Maria cobianu-băcanu
refuzul Consiliului Judeţean Covasna de includere în configuraţia noii steme a judeţului Covasna
Yüklə 1,98 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- O strategie clară a statului român
- 4. O perspectivă actuală asupra relaţiilor româno-maghiare
- Argumentul editorilor pentru realizarea acestei lucrări
- Nu prejudecăţile şi aspectele mentalităţii colective îngreuiază apropierea dintre cele două grupuri etnice
- „intermezzo-ul” atât de scandalos de la începutul anilor ’90
- Transilvania spaţiu relevant pentru economia Ungariei ocupat de aproape 2 milioane de maghiari
- Modelul franco-german - Un model preluat sau posibil de preluat
- Tratatul de bază româno-ungar
- Un model condiţionat
- Modelul reconcilierii româno-maghiare va trebui inventat şi realizat de către noi, maghiarii şi românii
- Modelul franco-german nu este acceptat de maghiari
refuzul Consiliului Judeţean Covasna de includere în configuraţia noii steme a judeţului Covasna a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunitatea şi cultura românească; inocularea ideii privind caracterul monocultural maghiar a ceea ce continuă să fie denumit „Pământ secuiesc”, eludându-se caracterul multicultural al zonei; practicarea în mass-media locală de expresie maghiară a unui discurs hiperetnicizat al formatorilor de opinie pentru promovarea unei politici identitare care excede cadrul drepturilor legitime juridic acceptate de normele de drept internaţional; editarea unor lucrări monografice cu nesocotirea istoriei, tradiţiei, culturii şi spiritualităţii populaţiei româneşti; ignorarea hotărârii de guvern prin care se acordă sediu Muzeului Carpaţilor Răsăriteni; cuprinderea în programul de guvernare locală a UDMR pe anii 2000-2004 a unei prevederi referitoare la transformarea Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe în „Teatru de găzduire”, ambele demersuri având ca finalitate desfiinţarea celor două instituţii fundamentale în zonă; lipsa unor instrumente legale şi pârghii eficiente pentru contracararea prin forţe proprii a efectelor politicii etnocentriste şi exclusiviste promovate de autorităţile administraţiei locale aflate sub autoritatea perpetuă a UDMR; în majoritatea localităţilor etnic mixte în care comunităţile româneşti sunt reduse numeric, românii nu au reprezentare în consiliile locale; în judeţele Covasna şi Harghita, numărul locuitorilor de naţionalitate română este mai mic decât norma de reprezentare in Parlament. Ca urmare a acestui fapt, locuitorii de naţionalitate română din Harghita nu au reprezentant în Parlament, iar cei din Covasna au obţinut un mandat de deputat doar in urma redistribuirii, riscând să-l piardă la alegerile următoare; Toate aceste aspecte sporesc insatisfacţiile, dezamăgirile, lipsa de orizont pentru condiţia şi viitorul românilor într-o zonă în care monoculturalitatea maghiară se impune tot mai mult. Absorbită într-o asemenea enclavă, populaţia de etnie română este condamnată la un proces de asimilare foarte rapid; Deoarece constituirea unei enclave în Covasna-Harghita nu va fi benefică nici pentru maghiari şi niciodată acceptată de români, iar strategia autonomiei pe criterii etnice va constitui permanent o sursă majoră de discordie, un obstacol insurmontabil în calea convieţuirii pasnice, se impune;
Acestea sunt doar câteva aspecte enunţate şi sintetizate de societatea civilă românească din Covasna şi Harghita, în spatele cărora stau o multitudine de studii efectuate în ultimii 15 ani de merituoşii cercetători din zonă şi din afara ei. La acestea se mai pot adăuga două false probleme: 1. a românizării secuilor prin procesul de industrializare, proces progresist la scară naţională, care a dus la creşterea aportului industriei românesti în PIB, ca şi la ridicarea nivelului de urbanizare şi de trai al tuturor celor antrenaţi în el şi 2. a repartizării absolvenţilor maghiari în zone româneşti, repartizare din care ei fac o dramă, deşi trăiesc în România, ţara tuturor cetăţenilor ei. O tendinţă mai nouă, adoptată în comportamentul socio-politic şi ideologic al UDMR-ului din ultimii ani, este aceea a