Maria cobianu-băcanu

Partea maghiară nu este receptivă la modelul franco-german, în primul rând, din cauza chestiunii minoritare (p. 55). Această parte evidenţiază cu precădere modelul Tirolului de Sud ca model de autonomie sau proiectele nord-irlandeze din cauza controlului comun al Regatului Unit şi al Irlandei de Nord şi a dorinţei Ungariei de a obţine statutul de putere apărătoare.

Bardi, alături de Gustav Molnar şi grupul „Provincia”, în locul obiectivelor naţionale, pune accentul pe interesele regionale prin care văd garanţia dezvoltării societăţilor minoritare maghiare în descentralizarea structurilor unitare de stat naţional ale ţărilor vecine, în federalizare, în demararea proceselor devolutive.

Iată cum se inventează o sintagmă nouă de „societate minoritară maghiară” care îşi asigură dezvoltarea tocmai prin erodarea şi descompunerea statelor naţionale unitare în procesele de regionalizare. Ea se va regăsi şi la Péter Kende (p. 243-245).

Modelul franco-german ar putea fi aplicat şi în cazul românilor şi maghiarilor, dacă ar exista politicieni charismatici care ar face din el filosofia lor de viaţă şi ar reuşi să obţină ca elita politică să acepte aceste vederi, spune Sándor Jankó Szép. Din păcate, însă, în momentul de faţă nu există astfel de politicieni şi nici scopuri înălţătoare precum Europa Unită. Astfel, modelul franco-german nu funcţionează în zona noastră. În România, politicienii demagogi şi meschini reuşesc să-şi creeze un capital politic important din naţionalism, disimulându-şi, în acelaşi timp, şi interesele materiale proprii, de tip mafiot (p. 214).

În concepţia lui István Haller, reconcilierea româno-maghiară trebuie construită pe alte baze, deoarece factorii care o influenţează sunt diferiţi de cei ai reconcilierii franco-germane. Uitându-se în jur, sugerează şi el ca model mai potrivit Suedia şi Finlanda (p. 176)

O poziţie categoric negativă sau de respingere are Lászlo Dénes. După el, modelul franco-german este un model al ascunderii sub covor a trecutului împovărat, a ofenselor, a problemelor, un exemplu al îngheţării acestora, un model de tip nu privi în urmă, ce a fost a fost şi numai de aceea funcţionează. Acest model nu poate fi adaptat relaţiilor româno-maghiare tocmai pentru că una dintre părţi (în cazul nostru, partea română), încearcă de pe poziţia „marii naţiuni, victorioase, eficace şi descurcăreţe” să impună principiul „ce a fost, a fost, uitaţi trecutul, resemnaţi-vă!” celeilalte părţi, care este considerată culpabilă şi ostilă (ergo predestinată osândirii şi ispăşirii).

Comparaţia franco-germană nu este adecvată, afirmă şi György Enyedi.

Pactul franco-german a fost interesul primordial al întregii lumi occidentale, deoarece fără aceasta ar fi avut puţine şanse confruntarea unită faţă de Uniunea Sovietică şi, prin acesta, funcţionarea fiabilă a NATO sau integrarea economică de mai târziu a Europei. În acest sens, s-a manifestat şi o puternică influenţă din partea SUA, iar celor două părţi li s-au promis multe: Germaniei recăpătarea rapidă a unui statut decent după pierderea războiului (să ne amintim cum s-a desfăşurat acest proces după primul război mondial), iar Franţei un rol politic mult mai mare decât importanţa efectivă a ţării. Colaborarea româno-maghiară este de interes european numai în măsura în care nu se doreşte apariţia unor noi conflicte în Europa de Sud-Est. În rest, ea este numai interesul celor două ţări. Influenţa democraţiilor occidentale este indirectă: nici una dintre ţări nu ar dori să primească un calificativ negativ şi să rămână în afara lărgirii UE, ceea ce le îndeamnă să-şi păstreze autocontrolul. Relaţiile interguvernamentale româno-maghiare pot fi considerate satisfăcătoare în prezent.

