poziţie economică şi socială egală. În aceste condiţii noi, aria de împrumuturi şi interferenţe culturale a crescut. Are loc un schimb mai intens de modele culturale cu românii. Asistăm la o interacţiune în care deschiderea şi receptivitatea la viaţa culturală a comunităţii săteşti ca întreg devine tot mai mare. Nu este o trecere totală care ar şterge deosebirile, dar, oricum, este vizibilă o mai mare ospitalitate faţă de manifestările culturale ale vecinilor români.

Lărgirea ariei de interferenţe, împrumuturi culturale poate fi urmărită prin mai mulţi indicatori şi în ambele direcţii, de la români la saşi şi de la saşi la români.

Utilizând schema nivelurilor de asimilare a elementelor culturale în interschimbul reciproc de grupuri cu culturi diferite, dată ipotetic de Milton M. Gordon, în cazul nostru, la saşi dezvăluim următoarele stadii de întrepătrundere cu cultura română.

a) În primul rând, are loc un schimb de modele culturale la nivel comportamental specificat prin fenomenul de preluare de la români, o dată cu reconstruirea codului de comportare faţă de ei. În afară de comportamentul verbal despre care am vorbit anterior, saşii au învăţat, în sensul imitaţiei, să fie mai ospitalieri, mai deschişi, mai sociabili, „cum sunt românii”, recunoscuţi pentru tradiţionala lor ospitalitate. Cei dintâi care au preluat modelul de ospitalitate românesc au fost cercurile de intelectuali şi categoriile expuse prin modul de muncă şi de viaţă la contacte mai frecvente cu românii. Fenomenul este incipient, nu are o arie socială largă, dar suntem martorii unei mutaţii culturale, cu o orientare valorică preponderent spre social, spre comunitatea de viaţă. De ce s-au oprit la acest model saşii? Putem face câteva supoziţii. Ospitalitatea, devenită model cultural tradiţional românesc, exprimă aprecierea omului ca valoare în sine de îndată ce ţi-a călcat pragul casei şi nevoia de „tratare” a lui ca valoare supremă. De aceea, credem că a devenit un model imitabil, întrucât conţine în el valenţe general-umane, demne de preluat de către oricine.

Un alt model comportamental specific românilor din sate şi preluat şi de saşi este ieşirea la stradă, pe bănci, pentru a sta de vorbă cu vecinii, saşi sau români. Ieşirea din „cetate”, din curtea cu poartă masivă este un fapt social important, încărcat cu puternice valenţe de psihologie socială care arată nevoia de „alţii”, de viaţă socială comună. În ultimă instanţă, exprimă nevoia de comunicare inter-umană, o nevoie general-umană, fără de care oamenii nu sunt oameni. Cei informaţi cu ştirile din sat sau din afara lui le spun vecinilor. Limba de comunicare este cea săsească dacă sunt numai saşi sau cea română dacă sunt şi români sau maghiari.

Saşii, pe lângă că vorbesc toţi româneşte, copii, tineri, vârstnici, au început să se adreseze românilor cu expresia „vecinule”, micşorând, astfel, distanţa socială ce se întindea între ei. În plus, şi românii şi saşii au început să se împrumute reciproc în cele necesare vieţii de zi cu zi.

Trăind alături de români, saşii au învăţat o seamă de lucruri şi meserii care înainte erau făcute de români, datorită statutului inferior pe care-l deţineau: tăiatul lemnelor la pădure, cositul ierbii, creşterea porcilor. Acum însă, multe săsoaice au învăţat de la românce ţesutul covoarelor, torsul lânii, îndeletniciri casnice-gospodăreşti bine venite în creşterea prosperităţii familiei.

În arta culinară, au avut loc, de asemenea, o seamă de preluări semnificative în ambele direcţii, în sensul că au învăţat şi saşii să facă şi să introducă în menu-ul cotidian ciorbă, borş, sarmale, friptură, să servească ţuică la nuntă, înainte de masă, după cum supa, şniţelul au apărut mai des în dieta românilor.