scăderii ponderii acţiunilor stradale cu caracter protestatar, în favoarea creşterii ponderii dezideratelor prin introducerea lor în legislaţia românească şi transpunerea lor în practică prin lege. În acest fel, a apărut seria de proiecte de statute care culminează cu statutul de autonomie culturală deghizat în Legea statutului minorităţilor, lege care a produs multiple dezbateri în mass-media română, în a cărei votare maghiarii se consideră ferm îndreptăţiţi, dincolo de normele şi practicile frecvente din UE. Mai mult, ei desconsideră complet realitatea concret-istorică total diferită din România faţă de exemplele cu care ei vor să convingă atât opinia publică din ţară, cât şi pe cea europeană şi internaţională. Pentru actualizarea datelor şi înţelegerea profundă a modului de gândire a relaţiilor interetnice şi a modelelor pe care le propun ei, vom prezenta o ultimă lucrare. 4. O perspectivă actuală asupra relaţiilor româno-maghiare Această perspectivă se bazează pe ultima apariţie editorială în acest domeniu, Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german, editată de Levente Salat şi Smaranda Enache, în colecţia Diversitate Etnoculturală în România, având ca egidă Liga Pro Europa şi Centrul de Resurse pentru Diversitate Culturală, Cluj, 2004, ediţie tri-lingvă, română, maghiară şi engleză. Dintru început, subliniem că impresionează în mod deosebit, forma broşată, rezistentă, prezentată în cele trei limbi a problematicii relaţiilor româno-maghiare. În privinţa conţinutului de idei, acestea în bună parte sunt cunoscute, ele fiind o tematică uşor de recunoscut a programelor politice ale UDMR din 1989 până în prezent, dar trebuie să nuanţăm afirmaţia, punând în evidenţă şi noutatea unor idei, efortul de înnoire a limbajului, aspect recunoscut la maghiari, prin inventarea unor sintagme care să le justifice aspiraţiile neîmplinite, precum şi strădania de gândire a unor forme şi strategii de reconciliere reală a relaţiilor româno-maghiare.
Lucrarea cuprinde răspunsurile la o invitaţie adresată de preşedinţii celor două organizaţii, Smaranda Enache - Liga Pro Europa şi Levente Salat - Centrul de Resuse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj, în 2002, demnitarilor cu funcţii înalte, liderilor politici şi personalităţilor modelatoare ale opiniei publice din România şi Ungaria despre care, subliniază editorii, pe drept cuvânt se poate presupune că au ceva de spus în legătură cu evoluţia probabilă a relaţiilor româno-maghiare. Iniţiatorii au expediat 370 de chestionare către 150 de români, 120 maghiari şi 100 personalităţi publice maghiare din România. Cele trei subeşantioane au avut structuri asemănătoare: au conţinut în proporţie identică politicieni cu funcţii de răspundere, specialişti şi cercetători care se ocupă profesional cu problema în cauză, personalităţi mass-media influente şi intelectuali care se bucură de o largă recunoaştere, dar nu desfăşoară o activitate în strânsă legătură cu problema analizată. La invitaţie au sosit 36 de răspunsuri. Din acestea, în volum au fost publicate 31 luări de poziţie la a căror publicare autorii şi-au dat consimţământul. Titlurile contribuţiilor lor au fost date de editorii volumului. Sinteza răspunsurilor, arată editorii, conduce la ideea că relaţiile româno-maghiare, din perioada 1990-2002, se caracterizează printr-o ambivalenţă particulară: pe de o parte, se poate conta pe un progres spectaculos la nivelul relaţiilor interstatale şi guvernamentale, care poate fi explicat, în deosebi, prin încadrarea geopolitică a spaţiului şi interesele de integrare euro-atlantică din interiorul acestuia; pe de altă parte, dacă relaţiile interstatale evoluează promiţător, relaţiile dintre naţiuni sunt împovărate, în continuare, de mai multe prejudecăţi neprelucrate şi de o suspiciune reciprocă, ceea ce ar putea face ca stabilitatea relaţiilor interstatale să devină îndoielnică, dacă în vreuna din cele două ţări evoluţia politicii interne ar putea oferi pretexte pentru exploatarea politică a acestor prejudecăţi. Ipoteza ce a stat la baza iniţiativei actualei cercetări a fost reconcilierea