A compara evoluţia relaţiilor româno-maghiare cu legăturile franco-germane este o confuzie a proporţiilor, în concepţia lui Péter Kende. Viitorul UE este plin sau lipsit de speranţă în funcţie de calitatea relaţiilor franco-germane. În schimb, evoluţia relaţiilor româno-maghiare are o importanţă decisivă doar din punctul de vedere al celor două (trei?) naţiuni interesate. Dar poate că şi această afirmaţie este exagerată! O relaţie proastă liniştită cu România este dezagreabilă din punctul de vedere al viitorului Ungariei, dar nu fatală. Este însă foarte puţin probabil ca România să fie capabilă de integrare în Europa dacă în interior nu va putea găsi o soluţie în spirit european la chestiunea maghiară şi dacă în urma acesteia se va confrunta şi cu Ungaria. Dar să fim corecţi: câteva lucruri depind şi de politica guvernului de la Budapesta, în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiilor dintre cele două ţări. Dacă guvernul de la Budapesta este unul care manifestă un stil provocator (vezi subcapitolul „legii statutului”), atunci, nu-i de mirare că Bucureştiul devine şi el nervos. Primele victime ce vor suferi de pe urma acestei nervozităţi vor fi maghiarii din România (p. 243). După cum se observă limpede, Kende face parte din partida celor care cântă prohodul integrării României în UE “dacă nu va putea găsi o soluţie în stil european la chestiunea maghiară”, desconsiderând total partea română şi problemele ei.
Reconcilierea reala franco-germană este negată sau subapreciată ca putere de model.

Iată ce spune László Kürti, în acest sens: Reconcilierea istorică franco-germană – cel puţin aşa cum o pot aprecia eu prin prietenii mei şi pe baza experienţelor acumulate cu ocazia şederilor mele în străinătate – este doar un mit. Însă un mit bine plănuit şi bine plăsmuit. Francezii continuă să nu fie prea încântaţi de unificarea Germaniei, în care parcă recunosc aspiraţiile unei mari puteri. Cu privire la relaţiile româno-maghiare, cred că modelul nu prea e de folos.

Alte modele sunt mai potrivite, dar obligatoriu adaptate

Nici Zsolt Németh nu agreează modelul franco-german. „Sunt de acord cu afirmaţia că apropierea celor două naţiuni trebuie să urmeze exemple occidentale, deoarece sistemul de valori european este numitorul comun pe baza căruia putem să reglementăm treburile noastre comune. Nu este însă indiferent care sunt modelele din Occident pe care le vom urma la modul concret. Altfel se prezintă modelul franco-german, decât cel germano-belgian, germano-danez, anglo-irlandez sau chiar italo-austriac. Acestea se deosebesc datorită faptului că încearcă să trateze probleme cu caracter diferit. Îndrăznesc să cred că puţini sunt aceia care admiră cele petrecute în relaţia franco-germană, la fel de mult ca mine. Cu toate acestea însă, trebuie să vedem că problemele istorice ereditare ale relaţiilor româno-maghiare se deosebesc în mod semnificativ de problematica franco-germană… Dacă ar fi să o comparăm cu una din celelalte regiuni, consider că Tirolul de Sud ar putea fi o zonă asemănătoare, deoarece şi acolo relaţiile interetnice constituie problema primordială, pe lângă legăturile dintre minoritate şi patria mamă. Prin urmare, eu aş căuta idei în vederea rezolvării pe scară largă a relaţiilor noastre, mai degrabă, în legăturile dintre Italia şi Austria, cu menţiunea că nimic nu poate fi preluat fără să fie adaptat situaţiei. Obiectivul nu este copierea modelului franco-german sau a celui italo-austriac, ci ca să facem în aşa fel încât peste 20 de ani, dacă cineva vrea să arate un exemplu europen de urmat cu privire la reconcilierea între două naţiuni, modelul româno-maghiar să fie în mod natural acela care să-i vină prima dată în minte” (p. 287-288). Frumoasă proiecţie viitoare, dar greu de realizat, cel puţin, în actualele condiţii, credem noi.

După cum se vede, în paleta largă a opiniilor despre comparaţia modelului româno-maghiar cu cel franco-german, par să domine cele care propun alte modele, al căror conţinut concret, susţin autorii lor, este mai apropiat de situaţia relaţiilor interetnice româno-maghiare din România.