Schimbări radicale, în sensul cooperării între grupurile etnice, s-au înregistrat în domeniul educaţiei familiale a copiilor. Dacă înainte claustrarea şi izolarea de grup etnic mergea până la interzicerea de către familiile săseşti ca fiii lor să se joace cu copiii de români sau ca o tânără săsoaică să vorbească cu un tânăr român, act care uneori se solda cu amendarea fetei de sas de către biserică, astăzi, o asemenea situaţie este vetustă. De-a lungul satului, la şcoală, pe terenul de sport, la cofetărie şi în tot locul, vezi copii şi tineri români, saşi, maghiari în grupuri, stând de vorbă sau jucându-se fără nici o restricţie. Chiar mai mult. Am văzut copii de români care învăţau să numere şi să vorbească în limba germană de la bătrânii saşi cu care erau vecini şi prieteni. Tinerii români se căsătoresc cu fete săsoaice sau saşi cu maghiare.

Românii au constituit model pentru unii saşi în privinţa înălţimii aspiraţiilor de cultivare intelectuală. „Am învăţat ambiţia de carte de la români, care au aspirat întotdeauna spre şcolile cele mai înalte şi de cele mai diferite profiluri. Noi, saşii, am fost orientaţi mai mult spre meserii şi şcoli tehnice” (bărbat, 30 ani, sas).

Creşterea schimburilor interetnice conduce la crearea unei zone mai largi de interferenţe culturale. Acest fenomen nu exclude, bineînţeles, posibilitatea de a rămâne în continuare modele culturale exclusive unui grup sau altuia. Ele îşi pot păstra identitatea, conştiinţa de grup etnic, obiceiurile şi tradiţiile, cultura orală şi scrisă, folclorul, dansul şi cântecul, dar în acelaşi timp pot creşte şi împrumuturile reciproce în ceea ce este necesar, util, frumos, bun. Crearea unei zone de interferenţă constituie baza pentru o cooperare mai strânsă în calitate de membrii ai comunităţii săteşti, pentru creşterea posibilităţii de a rezolva în comun problemele de interes comunitar.

Împrumuturile de la români au apărut şi în zona obiceiurilor. De pildă, şi copiii de saşi şi maghiari au început să meargă cu sorcova prin sat.

Saşii, ca şi românii, au început să facă nunţile la restaurant, nemairespectând prea mult menu-urile tradiţionale şi obiceiurile specifice.

Şi în aspectele religioase ale vieţii sociale, care sunt mai puţin predispuse la schimb, au avut loc unele împrumuturi. La Rotbav, ni s-a relatat că obiceiul de a trage clopotul când moare cineva este specific românesc, dar acum, ritualul se face şi pentru saşi. Au început să aprindă şi ei lumânările la morţi, la cimitir, de ziua morţilor. Fac şi ei pomană după ce se îngroapă mortul, pentru că vin şi români la care, este ştiut, că se face o adevărată masă în memoria celui dispărut.

În schimb, românii au învăţat de la saşi deprinderea de a face ordine în cimitir, de a-l îngriji şi a sistematiza mormintele.

Cercetarea de teren ne-a dezvăluit şi o seamă de împrumuturi ale românilor de la saşi, cel mai important dintre ele fiind organizarea pe vecinătăţi, care la Rotbav, de pildă, coincid cu circumscripţiile electorale. Pe lângă acestea, românii au preluat de la saşi spiritul de disciplină, ordine şi punctualitate, modul de organizare a gospodăriei, tehnicile de cultivare şi prelucrare a plantelor tehnice, dimensiunea familiei la doi copii, un aşa-zis „family planning”, obiceiuri culinare.

Preluarea unei trăsături sau a alteia nu s-a făcut la întâmplare, ci pe măsură ce a corespuns unei nevoi şi a constituit o compensaţie, un avantaj, corespunzător principiului utilităţii, eficienţei. Preluarea este diferenţială, selectivă, pune în discuţie compatibilitatea valorilor pe baza cărora funcţionează cele două grupuri, ca şi demersul lung pe care îl urmează o valoare, ca aceea de ospitalitate, pentru a se impune în ambele grupuri. Deşi pe

acelaşi teritoriu, cu aceleaşi mijloace de existenţă, în aceeaşi organizare social-economică, totuşi oamenii trăiesc în lumi diferite şi manifestă diferenţe marcante în modul de comportare, în cultura materială, în limbă, credinţă, obiceiuri, valori, în modul în care percep şi îşi organizează viaţa.