franco-germană şi instituţiile aflate în spatele ei. Din cadrul lor, Office Franco-Allemand pour la Jeunesse/ Deutsch-Franzősisches Jugendwerk (OFAJ/DFJW), ar putea servi ca model pentru iniţiativele care doresc să contribuie la fundamentarea stabilităţii relaţiilor interstatale româno-maghiare pe termen lung, prin lichidarea treptată a problemelor şi prejudecăţilor controversate dintre cele 2 naţiuni. Publicarea studiului lui Bernard Viale, Coordonator al OFAJ/DFJW şi a celui semnat de Rodica Robotin şi Petra Szávics, care prezintă istoria evoluţiei instituţiei franco-germane pentru tineret, are menirea de a demonstra rolul major pe care l-a jucat această organizaţie în crearea şi transmiterea din generaţie în generaţie a bazelor sociale ale reconcilierii franco-germane. Lucrarea a fost publicată în trei limbi pentru a atrage atenţia concomitent factorilor de decizie din România, Ungaria şi Uniunea Europeană că în interesul tuturor este necesară urmărirea atentă a stabilităţii spaţiului central, est-european şi al Uniunii Europene în general. Pentru realizarea acestui deziderat, este necesară nu numai respectarea acordurilor şi protocoalelor dintre state, ci susţinerea lor prin înfiinţarea unor instituţii precum Office Franco-Allemand pour la Jeunesse/Deutsch Franzősisches Jugendwerk (OFAJ/DFJW) şi a altor programe interguvernamentale. Din punctul nostru de vedere, pentru cunoscătorii literaturii şi presei maghiare, lucrarea este o reluare a ideilor deja cunoscute ale liderilor maghiari şi o pledoarie pro-maghiară nu numai prin numarul mare de intervenţii la care a răspuns majoritatea covârşitoare a acestora, dar, mai ales, prin mesajul, spiritul şi tonul lipsit de spirit de parteneriat, parteneriat pe care vor trebui să şi-l însuşească şi maghiarii într-un viitor demers autentic de reconciliere româno-maghiar, fără să ne mai suspecteze etern de aşa-zisul complex de inferioritate şi de pre-judecăţi, când în fond sunt judecăţi post-factuale şi post-documentare. Din perspectiva metodologică, volumul este opera unor amatori care s-au adresat în pondere de circa 60% maghiarilor cu ţintă exactă în privinţa concepţiei privind relaţiile româno-maghiare. Un minus esenţial ni se pare faptul că nu au fost invitate şi personalităţi politice, formatori de opinie români, mai ales din Covasna şi Harghita (epicentrul maghiarităţii în România), cu opinii diferite de cele ale maghiarilor, care ar fi relevat aspecte de fond privind realitatea socio-etnică din zonă şi din România. Iar ca imaginea să fie lipsită de orice tendinţă subiectivă era necesar ca pe lângă demnitari, lideri politici şi personalităţi române cu opinii şi convingeri formate din experienţele teoretice de specialitate sau politice, să fie invitaţi şi cercetătorii români din ţară care, prin studiile sociologice efectuate, aduceau în răspunsurile lor spiritul vieţii reale rezultat din cercetările de teren, aşa cum se manifestă el la baza societăţii, la firul ierbii, acolo unde se consumă viaţa zi de zi şi ceas de ceas, în comunităţile etnic mixte din România, unde maghiarii sunt majoritari şi decid destinul „celorlalte etnii” fără să ţină seama de nevoile lor. Mai mult. În concepţia noastră, numai o prezentare a opiniilor specialiştilor în studiul relaţiilor interetnice din institutele şi centrele de cercetare române şi maghiare din Romania şi Ungaria, împreună cu subiecţii prezenţi în actuala lucrare ofereau un tablou complex şi adecvat realităţii în privinţa evoluţiei relaţiilor romano-maghiare viitoare. Altfel, prezentarea are un caracter trunchiat şi needificator, cu tentă abstract-intelectualistă, fără legătură cu realitatea nemijlocită, dar cuprinzând toate obsesiile şi insatisfacţiile intelectualilor şi liderilor etnici şi politici maghiari, mai ales, că din partea română au răspuns cu mult mai puţini invitati, iar răspunsurile sunt fie prea succinte şi cu iz de mătase când ating miezul problemei, fie protocolare, fie pro-maghiare, precum cele ale lui Gabriel Andreescu şi ale Smarandei Enache, recunoscuţi pentru convingerile lor critice cu privire la români şi covârşitor pro-maghiare.
