CAP. VII.
ROMÂNII ŞI ROMII
LA CONTACTUL DINTRE CULTURI
1. Etnia romilor în preocuparea organismelor europene şi române
Prăbuşirea sistemelor totalitare din centrul şi sud-estul Europei a fost urmată de o puternică afirmare şi impunere pe plan naţional şi internaţional a minorităţilor naţionale şi grupurilor etnice, în special a celor defavorizate, cum sunt romii. Se ştie că romii nu se definesc ca o minoritate naţională, ei neavând un teritoriu marcat prin graniţe, neavând o patrie, o naţiune la care să se raporteze ca parte organică. Ei se constituie numai ca grup etnic cu trăsături fizice, demografice şi socio-culturale distinctive, cu drepturi şi libertăţi comune tuturor oamenilor şi grupurilor etnice.
Conservarea şi dezvoltarea identităţii lor etnice şi culturale are la bază mai multe raţiuni. În primul rând, în virtutea drepturilor omului, romii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca toţi cetăţenii ţării, consacrate de Constituţie şi de dreptul internaţional. „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări” (Constituţia României, 2003, Art. 16, par.1.).
În al doilea rând, crearea unei Europe Unite pe temeiul pluralismului culturilor naţionale înseamnă crearea unui climat interetnic şi intercultural favorabil înţelegerii şi afirmării identităţii tuturor grupurilor etnice aflate în contact cu majoritatea sau cu alte grupuri etnice.
Apoi, construirea societăţii civile, racordarea ei la exigenţele lumii moderne şi mobilizarea tuturor energiilor umane ale ţării la dezvoltarea ei armonioasă, corespunzător standardelor Uniunii Europene, reclamă şi aportul specific al etniei romilor ca membri activi ai societăţii şi nu ca asistaţi ai ei.
Şi nu în ultimul rând, romii sunt o etnie cu o cultură distinctivă, recunoscută în muzică, dansuri, comerţ, cu aptitudini deosebite în prelucrarea lemnului, metalelor, aurului şi argintului, trăsături care îmbogăţesc peisajul cultural naţional, inclusiv pe cel european şi mondial.
În perioada de tranziţie, România a dat o atenţie notabilă respectării drepturilor omului şi instaurării unui climat favorabil democraţiei şi pluralismului politic, cultural, etnic şi religios. S-a angajat ferm în îndeplinirea obligaţiilor asumate în virtutea convenţiilor internaţionale la care este semnatară pentru a preveni discriminarea bazată pe rasă, culoare, origine naţională sau religie.
Meritoriu de subliniat este faptul că ţara noastră interpretează şi aplică dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care este parte, iar dacă este neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (Art. 20, par. 1 şi 2).
În Art. 4, par 2. al Constituţiei se arată că „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.
Dreptul la identitate este, de asemenea, un drept clar stipulat în Constituţie. La Art. 6, par. 1. se arată: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.
Spiritul voiajor al acestei etnii, mobilitatea ei teritorială pentru agonisirea celor necesare traiului, iar la unii dintre ei, dincolo de necesar sau decent, fac ca ea să se răspândească în toate ţările Europei şi, mai ales, în cele dezvoltate. Dimensiunea umană şi morală a noii Europe presupune ca o condiţie esenţială preocuparea pentru ţigani, minoritate dezavantajată în trecut, care trebuie să-şi găsească locul alături de celelalte minorităţi. Respectarea drepturilor lor ca oameni şi etnie devine un mijloc de îmbunătăţire a situaţiei lor şi de renaştere a limbii şi culturii lor, îmbogăţind, astfel, diversitatea culturală europeană.