Formele de împrumut cultural pe care le-am descris mai sus indică un anumit grad de aculturaţie realizat între cele două culturi. Dar dacă vrem să analizăm indicatorii interferenţelor trebuie să examinăm asimilarea structurală.

b) Aculturaţia sau contactul dintre culturi paralele cu preluări reciproce presupune şi pătrunderea grupului minoritar în organizaţiile formale şi informale ale ţării gazdă, de la nivelul primar la cel naţional. Asimilarea de ordin structural organizatoric a saşilor nu a fost impietată de români, ci mai degrabă saşii au ridicat bariere pentru români cărora le era interzis să intre în organizaţiile, ca şi în grupurile şi micro-grupurile informale din care ei făceau parte. Astăzi, pătrunderea saşilor în organele de conducere locală este organizată, ea realizându-se proporţional cu numărul lor, ca si în organismele de la nivel central, cum este Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană.

Integrarea structural-formală, instituţională, organizatorică în structurile sociale româneşti a saşilor este un fapt neîndoielnic. Dar viaţa se scurge, mai ales, prin reţeaua densă a relaţiilor interpersonale în care identitatea etnică şi conştiinţa de grup etnic fiind puternice impun o amalgamare redusă pentru conservarea grupului.

La nivelul comunităţii săteşti însă, în ultima vreme, se desfăşoară o seamă de evenimente la care românii şi saşii sunt împreună. Vechiul „zid chinezesc” de netrecut impus de severele coduri ale saşilor a fost înlocuit cu o convieţuire normală, ca între grupuri cu nevoi sociale comune. La baluri, nunţi, sărbători ale satului ca 1 Mai, 23 August, evenimente personale, înmormântări românii şi saşii pot fi văzuţi împreună. Ocaziile de distracţie, de voie bună se organizează după principiul „fiecare în felul său, dar toţi laolaltă”. De pildă, la sărbătoarea Rusaliilor, atât flăcăii români cât şi saşi bat armindeni în poarta fetelor. Balul brigăzii de muncă, balul de Anul Nou nu mai diferenţiază oamenii, ci îi uneşte.

Cu toate acestea, au rămas încă suficiente evenimente care specifică, individualizează grupul de saşi. De pildă, Carnavalul vecinătăţii, sărbătorirea zilelor onomastice, botezul sunt evenimente familiale la care participă numai saşii. Confirmarea la 14 ani, de asemenea. Întâlnirile de sâmbăta seara între 5-6 familii de saşi în timpul cărora ascultă muzică, joacă cărţi, beau, mănâncă, discută sunt forme de distracţie specific săseşti şi numai între saşi. Aniversările copiilor, onomasticile au un caracter social destul de restrâns la care copiii de români nu sunt invitaţi. Chiar dacă munca şi şcoala sunt principalele locuri unde românii şi saşii stau cot la cot, rămâne domeniul sărbătorilor de familie şi religioase, al relaţiilor interpersonale unde caracterul privat etnic este puternic menţinut. Mai exact spus, compartimentul mai „pur” sub aspect etnic sau mai puţin amalgamat este cel al tradiţiilor, obiceiurilor şi, mai ales, al jocului ca activitate liberă, dezinteresată. Dincolo de nevoile vieţii imediate, de activităţile organizate, este jocul care dă bună dispoziţie şi tonifică grupul, jocul ca fenomen cultural specific grupului (Huizinga, 1955, p. 7-9). Fiind transmis din generaţie în generaţie, jocul ca mod de întâlnire şi de bucurie în comun, ştiut fiind că alergarea pe aceeaşi pistă cultivă solidaritatea socială, este şi rămâne o tradiţie a grupului care se repetă ori de câte ori oamenii simt nevoia, cu multiple efecte de relaxare, de întărire a conştiinţei şi unităţii de grup.

Specificul săsesc continuă să se menţină în port, anume, în portul popular sau bisericesc care se îmbracă la nunţi, botez, confirmări, înmormântări. Cu timpul, însă începe să se rărească pentru că nu mai sunt meseriaşi care să-l confecţioneze. O altă trăsătură specifică saşilor este ordinea la biserică, tradiţiile la înmormântare şi la nuntă.