Modelul de reconciliere franco-german ar putea fi viabil dacă maghiarii şi-ar însuşi spiritul conciliator, disciplina şi corectitudinea germanilor şi ar încerca la propriu destinderea climatului şi deschiderea tinerilor maghiari spre societatea românească şi tinerii români - prin înfiinţarea de instituţii şi organizaţii comune româno-maghiare, conduse şi gestionate împreună de tineri, prin iniţierea de cercetări comune între institutele de cercetare române şi maghiare din ţară şi din Ungaria, de universităţi de studii şi de vară comune între tinerii români şi maghiari. Dar când organizatorii şi liderii organizaţiilor societăţii civile româneşti din Covasna şi Harghita, încearcă de la primele ediţii ale Universităţii de Vară de la Izvorul Mureşului (1998) să invite şi tineri români din Ungaria, ca şi tineri maghiari din România pentru a se cunoaşte şi a discuta reciproc problemele lor comune de muncă şi de viaţă, se izbesc ca de un zid de nepătruns de atitudinea respingătoare a liderilor UDMR, cum se poate concepe reconcilierea? Ea poate rămâne înscrisă în petice de hârtie fără valoare, în acorduri şi protocoale care, apoi, pot fi omise în sertarele de la Ministerele de externe sau, mai grav, calcate în picioare. În loc de întâlniri şi organizaţii comune româno-maghiare, dirijate cu grijă de lideri din domeniul educaţiei, al activităţilor culturale de tineret din ambele etnii, la Universitatea de vară a tinerilor maghiari, de la Tuşnad Băi, Balvanyos, erau invitaţi reprezentanţii cei mai radicali din Ungaria şi România care pledau pentru enclavizare şi ataşare la patria mamă, inoculând tinerilor otravă şi venin împotriva statului român şi a românilor, în timp ce, la Izvorul Mureşului, tinerii români mai înregistrau cu mâhnire încă un refuz sau o absenţă din partea tinerilor concetăţeni de etnie maghiară sau a românilor din Ungaria. Este surprinzător că editorii lucrării de faţă vin aşa de târziu cu o asemenea invitaţie crezând, că este, poate, şi o inovaţie. Dar, cum spune românul: „Decât niciodată e bine şi mai târziu”. Aşa că, personal, ca cercetătoare pasionată a relaţiilor interetnice din România, care doresc ca toţi trăitorii de pe teritoriul ţării noastre comune, indiferent de etnie, religie, rasă, cultură, să se înţeleagă şi să-şi construiască un viitor mai bun împreună, fără rezerve şi resentimente, salut şi apreciez acest început, care coincide cu mult aşteptata aspiraţie a românilor la reconciliere şi armonie interetnică. Dar, paradoxul este că tocmai atunci când Conf. dr. Levente Salat lansa volumul de faţă „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german” la Simpozionul din zilele de 14-15 octombrie 2005, din Bucureşti, organizat de Academia Română pe tema „Diversitate enică şi integrare europeană”, iar dr. Ioan Lăcătuşu, Director al Centrului European de Studii Covasna şi Harghita, îşi încheia comunicarea cu apelul la reconciliere etnică, (a câta oară ? în volume, studii şi comunicări), după modelul franco-german, în Cluj-Napoca, studenţii maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai mărşăluiau pe străzi pentru separarea de români a acestei universităţi, repetând, parcă, scenariul din 1990, când liderii UDMR, au dirijat de la nivelul Ministerului Învăţământului până la ultima şcoală, cu deosebită meticulozitate, segregarea etnică în învăţământul pre-şcolar şi pre-universitar, copiii de români fiind alungaţi şi chiar bătuţi cu nuiele să iasă din şcolile unde învăţaseră în comun până atunci. Informaţiile sunt reale. Ne-au fost relatate de cadre didactice române, care priveau cu teamă în jur să nu fie auzite de maghiari şi apoi, maltratate de ei. Demn de remarcat este că în Preafaţă sau Argument, numele oraşului Cluj-Napoca este amputat de atributul cu rezonanţă istorică “Napoca”, pe care ne-am obişnuit să-l spunem şi să-l scriem, amănunt care pare nesemnificativ, dar pe care l-am surprins în baza reflexului pe care îl am de a-l vedea scris complet „Cluj-Napoca”, dar ştiind şi refuzul maghiarilor de a recunoaşte istoria românilor. Ceea ce editorii numesc „ambivalenţă particulară” în relaţiile româno-maghiare, noi am numi, mai degrabă, contradicţie fundamentală între modul de expresie a relaţiilor externe şi interne, adică, pe de o parte, „un progres spectaculos la nivelul relaţiilor interstatale şi interguvernamentale”, explicabil prin standardele impuse amândorora de integrarea în spaţiul euro-atlantic şi, pe de alta, relaţiile din interiorul fiecarei naţiuni faţă de cealaltă, dominate de suspiciune, neîncredere reciprocă. De altfel, „progresul spectaculos” de care se vorbeşte la nivelul relaţiior internaţionale a fost real numai pentru partea ungară şi maghiară, care şi-a impus dezideratele şi le-a şi realizat cu forţa instrumentelor politice şi a aranjamentelor de culise cu guvernele româneşti care i-au folosit pe liderii UDMR drept maşină de vot pentru a se menţine la putere. În acest fel, maghiarii din România şi-au împlinit aproape toate dezideratele, în afara celui de obţinere a autonomiei teritoriale şi culturale pe criterii etnice, pe când românii din Covasna şi Harghita sau cei din Ungaria au rămas la fel de marginalizati, dispreţuiţi şi omişi de maghiari în sprijinirea eforturilor lor de păstrare a identităţii etnice prin cultură, religie şi păstrarea limbii române, lucru recunoscut şi de unii contributori ai volumului de faţă. Nici cei din Ungaria, nici cei din Harghita nu sunt reprezentaţi în Parlament (în Covasna este un deputat), nu au fonduri suficiente distribuite din buget pentru întreţinerea şi dezvoltarea la un nivel decent a presei locale, a şcolilor, instituţiilor culturale, muzeelor, lăsate acum pe seama bugetelor locale, fonduri dirijate prioritar ca pondere şi termen de realizare, de către puterea locală maghiară, spre obiectivele de interes ale maghiarilor. Pentru că am fost tentaţi aproape întotdeauna să privim la cei mai puternici şi să preluăm modelele lor de viaţă şi de rezolvare a problemelor, considerăm că punerea în dezbatere a modelului franco-german, model care, bine organizat, dirijat şi monitorizat de ambele părţi contractante, şi-a demonstrat viabilitatea, este o încercare meritorie şi poate fi valorificat în mare măsură. Dar ca şi unii contributori ai volumului, şi eu consider că nu trebuie să refuzăm posibilitatea ca pe baza acestui model şi servindu-ne de reuşita lui, să încercăm să elaborăm un model specific româno-maghiar, în care, într-un prim pas, să surprindem trăsăturile caracteristice pozitive ale ambelor grupuri etnice asupra cărora să acţionăm pentru conservare în comunitaţile etnice mixte, ca şi pe cele negative, pentru a le elimina sau, măcar, diminua; să decelăm împreună funcţionalităţile şi, simultan, disfuncţionalităţile din relaţiile româno-maghiare interne şi externe. Odată lămurite aceste probleme fundamentale, al doilea pas necesar este realizarea unui parteneriat real, sincer, valabil, de pe poziţii de egalitate între cele două părţi. În măsura în care maghiarii îşi pot exprima în toate formele - vizuale, scrise, vorbite, artistice - identitatea naţională, acelaşi lucru trebuie să-l accepte şi ei pentru români acolo unde nu sunt majoritari. Exprimarea sinceră de către români a nevoii de conservare a identităţii etnice, unde sunt numeric minoritari nu trebuie etichetată de maghiari nici extremism, nici naţionalism, aşa cum se întâmplă acum, pentru simplul motiv că este un drept legitim al tuturor. Numai punând pe masa discuţiilor cu onestitate şi sinceritate tot ce ne apropie şi tot ce ne desparte ca