Romii trebuie trataţi însă nu numai din unghiul de vedere al drepturilor şi libertăţilor pe care statul se angajează să le acorde, dar şi din cel al obligaţiilor şi responsabilităţii lor ca indivizi şi grup uman faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi membri ai societăţii. De pildă, antrenarea lor în viaţa comunităţilor umane pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, pentru ridicarea nivelului de pregătire şcolară în vederea angajării în muncă, pentru creşterea nivelului de igienă şi sănătate este nu numai obligaţia statului, ci şi sarcina lor. Pregătirea prin şcoli şi facultăţi a unor mediatori sau antrenori din rândurile lor este o soluţie pe cât de eficientă pe atât de fezabilă. Reprezentanţii lor politici, etnici trebuie să privească din această perspectivă concretă, practică schimbarea condiţiei sociale, economice şi culturale a romilor lor, anume, a efortului titanic de a-i ridica la nevoia de carte, de şcoală şi învăţătură temeinică, de muncă asiduă şi onestă, pentru a se integra în condiţii egale cu ceilalţi cetăţeni.
În Europa, problemele speciale ale romilor sedentari şi ale voiajorilor au revenit Congresului Puterilor Locale şi Regionale ale Europei (C.P.L.R.E.), care în anul 1994 a făcut propunerea de a lansa „reţeaua oraşelor”, urmată de „reţeaua comunelor”, pentru cei interesaţi de modul de tratare a ţiganilor în comunitate şi de a veni în întâmpinarea nevoilor lor.
Prin reprezentantul României în CPLRE la Programul „reţeaua oraşelor”, primarul Municipiului Ploieşti, Victor Săvulescu, Institutul de Sociologie a realizat în anul 1995 un studiu pe etnia romilor din Municipiul Ploieşti, sponsorizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă Sörös. El reflectă momentul respectiv, la care vom adăuga aspecte mai recente din viaţa socială actuală.
De pildă, de atunci, ceea ce a apărut nou au fost multele apeluri ale statelor europene precum Anglia, Franţa, Germania etc. la guvernele româneşti care s-au perindat, de a reglementa împreună situaţia romilor voiajori prin Europa care au comis acte de delicvenţă ( furturi, spargeri, cerşit, treceri ale graniţei fără acte în regulă) sau şi-au aşezat corturile pe pământul ţăranilor francezi care, nemaiputând să se elibereze de ei, au apelat la organele de stat franceze pentru a-i îndepărta. Ei au fost trimişi forţat adeseori în ţară cu transporturi speciale din ţările Europei Occidentale, ceea ce demonstrează că, prin comportamentul lor, au deranjat. În acest sens, noi considerăm că situaţia romilor este o problemă nu numai a statelor din care pleacă, dar şi a celor în care intră nelegal şi de aceea rezolvarea situaţiei lor este o sarcină a tuturor guvernelor din ţările de origine, de destinaţie, ca şi a liderilor romi înşişi.
Deşi mulţi romi acuză statul român pentru situaţia lor, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Mulţi dintre ei migrează în Europa nu pentru că nu au mijloace de trai în ţară, ci pentru că şi-au făcut un mod de a fi şi de a trai din acest stil de viaţă, încălcând legile naţionale şi internaţionale, cerşind şi trăind din infracţiuni. Dintre aceştia, sunt unii cu o situaţie materială care depăşeşte cu mult media majorităţii româneşti, palatele lor sfidând atât sărăcia co-etnicilor romi, cât şi traiul modest şi la limita sărăciei al românilor. Dispunând de bani şi de mijloace materiale din plin însă, îşi permit să încalce legea pentru că găsesc „salvare” în sistemul de justiţie care, cel mai adesea, îi eliberează, în acest fel, ei neajungând să suporte rigorile ei. Deşi principiul constituţional că „nimeni nu-i mai presus de lege” este adeseori afirmat, cei cu bani, indiferent de etnie, inclusiv romii, adeseori se situează mai presus de ea.
2. Romii - modele socio-culturale specifice
În subcapitolul de faţă, ne vom limita să redăm numai câteva aspecte investigate şi redactate de autoare care ne servesc la dezvoltarea temei contactului dintre culturi (în afara datelor statistice pe care le vom prelua de la cercetarea altei colege pe care o menţionăm). Ne vom referi, în mod special, la modelele socio-culturale proprii romilor, la auto-identificare şi diferenţiere, la potenţialul afectiv de integrare sau de respingere a lor de către majoritate, funcţie de comportamentul lor civilizat, pro-social sau agresiv şi anti-social.