Dacă prin împrumuturi şi activităţi social-culturale în comun cu românii saşii se integrează, prin trăsăturile specifice ei se delimitează, se diferenţiază. Procesul etnicizării nu este altceva decât acest proces de integrare în sine şi, în acelaşi timp, de delimitare a sinelui ca subiect istoric.

Se poate conchide că în procesele aculturative dintre saşi şi români există o amplă reţea organizată de asigurare a integrării lor în societatea românească, dar la nivelul relaţiilor comunitare săteşti, saşii manifestă în continuare tendinţa de autocentrare – expresie a unei puternice coeziuni interne, ceea ce este normal.

În cazul Feldioara, de pildă, saşii sunt solidari cu ceilalţi săteni, îşi zic „feldioreni” în mod curent, se consideră membri ai comunităţii ca unitate administrativă, socială şi economică. Cu toate acestea, aşa cum am văzut mai sus, nu împărtăşesc aceeaşi apartenenţă de grup în toate sub-colectivităţile satului.

c) Un alt indicator al nivelului de aculturaţie este scara mai largă sau mai restrânsă a căsătoriilor. Am văzut că dacă cu câteva generaţii în urmă codul de comportare al saşilor la care se adăuga presiunea bisericii admonesta simplul fapt al discuţiei unei tinere săsoaice cu un tânăr român, la generaţiile prezente, de o asemenea interdicţie nici nu mai poate fi vorba. Căsătoriile între români şi săsoaice sunt considerate normale şi nu mai stârnesc damnări şi condamnări din partea grupului săsesc. Copiii rezultaţi manifestă un curent bi-culturalism, bi-lingvism, sunt de o mare mobilitate culturală în reacţiile culturale impuse de o situaţie sau alta. Respectă obiceiurile ambilor părinţi şi întrepătrunderea de modele dobândeşte forme dintre cele mai concrete şi mai expresive.

La şcoală, în oraş sau când se întorc în sat, copiii de saşi manifestă o puternică coeziune de grup, se cunosc unii pe alţii, au preocupări de muncă şi de timp liber comune, se bucură de solidaritatea lor etnică. Confirmarea unui copil de sas la 14 ani devine un eveniment cunoscut de o bună parte a grupului. Obiceiul întăreşte conştiinţa de grup şi identitatea culturală. În acest caz, cultura semnifică organizarea de modele de obiceiuri în virtutea cărora oamenii acţionează. Modelele sunt învăţate şi practicate ca deprinderi de indivizii membri ai grupului.

Copiii rezultaţi din familii mixte, de pildă, un român şi o săsoaică, sunt mai deschişi la relaţiile cu românii, slăbesc coeziunea şi puterea grupului. Amestecul sau amalgamarea conduce la o nouă calitate comportamentală, atitudinală.

Însăşi ideologia familiei în sensul de concepţie despre lume şi viaţă, de set de idei care constituie atmosfera spirituală a familiei. este alta, mai complexă. Spiritul poate fi preponderent românesc sau german, după modul cum unul sau altul dintre soţi îşi impune autoritatea în cadrul cuplului. Dar oricare ar fi, un mare coeficient de toleranţă este neîndoielnic.

Procesele enculturative şi de socializare devin mai complexe, cuprind modele de comportament relativ duble, ale mamei şi ale tatălui, un stil de viaţă bazat pe simbioză. Mecanismul procesului de enculturaţie explică continuitatea în cultură, dar e o continuitate nouă, mai bogată, în care modelele reproduse sunt rezultatul unui răspuns inovator la noile condiţii de viaţă familială.

Cu asimilarea maritală apare o dublă identitate etnică, chiar dacă formal aderă la una sau alta.

d) Asimilarea de identificare este un alt stadiu în contactul dintre culturi. Ea se referă la identitatea pe care şi-o percep şi pe care o afirmă subiecţii. Din acest punct de vedere, membrii grupului studiat nu ezită în nici un fel de a se identifica drept saşi. Ei ştiu, în acelaşi timp, că prin origini şi cultură sunt germani, prin specificul modului de viaţă sunt saşi, iar prin statutul civil, sunt cetăţeni ai României. Triplele aspecte ale identităţii lor etnice – de saşi, germani şi cetăţeni români – arata cercetătoarea americană Marilyn McArthur, generează o complexă şi confuză stare de spirit şi comportamentală.