În concepţia noastră, ar trebui să prelucrăm în mod original aceste propuneri şi luând în consideraţie şi modelul românesc de relaţii interetnice cu toate celelalte 17 minorităţi din ţara noastră, verificat de-a lungul secolelor şi deceniilor, să construim şi modelul româno-ungar. Nucleul tare al modelului româno-maghiar să fie, totuşi, construirea unor instituţii şi organizaţii comune ale tinerilor din ambele ţări, ale căror activităţi culturale, instructive, de divertisment sau sportive să-i unească, să-i împrietenească, să-i facă să se cunoască mai bine şi să-şi respecte reciproc valorile, cultura, istoria şi neamurile din care provin.

Să urmărim, în continuare, pe scurt, opiniile subiecţilor cercetării cu privire la principalele impedimente în calea unei dezvoltări mai dinamice, a unei apropieri mai consistente în relaţiile româno-maghiare şi iniţiativele care ar putea accelera acest proces.

Capitolul „impedimente în calea unei dezvoltări mai dinamice a relaţiilor română-maghiare” – unul din cele mai sensibile subiecte - a suscitat răspunsuri multiple şi nu rareori cu o bogată încărcătură emoţională şi cu învinuiri reciproce între cele două părţi.

Important este faptul că la această întrebare a apărut un numitor comun la o bună parte a subiecţilor cercetării: acela al necesităţii cooperării pe toate planurile între cele două ţări şi popoare pentru realizarea obiectivelor comune de integrare în structurile euroatlantice, în care ambele sunt deopotrivă interesate. Acest obiectiv major presupune însă, în concepţia noastră, elaborarea de comun acord şi în totală onestitate şi transparenţă a unor proiecte comune, după principiul „win-win” şi nu după principiul lui Gustav Molnar şi al grupului „Provincia” care propun realizarea de „societăţi maghiare minoritare” care în procesul de regionalizare să ducă nu la dezvoltarea zonelor comune, ci la procese „devolutive” care să submineze unitatea statelor participante şi, în cele din urmă, la federalizare.

Principalele impedimente în calea unei dezvoltări mai dinamice a relaţiilor română maghiare

Acumulări seculare de iritare, raportarea diferită la trecut

Din perspectivă românească, un răspuns calm şi în cunoştinţă de cauză dă acad. Dan Berindei. Îl redăm ca atare pentru că reflectă cunoaşterea unui istoric remarcabil. Un impediment este cel „tradiţional”, acumulările seculare de iritare, în ceea ce priveşte pe români şi cele de după 1918, în privinţa ungurilor, dar şi a românilor.

Un altul este „dezechilibrul” actual în relaţiile reciproce, pe care nu numai România, dar şi Ungaria ar avea interesul de a-l vedea înlăturat şi de a se ajunge, pe toate planurile, la strânse colaborări, dar între părţi realmente egale.

Un altul este legat de limbă. După opinia mea –arată dânsul - în această privinţă trebuie dată deplină satisfacţie ungurilor din România, în sensul utilizării limbii, culturii şi obiceiurilor lor, dar, totodată, nu pot considera firesc ca ungurii cetăţeni români, reprezentând ceva peste 7% din populaţia acestei ţări, să nu cunoască limba majorităţii, limba ţării şi a statului. Oare minorităţile din Germania sau din Franţa nu cunosc limbile germană, respectiv, franceză? Şi nu este oare acest lucru chiar în interesul lor?

Mai există un impediment: insuficientele străduinţe pentru conlucrarea activă, pentru colaborarea efectivă, pentru cunoaştere reciprocă, pe toate planurile. Există chiar dăunătoare tendinţe de separatism etnic, de respingere a colaborării, în fond, de neacceptare a conlocuirii (p. 99-100).