Ceea ce se poate afirma de la început fără nici o rezervă este faptul că etnia romilor este departe de a se prezenta ca o populaţie omogenă şi uşor integrabilă. Spectrul social, economic, moral, igienic pe care îl prezintă în momentul de faţă diferitele ei segmente sociale constituie problema cheie care trebuie luată în consideraţie pentru o tratare echilibrată a temei. Distanţa socială şi economică ce se întinde între cerşetorii şi dezolaţii străzilor, pe de o parte, şi „romii de catifea”, cu palate sau apartamente ce exprimă opulenţă şi lux nemăsurat, pe de alta, explică dificultatea procesului de integrare socială a acestei etnii. Cei ce trăiesc sub pragul de sărăcie, în mizerie fizică şi morală, promiscuitate şi indiferenţă, nu numai din cauza condiţiilor sociale precare ale societăţii, dar şi, mai ales, din cauza lipsei deprinderii lor de a munci, de a-şi câştiga mijloacele de existenţă prin sudoarea frunţii, din cauza indolenţei şi nepăsării personale au şanse mai mici de acceptare între ceilalţi cetăţeni, fie ei români sau de altă etnie.
Percepţia de sine şi percepţia celuilalt, realizate pe cele două grupuri de populaţie - români şi romi – cu ajutorul chestionarelor de opinie specifice fiecărui grup, este semnificativă nu numai pentru imaginea de sine şi imaginea celuilalt, ce în sinteză structurează identitatea etnică şi culturală a fiecărui grup, dar, mai ales, pentru haloul afectiv, psiho-moral pe care îl degajează relaţiile dintre ei.
În relaţiile dintre români şi romi nu există nici o totală acceptare, nici o totală respingere, ci mai degrabă o acceptare parţială şi o respingere parţială la ambele grupuri etnice. Ca urmare a multiplelor acte de delincvenţă mărunte la care sunt supuşi şi expuşi, românii au o mai mare doză de respingere faţă de romi şi, ca atare, au şi o percepţie amplificată a ponderii lor, aşa cum se va vedea.
Potenţialul de conflict interetnic nu depinde de români, ci de comportamentul romilor. Dacă ei agresează verbal, fizic, fură, încalcă normele de convieţuire socială prin injurii, jigniri, infracţiuni, unii români reacţionează, pe când alţii îi evită sau nu-i iau în consideraţie.
Structurarea unor organizaţii ale romilor pe cartiere şi pe oraş şi selectarea unor lideri recunoscuţi şi cu autoritate în faţa lor, cu rol de mediere între ei şi autorităţile române şi de aplanare a conflictelor dintre ei înşişi sau dintre ei şi români constituie un mijloc de creştere a coeziunii interetnice, a angajării lor de a participa la viaţa comunităţii şi, în consecinţă, de a reduce ponderea infracţiunilor comise.
O schimbare de ordin calitativ privind îmbunătăţirea condiţiei romilor şi a climatului de convieţuire cu românii nu poate avea loc decât prin mobilizarea conştientă a romilor. Integrarea socială prin şcoală, muncă, instituţii culturale, de asistenţă socială şi sanitară, fără dorinţa şi voinţa reală a romilor este o utopie, fără sorţi de reuşită.
De unde necesitatea angajării lor sociale, morale, afective din interior, prin liderii lor. Latura punitivă vine, oricum, post-festum şi nu are întotdeauna efectele integratoare aşteptate. Dar nici ea nu trebuie exclusă. Soluţionarea treptată şi parţială, cel puţin, a nevoilor lor, devine de asemenea un stimulent de implicare a romilor în problemele comunităţii.
Starea economică precară a romilor nu poate fi soluţionată de azi pe mâine. Aceeaşi precaritate şi insecuritate a vieţii trăiesc şi mulţi români. Rezolvarea ei este funcţie de creşterea economică, de nivelul de dezvoltare al producţiei şi productivităţii muncii, muncă la care sunt datori să participe în egală măsură romii şi românii. Angajarea lor în activităţi productive specifice etniei, generatoare de valoare şi plusvaloare şi nu preponderent speculative, adesea nelegale sau la limita dintre legalitate şi ilegalitate, este o cale fermă de dobândire a unor venituri oneste pentru viaţă, ca şi de apreciere pozitivă de către cei din jur.