Subliniind ca la indicatorii analizaţi mai sus aculturaţia este numai parţială, adică au fost asimilate numai anumite modele culturale şi comportamentale ale românilor de către saşi, ştiut fiind că saşii au permis numai până la un punct amestecul cu românii, căsătoriile reciproce nu sunt frecvente, iar identitatea etnică este un complex cu triple ipostaze, decurge logic că naţionalitatea germană şi-a conservat personalitatea culturală. Lipsa unor prejudecăţi, a unor discriminări la nivelul politicii de stat, le oferă condiţii pentru manifestarea potenţialităţii lor culturale distinctive, a unei participări fireşti la activităţile civice ale comunităţii de viaţă locale şi naţionale, la viaţa culturală a societăţii româneşti cu propria lor cultură, în calitate de sub-cultură sau cultură-parte.

În exprimarea specificului lor naţional, a individualităţii lor culturale, un rol deosebit îl au literatura, arta, muzica, instituţiile de cultură şi de învăţământ, căminul cultural, clubul, şcoala, mass-media prin care saşii îşi pot face auzite şi simţite vocea, talentul şi bucuria de a şi le exprima deschis, fără rezerve.

Studiul situaţiilor concrete de contact relevă asimilarea parţială la nivelul atitudinilor şi comportamentelor de acceptare – dublate de inerente respingeri, prelucrări a ceea ce s-a preluat.

e) Asimilarea civică – expresie a lipsei unui conflict de valori şi de putere, încheie arcul proceselor aculturative, în cazul nostru, specifice grupurilor care si-au păstrat identitatea etnică, personalitatea socială şi culturală. Prin participarea cu eforturi, îndemânare, profesionalism la realizarea dezideratelor personale şi implicit sociale se poate vorbi şi de integrare civică, saşii evidenţiindu-se prin disciplină, tenacitate şi seriozitate, trăsături mult apreciate de români.

Adaptarea la societatea şi cultura română a saşilor se produce după toate regulile teoretice, este un proces stadial, contradictoriu, cu acceptare şi respingere, cu preluări şi integrări, al căror rezultat final este păstrarea obiceiurilor, tradiţiilor şi a intimităţii de grup. O anumită mixtură socială, culturală s-a realizat, dar ea n-a mers prea departe, părţile păstrându-şi specificul. Fără să conducă la o asimilare totală, ceea ce nu este în interesul nici unei părţi, schimbul de modele culturale, în sensul împrumutului a ceea ce este considerat valoros, va continua. Vor rămâne, totuşi, trăsăturile şi complexele culturale intrinseci, ce caracterizează grupurile etnice, constituite din limbă, valori etice, literatură, simţul trecutului şi credinţe religioase, modele recreaţionale, gusturi muzicale, aptitudini de muncă, aspiraţii de viaţă, de viitor.

Fiind componente vitale şi esenţiale ale moştenirii culturale, ele au mai mare stabilitate şi, în consecinţă, vor manifesta mai mare rezistenţă la schimbare. Manierele, modelele de expresie emoţională, îmbrăcămintea, sunt externe, extrinseci, modelelor şi trăsăturilor culturale. Rezistenţa la schimbare nu presupune niciodată o totală respingere. Înţeleasă dinamic, ea conduce, în cele din urmă, la acceptarea noului, în măsura în care acesta îşi confirmă utilitatea, eficienţa, frumuseţea sau orice alt criteriu care îl face necesar. Trăsăturile culturale intrinseci, care definesc un grup etnic sau altul, trebuie înţelese în procesualitatea lor, în curgerea lor continuă, dar şi în modificarea lor în anumite limite.

Aşa cum am mai arătat în paginile anterioare, însăşi identitatea etnică trebuie concepută în devenirea ei permanentă, cu păstrarea limitelor care o specifică şi cu posibilitatea depăşirii lor. Auto-conservarea exprimată în a acţiona în virtutea vechilor obiceiuri şi deprinderi cristalizate de-a lungul generaţiilor şi auto-depăşirea prin însuşirea şi integrarea în acţiune a noului sunt procese complementare proprii fiecărui grup etnic de sine stătător. Sunt comune, ca atare, şi românilor şi saşilor.