După cum se vede, D-l Academician Dan Berindei, destul de fin şi transparent, prin termeni cu grijă aleşi, atrage atenţia asupra câtorva probleme fundamentale în ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare: realizarea unei înţelegeri sincere, echilibrate şi constructive între cele două naţiuni; respectarea cinstită, de ambele părţi, a Tratatului româno-ungar din 1996; realizarea unei colaborări strânse şi constructive ţinând seama nu de situaţia actuală mai nefavorabilă României, ci într-o perspectivă istorică mai amplă, de lungă durată. Iar la capitolul „impedimente”, tot într-o formă indirectă, „soft”, vorbeşte de tradiţionalele acumulări seculare de iritare ale românilor, dar şi ale ungurilor şi românilor de după 1918; de dezechilibrul legat de lipsa colaborării reciproce, pe care ar avea interesul să-l înlăture nu numai România, dar şi Ungaria, dar ca între părţi realmente egale; de situaţia nefirească existentă în România ca ungurii să nu cunoască limba majorităţii, limba ţării şi a statului în care trăiesc, aşa cum minoritarii din Germania sau din Franţa cunosc germana sau franceza, în ţările în care trăiesc. Intervenţia face un apel transparent de ordin moral în ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare, anume la sinceritate, cinste, spirit constructiv, refuzul cunoaşterii limbii oficiale.

Mai mult de atât nu se mai poate comenta acest răspuns.

La aceeaşi problemă, Vasile Dâncu adaugă ca impediment factorul politic sau “sfera politică”. Impedimentul cel mai periculos în apropierea mai dinamică a relaţiilor dintre români şi maghiari ţine de sfera politică, de modul de raportare la trecut. Este o raportare afectivă, iraţională, revanşardă şi foarte îngustă, în ambele societăţi, datorită unor forţe extremiste care vor să câştige capital electoral. Canalizarea acestor opinii radicale spre o sferă moderată şi un naţionalism pozitiv, lipsit de ostilitate la concetăţenii de alta etnie, o mai mare implicare a societăţii civile prin răspândirea unei educaţii civice sănătoase, iar, mai presus de toate, strategia scopurilor şi a proiectelor comune, ar conduce la soluţionarea impedimentelor existente (p. 109).

“Raportarea la trecut” a devenit şi în cercetările de teren efectuate de noi peste un deceniu în zona Covasna-Harghita, una din barierele de netrecut. Interviurile cu cadre didactice, cu responsabili de instituţii culturale pe diferite probleme de ordin social, cultural, economic curgeau normal până la abordarea trecutului, unde maghiarii izbucneau într-o adversitate incredibilă, neaşteptată. De aceea, considerăm şi noi, de altfel ca şi multi autori din carte, că reducerea ostilităţii şi adversităţii trebuie realizată printr-o corectă educaţie civică şi instruire istorică şi, mai ales, prin antrenarea în comun la proiecte de interes comunitar.

Tot moştenirea trecutului o invocă în intervenţia sa şi Ioan-Aurel Pop. Impedimentele ţin, mai ales, de “moştenirea istorică” - spune el - de activitatea unor partide şi grupări naţionalist-şovine în cele două ţări, de valorizarea excesivă a trecutului în politică, de cultivarea dezbinării în anumite cercuri din ambele ţări etc. Procesul apropierii se poate accelera prin diminuarea şi eliminarea impedimentelor enumerate mai sus, prin eliminarea clişeelor naţionaliste, a exceselor, a discriminării. Conştiinţa publică din Ungaria şi Romania trebuie educată treptat, prin mass-media, fundaţii, asociaţii, ONG-uri etc., în spiritul apropierii, al integrării europene, al valorilor europene comune (329-330).
Renunţarea la statul naţiune de către România

Cea mai radicală intervenţie de autor, în al cărui text nu se poate să nu se observe aversiunea, chiar ura faţă de România şi situaţia ei “avantajată” rezultată din complotul imperialist din 1820 este cea a lui László Dénes. El consideră că răspunsul la ultimele două întrebări ar merita căutat doar în cazul în care s-ar putea produce reparaţia istorică: dacă România va recunoaşte că situaţia ei geopolitică conjuncturală avantajată decurge din COMPLOTUL IMPERIALIST DIN 1920 ŞI VA RENUNŢA LA ASPIRAŢIILE SALE DE STAT-NAŢIUNE pe care maghiarii le resimt ca fiind agresive (asimilarea celorlalte etnii, stat naţional centralizat, ortodoxia în expansiune, politică balcanică bazată pe ideea de hegemonie, discursul naţionalist, falsificarea istoriei, diplomaţie manipulativă etc). La nivel de iniţiativă, rămâne o sarcină actuală elaborareaa şi predarea unei istorii „credibile” a celor două popoare, naţiuni şi ţări (care să fie cât mai aproape de adevăr şi în acelaşi timp – mai mult sau mai puţin – acceptată de ambele părţi), precum şi începerea dialogului politic româno-maghiar la nivelul majorităţii şi minorităţii (adică între naţiunea română şi partea naţiunii maghiare care trăieşte pe pământul Transilvaniei), fără condiţii prealabile, dar pe baza egalităţii şi parităţii (vezi propunerea lui László Tőkés), extinderea dialogului pe toate domeniile vieţii, fără a evita necesitatea modificării Constituţiei (în nenumăratele articole, pornind de la suveranitate până la garantarea proprietăţii private, de la autonomie până la drepturile colective ale etniilor) (p. 130).