Structura demografică
Ponderea romilor înregistrată la recensămintele populaţiei efectuate în România în perioada 1930-1992 a avut o evoluţie inegală. În perioada comunistă, arată Ana-Rodica Staiculescu în studiul realizat de Institutul de Sociologie în anul 1995, despre romii din Municipiul Ploieşti (Manuscris, p. 25), numărul persoanelor care au declarat că aparţin etniei romilor a fost sensibil mai mic decât la recensămintele din 1930 şi 1992, efectuate într-o ambianţă apreciată ca democratică. Creşterea numărului ţiganilor din 1930 în 1992 cu 65,3% este considerată de Comisia Naţională de Statistică drept plauzibilă pentru că este mai apropiată de creşterea populaţiei întregii ţări în acest interval, care a fost de 59,7%.
De asemenea, proporţia ţiganilor în totalul populaţiei ţării la recensământul din 1992 de 1,8% este apropiată de nivelul din anul 1930, care a fost de 1,7%.
Evoluţia numărului ţiganilor la recensămintele din perioada 1930-1992,
judeţul Prahova, oraşul Ploieşti, municipii şi oraşe
-------------------------------------------------------------------------------------------
Recensământ Jud. Prahova Ploieşti Municipii şi oraşe
-------------------------------------------------------------------------------------------
1930 6994 1072 2408
--------------------------------------------------------------------------------------------
1956 483 98 315
---------------------------------------------------------------------------------------------
1966 971 404 874
---------------------------------------------------------------------------------------------
1977 8880 1668 2435
---------------------------------------------------------------------------------------------
1992 9852 3515 5801
---------------------------------------------------------------------------------------------
Sursa: Comisia Naţională de Statistică.
Numărul persoanelor din etnia romilor înregistrat la recensământul din 1992 este considerat subestimat atât de organizaţiile ţiganilor cât şi de diferite organe de stat. Ministerul de interne estimează acest număr la 1 milion de persoane, cifră ce coincide cu cea obţinută din cercetările prin sondaj.
La Recensământul din martie 2002, numărul total de romi din judeţul Prahova a fost de 16. 781, din care 9. 517 în Municipiu şi oraşe şi 7. 264 în comune.
La toate recensămintele, gradul de urbanizare al ţiganilor a fost sensibil mai redus decât media pe ţară. La recensământul din 1930 numai 15% dintre ţigani aveau reşedinţa în mediul urban, iar la recensământul din 1992, această proporţie a ajuns la 41,3% faţă de 54,3% populaţia urbană la nivelul ţării. Diferenţa dintre gradul de urbanizare al ţiganilor şi media pe întreaga populaţie a ţării a crescut de la 6,4% în anul 1930 la 13% în anul 1991, adică de peste două ori. Cauza poate fi în faptul că după 1989 nu au mai fost închise marile oraşe, restricţie existentă în perioada regimului socialist. Libera mişcare a populaţiei pe teritoriul ţării le-a permis şi ţiganilor să pătrundă în oraşe. Dovadă este faptul că, de pildă, din anii 2000 au fost expulzate din Bucureşti, de nenumărate ori, şatre întregi de ţigani aşezate ilegal în blocuri dezafectate şi locuri insalubre din suburbiile oraşului şi trimise în satele de origine.
Conform Recensământului populaţiei din 2002, în Municipiul şi oraşele din judeţul Prahova, numărul romilor a crescut de 4 ori de la 1992 până în 2002, adică de la 2435 la 9517 persoane.
Specific acestei etnii este proporţia mare a populaţiei tinere între 0-14 ani, ponderea mare a femeilor care au născut 5 copii şi peste şi proporţia crescută în rândul analfabeţilor de vârstă şcolară, ceea ce relevă necesitatea ca acţiunea socială să se îndrepte către familie, mai ales către mame, care trebuie făcute să înţeleagă că de nivelul de şcolaritate al copiilor lor depinde şansa lor de a avea un loc de muncă în viitor şi de a trăi civilizat.