Interferenţele culturale examinate exprimă atât graniţele, cât şi deschiderile posibile spre noi terenuri de cunoaştere şi apropiere necucerite încă de cele două grupuri etnice aflate în contact direct, continuu şi de lungă durată. Un individ care si-a însuşit un set de modele de comportament social complex, variat este pregătit să facă faţă unor situaţii de viaţă cât se poate de diversificate, după cum este dotat cu capacitatea de a răspunde adecvat prin comportamentul său la corpul de aşteptări valide ale celor din jur.

Echiparea copiilor de saşi cu modelele comportamentale, cu habitusurile de acţiune şi de gândire şi orientarea valorică cerută de societate este cheia succesului lor de mai târziu şi acest lucru l-au înţeles, mai ales, părinţii interesaţi de realizarea copiilor lor în societatea românească. Perspectiva vieţii şi muncii în viitor alături de români, i-a dus la înţelegerea, în primul rând, a unor valori fundamentale, la necesitatea învăţării limbii române.

„Când eram mici, nu prea ştiam româneşte. Mama chema pe Cornel, vecin român, să ne jucăm şi să învăţăm să vorbim româneşte” (săsoaică, 23 ani). „Fiul meu a făcut şcoala în limba română după patru clase şi i-o căz’t bine că acum lucrează la CFR Braşov” (săsoaică, 55 ani). După cum se vede, unii saşi şi-au însuşit atât de bine limba română că vorbesc în dialectul ardelenesc, utilizând şi elidările din cuvinte, asemeni vecinilor români.

În transferul dintre culturi, ceea ce se împrumută sunt mai mult elementele decât complexele şi modelele pentru că elementele sau trăsăturile sunt mai simplu de adoptat, implicând modificări mai puţine în cultura celor care împrumută decât ar fi presupus complexele şi comportamentele. De pildă, saşii şi românii au împrumutat uşor unul de la celălalt o unealtă, un motiv de cusătură, un fel de mâncare, o băutură. Transferul de modele de comportament este mai dificil, mai complex: atitudinea faţă de femeie, faţă de copii, comportamentul intra-familial, extra-familial sau în societate. El implică o îndelungată experienţă în comun pentru a-i da celuilalt grup posibilitatea să observe beneficiul lui şi uneori nu este sigur nici că după o astfel de perioadă transferul are loc.

Este un lucru cert, arată Ralph Linton, că nici o societate, atâta timp cât există ca entitate distinctă nu va prelua în totalitate aspectele pur obiective ale unei culturi. Ea va selecta anumite lucruri din cele disponibile pentru împrumut şi le va accepta pe acestea, în timp ce va rămâne indiferentă şi chiar opusă la altele. Însă în situaţia unui contact îndelungat în timp, aşa cum au arătat situaţiile anterioare, indiferenţa şi opoziţia se reduc şi factorul de selectivitate se exprimă în termenii ordinii de adoptare, ai opţiunii în timp, unele lucruri fiind asimilate în funcţie de utilitatea, eficienţa sau prestigiul cu care sunt asociate faţă de altele.

Potenţialul de prestigiu pe care îl aduc unele elemente împrumutate depinde de atitudinea celor care împrumută faţă de cei care donează. Dacă, de pildă, românii admirau pe stăpânii lor saşi pentru gospodăriile şi casele lor largi, spaţioase, imitarea stilului lor de casă era asociată cu un prestigiu crescut, iar dacă în zilele noastre ospitalitatea începe să devină un obicei şi la saşi, este de presupus că ei încep să-l aprecieze ca pe o valoare, demnă de preluat.

Un intens schimb cultural între tinerii saşi şi români, nu rareori asociat de prestigiu, este astăzi (anul 1980) schimbul de bunuri culturale : discuri, casete, benzi, cărţi, reviste.

Viaţa comunităţii săteşti ca tot, indiferent de structurile etnice componente, este trăită prin multiple manifestări în comun, începând cu cele sportive, cultural-sportive date de elevi, jocurile de iarnă, schiul, săniuşul, unde tinerii şi copiii se dăruiesc cu toată generozitatea, fără nici o barieră naţională.