După cum se observă, extremismul antiromânesc este dus la paroxism. Tot ce face România este de respins, de corectat, de eliminat, inclusiv ideea de stat naţional din Constituţia României, care trebuie şi ea modificată, idee recunoscută, de altfel, ca obsesie a tuturor liderilor maghiari.
Ideile preconcepute, imaginea negativă a “celuilalt”, lipsa cunoaşterii lui

După părerea noastră, este un lucru mai mult decât cunoscut că unul dintre impedimentele realizării înţelegerii şi bunei convieţuiri dintre două etnii cu moşteniri istorice diferite, devenite rivale de-a lungul istoriei, este operarea membrilor lor cu clişee negative, cu stereotipii sau generalizări, abstracţii care nu mai lasă loc concretului logic şi real, diversităţii şi nuanţelor în care se manifestă oamenii. Prejudecăţile înlocuie judecăţile factuale, ideile pre-concepute domină ideile rezultat al inducţiei şi deducţiei logice, construite pe realitatea nemijlocită. În acest fel, se ajunge la situaţia în care prejudecăţile, stereotipiile sărăcesc şi reduc procesul de intercunoaştere directă, autentică dintre indivizi, devenind bariere sau ecrane în interacţiunea umană. Acest aspect a constituit un răspuns adesea obţinut la întrebarea care sunt impedimentele în dezvoltarea relaţiilor româno-maghiare.

Pe această linie avem răspunsuri multiple. În cele ce urmează vom oferi câteva exemple. Corespunzător cu György Enyedi, principalul impediment îl constituie lipsa cunoaşterii celuilalt, ideile preconcepute care s-au fixat în profunzime, opiniile negative reciproce. În acest domeniu, rezultatele se pot obţine doar încet, cu recidivări, la scara generaţiilor. Ele necesită multă răbdare şi aptitudinea de a se bucura de paşii mici. Cred că două lucruri sunt de importanţă primordială: rolul societăţii locale (inclusiv sfera civilă), autoguvernări, colaborarea între asociaţii locale şi menţinerea legăturilor între membrii tinerei generaţii. Colaborarea interguvernamentală este mai probabilă dacă este stimulată nu numai de interesul UE, ci şi de interesul electoratului. Cunoaştem o mulţime de forme ale colaborării, însă ambele ţări ar dori să se prezinte mai degrabă la Paris, decât în ţara celuilalt. Unei administraţii locale a unui oraş mic sau mijlociu (care nu poate ajunge la Paris) îi poate conveni însă şi partenerul vecin, mai ales dacă intră în joc şi interesele economice, turistice etc. Clişeele stereotipe ale maghiarilor despre români şi vice versa sunt nu numai lacunare, dar şi defavorabile. Maghiarii din România ar putea juca un rol important în procesul de apropiere, din cauza bilingvismului lor, ei s-ar putea bucura de o mai mare încredere (mai ales în domeniul ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor tehnice) care sunt şi ele avantajoase, consensurile parţiale nascându-se cu uşurinţă la întrevederile de acest gen (p. 138). Aici ni se pare reală aprecierea că nu sunt valorificate mai mult relaţiile de vecinătate decât cele cu ţări mai îndepărtate, dar mai puternice din Centrul Europei.