În privinţa limbii vorbite, în oraşul Ploieşti, la recensământul din 1992, din 3515 au declarat că vorbesc limba română 2343 şi numai 1171 limba ţigănească (romani), limba lor maternă.
Scurt istoric al originii ţiganilor (gipsy)
Vom reda în cele ce urmează câteva date istorice după Ian Hancock, publicate în Nationalities Papers, vol. XIX, number 3, Fall, 1991(p. 251-269).
Ţiganii par să aibă de la început o moştenire istorică şi lingvistică ce îi defineşte ca pe un amestec sau o populaţie mixtă, complex compusă. Deşi nu mai există îndoială asupra originii indiene a ţiganilor, de peste două secole explicaţiile privind timpul şi circumstanţele exodului din subcontinentul indian sunt diverse şi, adesea, bazate pe insuficiente dovezi (Hancock, 1991, p. 251). Referinţa la lucrarea Shah Nameh a lui Firdausi, mult repetată, este un exemplu. Legătura dintre populaţia descrisă în ea şi ţiganii contemporani este o presupoziţie, dar mărturiile lingvistice nu pot să susţină mişcarea lor din India, din secolul V al erei noastre.
Mărturiile din zilele noastre, bazate pe limba romani şi pe istorie, orientează consistent spre o origine a ţiganilor din populaţia Rajput din nord-vestul Indiei, care exista cu un mileniu în urmă. Rajputii înşişi erau amestecaţi sau compuşi dintr-un număr de diferite populaţii non-aryane din care statul a creat o societate militară ce consta din mai multe familii înrudite. Acest nou statut i-a trecut dintr-o castă inferioară în una superioară şi le-a conferit certificatul de descendenţi din soare şi din lună, asociaţie simbolică ce continuă să fie valabilă şi astăzi printre romii vlax. Războinicii Rajput, împreună cu soldaţii din câmpurile de bătălie, formaţi din Dom, o clasă de oameni din cadrul castei inferioare Sudra, au fost primii animatori sau artişti de stradă, hamali, bucătari etc., care au plecat din India în timpul incursiunilor împotriva ghaznavidsilor, în jurul anului 1000 şi au continuat să se deplaseze spre vest prin Persia, Armenia şi imperiul bizantin, ajungând în Europa pe la 1250 e. n.
„Facilitatea de asimilare a străinilor” de către rajputi, la care se referă unii autori, a continuat să fie o caracteristică a populaţiei de romi care a absorbit numeroase populaţii străine (gadzikane – non-gipsy) în timpul migraţiei spre vest. În aceste împrejurări a apărut populaţia cu limba, cultura şi identitatea de ţigani şi copiii rezultaţi din aceste mixturi au fost priviţi ca ţigani.
Dacă asimilarea străinilor constituie un factor de diversificare şi distingere a grupurilor unul de altul, ea totuşi nu a condus la disoluţia ţiganilor ca popor înrudit genetic. Studiile medicale realizate pe ţiganii americani în 1987 au ajuns la concluzia că, după analiza grupelor de sânge şi a fenotipurilor, ţiganii sunt un grup rasial distinct, cu origini în regiunea Punjab din India. În susţinerea acestei ipoteze este limba mondială a ţiganilor – romani – care este destul de similară cu Hindi.
Mai recent, Curtea de Apel din Londra, Anglia, a dat Legea că anti-gipsysmul în această ţară constituie rasism şi că ţiganii constituie un grup rasial distinct care nu şi-a pierdut identitatea pentru că, spre deosebire de saxoni, danezi, ei nu s-au unit în întregime cu populaţiile pe lângă care au trăit, chiar dacă aproape jumătate sau 2/3 dintre ei au abandonat modul de viaţă sălbatic, primitiv iniţial.
Originile anti-gipsy-smului
În ciuda dovezii că originea ţiganilor, genetic şi istoric, demonstrează clar descendenţa lor din India, publicul, în general, menţine o atitudine ambivalentă faţă de cine sunt şi ce sunt cu adevărat ţiganii.