Şcoala, locul de muncă de zi cu zi, căminul cultural sunt instituţiile care favorizează şi cultivă schimbul cultural reciproc, apropierea între români şi saşi. De altfel, saşii înşişi afirmau că „dacă stăm împreună, muncim împreună şi trăim pe acelaşi pământ este normal să împrumutăm unii de la alţii” (săsoaică, 70 ani). „Viaţa ne obligă să fim împreună şi să ne ajutăm” (sas, 30 ani). Dar atâta timp cât cele două culturi îşi păstrează propria identitate, ele vor păstra şi anumite diferenţe şi procesul este firesc. Din procesele de schimb nu va rezulta o cultură nouă, omogenă, ci o sinteză a celor două culturi, cu adaptări mutuale ce permit celor două grupuri etnice să trăiască în relaţii simbiotice.

Simbioza inter-etnică a feldiorenilor presupune necesitatea şi posibilitatea menţinerii culturii minorităţii germane pentru că aceasta se manifestă cu toate atributele unei culturi funcţionale, capabilă de a dona şi de a primi trăsături. Existenţa şi constituirea unei ponderi însemnate de trăsături şi modele culturale în comun se instituie ca bază pentru cooperarea comunitară, iar existenţa şi persistenţa unor trăsături specifice este nucleul pentru menţinerea identităţii naţionale.

Dovadă a respectului reciproc şi a lipsei agresivităţii în impunerea unor trăsături sau modele culturale de către un grup sau altul este faptul că deşi într-un contact direct şi continuu de peste şapte secole, cele două grupuri nu au ajuns la asimilare culturală totală, ci şi-au păstrat distincte culturile, menţinându-şi unicitatea şi originalitatea. La întrebarea cum a fost posibilă o asemenea situaţie de contact, putem avansa câteva ipoteze:

• 
  nu toate modelele unei culturi au constituit o valoare de stimul pentru cealaltă, fiecare caracterizându-se prin valori cât se poate de adecvate la condiţiile sale de viaţă;
  
• 
  persistenţa unor stimulente culturale care n-au putut fi ajustate prin recompense mai mari oferite de către cealaltă cultură;
  
• 
  izolarea sau mai exact spus tendinţa de auto-izolare pe care au impus-o saşii în relaţiile sociale faţă de români, pentru a-şi asigura distanţa socială în calitate de grup privilegiat a constituit un puternic factor de inhibiţie într-un posibil schimb reciproc;
  
• 
  un ultim, dar foarte important argument este acela că din partea nici unui grup etnic, a grupului de români ca majoritari sau a grupului de saşi ca minoritari, nu s-au manifestat presiuni de impunere a propriei culturi asupra celeilalte, nici în trecut, nici în prezent.
  

În concluzie, se poate conchide că politica faţă de minorităţi a României vizează, în esenţă, două obiective:

1. 
   conservarea, afirmarea şi dezvoltarea personalităţii distincte a personalităţii minorităţilor naţionale la nivel individual şi societal şi
   
2. 
   apropierea şi interferenţa culturilor până la punctul dorit de ele spre a se îmbogăţi reciproc cu atribute umane de valoare.
   

Cu toate că germanii au demonstrat capacitatea etnică de a-şi păstra identitatea culturală, lingvistică şi religioasă, reducerea crescândă a numărului lor prin emigrare, pune sub semnul îndoielii posibilitatea conservării ei. Cel puţin aşa rezultă din afirmaţiile celor care au rămas încă.

Insatisfacţiile legate de pierderea statutului economic solid de care s-au bucurat secole, egalizarea cu toţi oamenii a stării lor sociale, reminiscenţele unor acţiuni politice săvârşite împotriva lor şi dislocarea din sate, mirajul unui trai mai bun în Germania Federală sunt motivaţiile subiective afirmate sau tacite care „justifică” cererile lor de plecare. În afara acestora mai sunt şi altele de natură psiho-socială comunitară.