În acelaşi registru se înscrie şi răspunsul lui Kinga Gál. Şi el apreciază că obstacolul dezvoltării mai hotărâte şi mai consistente a relaţiilor româno-maghiare este faptul că cele două popoare, maghiarii şi românii, nu se cunosc îndeajuns, în ciuda convieţuirii lor multiseculare. Ambele popoare trăiesc cu convingerea falsă că îl cunosc pe celălalt, nutrind în acelaşi timp o seamă de prejudecăţi unii despre alţii. Aceste prejudecăţi s-au format în urma unor experienţe istorice reale sau presupuse, a unor ofense istorice, de fapt, mutuale, dar ţinute în seamă (ţinute minte, e mai bine zis) selectiv, totdeauna numai în evidenţa uneia dintre părţi – şi în legătură cu care, din păcate, istoricii ambelor popoare pot aduce nenumărate exemple.

Nu putem şterge trecutul din memoria noastră, dar nici nu este nevoie. Trebuie să ne străduim cu toţii să ne rezolvăm treburile comune: politicieni, istorici, profesori, toţi oamenii care s-au angajat de partea umanismului, a sistemului de valori european, guvernele şi organizaţiile civile. Sistemul de învăţământ, stabilirea programelor comportă o responsabilitate incredibilă căci primele trepte şi cele mai temeinice ale cunoaşterii încep în şcoală şi pentru cei mai mulţi acolo se şi termină. Un pas important ar fi predarea limbii celeilalte părţi. Procesul de reconciliere istorică a început, iar în acest proces a jucat un rol important şi Liga Pro Europa, a cărei activitate o cunosc şi o preţuiesc (p.147).

Din păcate, proiectul de construire a unei imagini “de sine” şi a “celuilalt” adecvate nu se poate realiza în condiţiile izolării, enclavizării agresive pe care o promovează şi o realizează liderii maghiari cu ostentaţie în Covasna şi Harghita faţă de români, prin separarea copiilor în şcoli, separarea instituţiilor de cultură, a bibliotecilor, muzeelor etc. Atâta timp cât sistemul de învăţământ, reţeaua instituţiilor culturale, mijloacele de comunicaţie în masă sunt dezvoltate exclusiv pe criterii etnice de către liderii maghiari în comunităţile etnice mixte, unde ei sunt majoritari, nu mai poate fi vorba de intercunoaştere sau împrumuturi de valori de la un grup la altul. Învăţarea limbii celuilalt este una din căile cele mai bune de cunoaştere a etnicului de lângă tine. Si eu, ca cercetătoare a fenomenului etnic, consider că acesta ar putea fi un act cultural şi social realmente fructuos de ambele părţi! Numai că maghiarii resping limba română, iar dacă o ştiu nu o vorbesc, nici atunci când fiind alături de români, dintr-un gest de curtoazie, s-ar cuveni să vorbească româneşte. Trecerea de la acest stadiu, la cel în care românii să dea “Bună dimineaţa” vecinilor maghiari în limba maghiară, iar maghiarii să le răspundă în româneşte se anunţă un proces dificil şi de lungă durată. Segregarea pe criterii etnice dezvoltată după 1989 de către UDMR a adus foarte grave prejudicii procesului de apropiere şi reconciliere istorică pe care vrem să-l realizăm acum.

În sprijinul ideilor noastre vine István Haller care redă aceste obstacole într-o formă foarte sintetică: mentalitatea colectivă, nepriceperea politicienilor, izolarea elitei, lipsa de cooperare cu societatea în sensul mai larg al acestui proces, evaluarea nesatisfăcatoare a acestui proces. În plus, el propune ca reconcilierea să fie promovată în două sensuri: „de sus în jos” şi de „jos în sus”, analizând care ar fi modalitatea de reconciliere mai apropiată de posibilităţi: reconcilierea între Ungaria şi România sau, eventual, reconcilierea celor două comunităţi din România (care, implicit, va conduce mai târziu la „marea reconciliere”).

Lupta cu mentalităţile, care constituie terenul cel mai greu de cucerit şi de schimbat, după părerea noastră, este un război de lungă durată la care trebuie să participe toti membrii societăţii. În acest sens este imperativă ideea lui Haller că “cercul participanţilor la reconcilierea istorică trebuie lărgit, societatea trebuie să ia parte la acest proces” (p. 176).