Lucrările de specialitate pe problemă se ocupă cu dualitatea percepţiei lor ca străini şi îi văd fie ca pe o rasă de ţigani nobili, fie ca pe nişte „itineranţi degeneraţi” sau ca pe o populaţie de vagabonzi (muncitori ambulanţi) şi alţi hoinari rătăcitori, deschişi spre oricine, care intenţionează să evite responsabilitatea societăţii civile. Astfel de aprecieri, deşi vechi, există şi astăzi şi sunt susţinute de scriitori, ficţiunea populară şi mass-media.
La aprecierea lui Ian Hancock, noi am adăuga că aceasta este susţinută şi astăzi de oamenii lângă care trăiesc, aşa cum rezultă din cercetările efectuate de noi în oraşe şi sate, datorită comportamentului lor iresponsabil, primitiv, chiar „rudimentar”, recunoscut de ei înşişi. Romii conştienţi şi oneşti cu ei şi cu românii spuneau că romii sunt răi, „dau în cap omului, fură, bat, distrug bunurile publice, trăiesc în murdărie şi promiscuitate”.
Ţiganii oferă însă şi o altă imagine pozitivă, reflectată de aceleaşi cercetări în care ei apar ca oameni care se afirmă prin conştiinciozitate, talent, unitate de grup etnic, dornici de integrare în societate, cu aspiraţia spre o viaţă mai bună şi spre civilizare. Numai menţionarea trăsăturilor pozitive şi negative într-un echilibru real oferă un tablou veridic al fizionomiei acestui grup etnic al cărui lume şi al cărui univers încercăm să le descifrăm în lucrarea de faţă.
„Geografia” urbană şi neamurile romilor din Ploieşti
Aşezată în cartiere mai mărginaşe ale Ploieştiului, la bloc şi în case, la curte, comunitatea de romi este relativ concentrată în 4 zone: cartierul de sud – Mimiu, Radu de la Afumaţi, Cartier de vest – Malul Roşu şi Bereasca. Spunem „relativ concentrată” pentru că în cartierele acestea romii trăiesc alături de români, în aceleaşi blocuri şi pe aceleaşi scări. Starea generală exterioară a blocurilor atestă un nivel scăzut de gospodărire : nezugrăvite, pereţi de culoare închisă, pe alocuri decopertaţi de vreme şi de oameni fără deprinderi civilizate. Diferenţa de confort şi civilizaţie se resimte şi mai puternic în unele apartamente locuite numai de romi pe care le-au degradat făcând focul din parchet, din uşi şi ramele de la ferestre.
Informaţiile obţinute prin interviu direct cu salariaţii de la Regia Autonomă de Gospodărire Locativă relevă că locuinţele degradate de romi pot fi repartizate în continuare românilor numai după ce se cheltuiesc alţi bani pentru repararea lor. În acest fel, românii ajung să convieţuiască alături de ei în calitate de vecini sau co-locatari de bloc. O altă trăsătură a romilor este că îşi vând locuinţele primite de la stat ca, apoi, să se adreseze cu o nouă cerere de casă la Primărie. Regia Autonomă care primeşte cererile constată că unii romi vin chiar a treia sau a patra oară să ceară casă după ce le vânduseră pe celelalte.
Apartamentele la bloc sunt de confort I, II şi III, dar ei au preponderent de confort II şi III, cu 2 şi 3 camere în care locuieşte, cel mai adesea, familia extinsă. În Cartierul Bereasca, fenomenul de endogrupare era mai vizibil. Romii stăteau în case la curte. Casele erau scunde, sărăcăcioase pe dinafară ca şi pe dinăuntru. Într-o casă cu 2 sau cel mult 3 camere locuiau 10-12 persoane de diferite generaţii, din acelaşi trunchi de familie. Familia extinsă era regula de locuire.