În Feldioara, pe zi ce trece, se restrânge numărul saşilor. Copiii merg la şcoală, la oraş, bătrânii trec la cele veşnice, iar natalitatea este tot mai scăzută, 2-3 copii / an. Tinerii saşi în jur de 30 de ani şi peste sunt necăsătoriţi, că nu-şi mai găsesc partenere după preferinţele lor. Astfel, ei devin tot mai conştienţi că puterea lor ca grup etnic este tot mai scăzută. Când merg în urma unui car mortuar în care defunctul este un sas şi se uită înapoi, văzând cât de puţini au mai rămas „de-ai lor”, bătrânii se întreabă: „Dar după mine, câţi vor mai fi?” şi atunci, deşi le este greu să plece, unii se hotărăsc, totuşi, în ideea ca sunt măcar între ai „lor”. Frica de a rămâne tot mai puţini îi domină tot mai mult şi îi determină pe unii să-şi „caute” rude în Germania.

Emigrările în Germania, se destăinuiesc ei, „sunt şi nu sunt o soluţie. Saşii au de furcă. Nu este uşor nici acolo”. Bătrânii care fuseseră acolo nu se sfiiau să spună că ”pentru bătrâni peste tot e bine, dar e mai bine la ei acasă, în Feldioara lor” sau „lasă pomul să rodească unde l-ai sădit”

Ceea ce le lipseşte cel mai mult saşilor când ajung în Germania este modul de viaţă comunitar, viaţa în vecinătate, legăturile de grup, solidaritatea şi unitatea acestuia în muncă, în viaţă, la distracţii. Că lucrurile stau aşa, rezultă nu din spusele celor care au plecat şi s-au stabilit în Germania care, de obicei, vorbesc numai de latura bună a realităţii, ci din afirmaţiile celor care s-au întors de acolo definitiv, în România. Desigur că unul-două cazuri nu pot fi generalizate, dar ele pot ilustra stări de lucruri semnificative. În acest sens, în Feldioara se cunoştea cazul unei bătrâne săsoaice dintr-o altă localitate care dorise foarte mult să plece în Germania şi căreia, în cele din urmă, i se dăduse avizul. Dar ajunsă acolo, bătrâna a vrut să intre în casă la o „vecină” să stea de vorbă puţin cu ea. Aceasta i-a trântit uşa în faţă spunându-i că n-are ce discuta cu ea. Dezamăgită, bătrâna s-a aşezat cu scaunul – ca în sat la ea – în faţa casei, doar-doar va găsi pe cineva cu care să stea de vorbă. Văzând-o, trecătorii au început să-i pună bani în mână, crezând că a ieşit să cerşească. În faţa acestei realităţi crude, bătrâna disperată a cerut să fie re-primită în ţară şi să-i mai dea măcar o cameră din casa ei, pe al cărei prag să stea liniştită.

Cele povestite de un subiect din Feldioara pot fi întrucâtva distorsionate, transmise fiind pe cale orală, dar un lucru pare să-i sperie pe saşi. Ei nu-şi recunosc chipul de o duritate neaşteptată când ajung între co-naţionalii lor.

Nu cumva nevoia de vecini, de comunicare între consăteni a saşilor din Feldioara este tocmai „necunoscuta noastră naţională”, de care vorbea Iorga, pe care le-am transmis-o de-a lungul secolelor de convieţuire?

În sensul consolidării unităţii etnice, a solidarităţii de grup, ca şi în trecut, la saşi, acţionează biserica. Preotul săsesc, într-un spirit ecumenic puternic afirmat, promovează nu numai stabilitatea saşilor în sat, creşterea coeziunii lor, dar şi creşterea cooperării cu românii şi cu celelalte grupuri etnice, participarea în colaborare la acţiunile comunitare ale satului iniţiate de Consiliul Popular, de şcoală sau CAP. Este animatorul vieţii culturale comunitare pentru grupul german, organizează cercurile, dansurile, festivităţile culturale laice şi religioase. Participă alături de români la Maial sau sărbătoarea de 1 Mai, la sărbătorile satului.

Cu toată reducerea drastică a numărului lor, ei mai constituie încă în comuna Feldioara, fostă Marienburg, un grup etnic cu contururi distincte care completează, diversifică şi îmbogăţeşte peisajul uman al comunităţii săteşti.

Pentru o prezentare cât mai adecvată de realitate a raporturilor dintre români şi saşi vom prezenta, în continuare, câteva interviuri semnificative realizate cu români şi saşi, respectând, în spirit antropologic, limbajul şi stilul lor de exprimare.