Sándor Jankó Szép consideră principale obstacole: diferenţa dintre orânduirile sociale în ceea ce priveşte stratificarea socială a societăţii maghiare care a cunoscut o largă divizare socială, de la nobili până la straturile cele mai sărace şi a societăţii româneşti, mai puţin divizată; diferenţele religioase; tratarea total diferită a trecutului istoric comun; sărăcia generală din România. Ca sugestie, propune predarea unor cunoştinţe despre popoarele conlocuitoare copiilor români din zonele cu populaţie mixtă – limba la un nivel de bază, câteva evenimente istorice importante, sărbătorile, datinile (p.215)

În raport cu autorii analizaţi până acum, Péter Kende aduce în dezbatere, aproape cuvânt cu cuvânt retorica liderilor UDMR privind problemele actuale ale minorităţii maghiare devenite proiect de lege a minorităţilor în 2005. Există două obstacole majore, spune el. Suspiciunea iredentismului pe care o parte importantă, deloc neglijabilă, a stratului influent politic şi spiritual românesc o nutreşte faţă de maghiari, şi pentru care naţionaliştii maghiari înşişi furnizează motive de la o vreme la alta. În al doilea rând, lipsa reglementării de perspectivă a situaţiei comunităţii maghiare din România, din punctul de vedere al dreptului public. Până când maghiarii din România nu se vor simţi invulnerabili şi imposibil de eliminat conform dreptului public – fiind recunoscuţi ca element component cu drepturi egale al statului, capabili să ia decizii cu adevărat autonome în afacerile culturale (autonomie extinsă şi asupra resurselor materiale) şi având, în sfârşit, drept de veto asupra oricărei decizii legislative sau administrative care atinge interesele lor fundamentale – până atunci, nu se poate aştepta de la ei să se simtă întru totul acasă în România, nici măcar să fie sută la sută loiali faţă de un stat care îi consideră – parţial, ca pe nişte „străini”. Ar fi nevoie, deci, de iniţiative în spiritul modelului fino-suedez.

Cititorii lucrării pot observa aici întreg fundamentul ideologic şi legislativ al statutelor maghiarilor, în special al celui privind autonomia culturală care constituie şi contradicţia fundamentală dintre români şi maghiari. Maghiarii vor să devină parte componentă a statului sau “stat în statul român”, dar se lovesc de voinţa fermă a românilor de a-şi păstra unitatea teritorială, socială şi economică a ţării, inclusiv în condiţiile integrarii în UE, aşa cum şi-au păstrat-o şi celelalte ţări deja membre.
Cum vor evolua în viitor relaţiile româno-maghiare este o chestiune legată de o multitudine de factori interni şi externi. Decisiv este factorul extern: integrarea noastră în UE la 1 ianuarie 2007, ea însăşi determinată de evoluţia noastră în concordanţă cu exigenţele europene pe plan intern, ştiut fiind că acceptarea în această entitate de 25 de state impune păstrarea unui climat de pace, stabilitate şi securitate naţională, zonală şi europeană, cooperare şi respectarea drepturilor omului. Acest moment de răscruce în istoria contemporană şi postdecembristă a ţării noastre va aşeza relaţiile dintre ţări, popoare şi minoritaţi, sperăm în albia lor naturală, fără schimbări de graniţe şi teritorii, aducătoare de convulsii şi conflicte sociale. De altfel, acesta este un deziderat principal al UE de la înfiinţarea ei: pacea, prosperitatea, cooperarea şi înţelegerea între popoare.

În ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare, ne-am dori să se preia din modelul franco-german programul intercultural dintre tinerii francezi şi germani şi în proiectele româno-maghiare, între tinerii români şi maghiari, dar nu numai la nivelul unor grupuri minuscule ca “provincia”, despre care se face atâta caz în volum, ca reprezentând o deosebită realizare în acest domeniu, ci la nivelul judeţelor etnic mixte din Covasna şi Harghita şi chiar la nivelul altor zone din ţară cu etnici maghiar compacţi, astfel încât copiii şi tinerii maghiari să cunoască direct, pe viu ţara şi oamenii ei, să se împrietenească, să-şi organizeze activităţi în comun şi să se simtă, realmente, în întreaga Românie ca la ei acasă, nu numai în “ţarcul” din Covasna şi Harghita, unde sunt dirijaţi acum, legaţi la ochi, de către liderii maghiari, sub pretextul asigurării purităţii etnice, identităţii culturale, lingvistice şi religioase.