Analizând, deci, „geografia” urbană a romilor în structura urbană a oraşului Ploieşti, putem afirma că există atât o dispersie a lor în structura urbană cât şi o endogrupare sau relativă izolare de cartierele mai compact româneşti şi de cele din centru. Remarca de ordinul esenţei pe care se impune să o facem este că romii locuiesc în toate cele 7 zone ale oraşului, dar în ponderi diferite. Am intrat în multe case cu romi săraci, care ne-au impresionat prin puţinătatea spaţiului şi lucrurilor strict necesare de care dispuneau, dar s-a întâmplat să intrăm, la invitaţia gazdei, un comerciant de vârf, şi într-un apartament de 4 camere, confort 1, în care ceea ce ne-a impresionat era bogăţia, multitudinea de lucruri din casă şi, mai ales, masa încărcată cu tot felul de produse cu care eram aşteptaţi. Ne-am dat seama că era vorba de o demonstraţie a unui „rom de catifea”, cum li se spunea celor cu o bună stare materială, dar şi de o nevoie general-umană de a pune ce au mai bun la masă, într-o bună tradiţie românească, pentru „domnii de la Bucureşti” care au venit în cercetare în urbea lor. Gazda, tatăl, avea 4 fii căsătoriţi cu care trăia în apartament, din care unul avea şi un copil, dar îşi dorea să-i dea Primăria cămine de casă să-şi construiască 3 vile pentru ca fiii lui să trăiască civilizat.
Acest standard înalt de viaţă la care aspira subiectul nostru era însă una dintre „florile rare” ce se puteau întâlni în Municipiul Ploieşti, în 1995. Altfel, majoritatea subiecţilor cercetării se aflau la polul opus. Majoritatea dintre ei, născându-se în oraş, şi trăind în oraş te aşteptai să respecte regulile şi normele de viaţă ale urbanului, mai ales, că mulţi au trăit şi la bloc. Dar civismul şi civilizaţia oraşului nu s-au prins de toţi. Dacă unii trăiesc la bloc sau la curte la un nivel de trai şi de civilizaţie care stârneşte admiraţia, arătând în acest fel că dacă obţin venituri mari ştiu să le consume benefic, ridicându-şi standardul de viaţă, cei mai mulţi se zbat în sărăcie, mizerie fizică şi morală, promiscuitate, lipsa unor reguli elementare de igienă şi curăţenie şi, mai ales, lipsa deprinderii de a munci.
Oraşul Ploieşti constituia pentru mulţi romi din judeţ şi din judeţele limitrofe un important centru de atracţie, dacă 17,5% dintre subiecţii cercetării (103 persoane) erau din afara oraşului şi a judeţului. Cercetând motivaţia venirii în Ploieşti, am aflat că unii au venit prin căsătorie, alţii după rude, copiii după părinţi, alţii prin nomadism sau în căutare de serviciu.
În consecinţă, după locul de naştere şi după timpul de rezidenţă în Ploieşti, populaţia de romi este prin excelenţă urbană, dar la puţini se observă modelele de viaţă ale oraşului: spiritul civic, ordinea, respectul străzii, al oamenilor etc.
Analizând eşantionul de romi de 103 subiecţi, ca ocupaţii, 26,2% sunt muncitori şi liber profesionşti, iar 10% sunt patroni. Raportul dintre activi şi inactivi arată că inactivii sunt circa 56%, adică femei casnice 30%, şomeri 14% şi pensionari 11,7%. Ponderea mare a casnicelor şi a pensionarilor, determină un nivel scăzut al veniturilor şi o sărăcie crescută. Restul se înscriu câte unul la meseriaşi cooperatori, meseriaşi particulari şi la alte 5 categorii.
Studiul principalelor neamuri de romi din Ploieşti este multiplu semnificativ din perspectivă sociologică şi antropologică. În primul rând, el arată tipurile de meserii care-i specifică, numărul de familii pe care le cuprinde cu aproximaţie fiecare neam, cartierul în care trăieşte şi, nu mai puţin important, liderii cu care se poate discuta pentru a intra în contact şi a afla problematica grupului.
Pentru a afla despre neamurile de ţigani am purtat interviuri intensive şi discuţii libere cu ei şi cu autorităţile locale. Neamurile cele mai recunoscute în Ploieşti sunt: Zavragiii, Ursarii, şi Spoitorii.
Dostları ilə paylaş: |