popoare, naţiuni, grupuri, entităţi politice sau indivizi, putem porni împreună la o construcţie trainică a reconcilierii. Altfel, toate proiectele vor fi sortite eşecului, iar climatul interetnic va continua să rămână tensionat şi cu stări latente de conflict. Maghiarii, aproape toţi, vorbesc numai de frustrările lor, dar nici unul nu vorbeşte nici în actualul volum de ororile şi crimele comise de ei în 1848, în perioada horthystă sau în lunile de după evenimentele din decembrie 1989, când, în Covasna şi Harghita, considerându-se stăpâni pe situaţie, în haosul general din ţară, au comis acte de o barbarie incalificabilă pentru sfârşitul secolului XX, cărora, apoi, în complicitate cu politicienii români, le-au pus surdină. Pe parcurs, Raportul crimelor fizice şi morale comise asupra românilor în HAR-COV, a fost trecut cu vederea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de către UDMR în complicitate cu guvernanţii români de atunci, maghiarii ieşind victorioşi, încălcând a câta oară ?mândria şi demnitatea românilor. De asemenea, nici unul dintre demnitarii unguri nu şi-a cerut scuze pentru crimele comise de-a lungul istoriei de către unguri împotriva poporului român, aşa cum au făcut alţi demnitari din ţările civilizate, inclusiv Papa Ioan al II-lea pentru cruciadele duse de Inchiziţie. Nici din volumul apărut nu transpare nici cea mai slabă umbră de vinovăţie pentru crimele şi masacrele făcute cu zecile de mii în satele româneşti, ba mai mult, le consideră falsuri istorice. În acelaşi timp, nu putem să nu menţionăm că drepturile de care se bucură minorităţile naţionale în ţara noastră pot constitui ele însele un model demn de preluat, aşa cum se recunoaşte în Europa şi cum recunosc înşişi etnicii din ţara noastră, (în afară de maghiari), care şi-au găsit aici loc de casă şi de vatră. Existenţa a circa 20 de minorităţi naţionale, aşa cum rezultă din Recensământul populaţiei din 18 martie 2002, este un fapt indubitabil. Să prezetăm Invitaţia şi unele consideraţii ale noastre despre cele afirmate în ea. Încă din prima frază a invitaţiei adresată demnitarilor, politicienilor, formatorilor de opinie etc. se observă, amatorismul iniţiatorilor cercetării. “Ne adresăm Dumneavoastră cu invitaţia de a participa la o anchetă intelectuala (?), cunoscând interesul şi consecvenţa cu care aţi urmărit şi susţinut iniţiativele din ultimul deceniu în direcţia apropierii dintre români şi maghiari”. În opinia noastră, toate anchetele de opinie apelează la intelectul subiectului fără să se numească „intelectuale”, dacă nu vrei să exagerezi cu ideea grupului-ţintă căruia vrei să i te adresezi. Iar dacă au existat atât de mulţi susţinători ai apropierii româno-maghiare, de ce pe terenul realităţii nemijlocite românii nu au fost în niciun fel abordaţi şi antrenaţi şi nu s-a schimbat starea de lucruri din Covasna şi Harghita, cele două judeţe, rămânând „două lacrimi pe obrazul României”, ca urmare a tratamentului maghiarilor faţă de români?
Ancheta, se subliniază în invitaţie, vizează identificarea reperelor de colaborare şi apropiere dintre cele două naţiuni, pornind de la opiniile şi sugestiile unor personalităţi importante din cele două ţări, cu pondere reală în modelarea acestor relaţii în propriul lor domeniu de activitate, având convingerea că ideile exprimate vor contribui la conturarea unei viziuni mai clare şi la elaborarea unor acţiuni concrete şi utile. În concepţia noastră, în primul rând, organele puterii locale, politice, administrative, economice şi culturale maghiare, ca factori de decizie, pot schimba starea de lucruri, nu “opiniile şi sugestiile personalităţilor importante din cele două ţări”. Dacă iniţiativa noastră vi se pare demnă de interesul Dumneavoastră, se arată în continuare în Invitaţie, vă rugăm sa răspundeţi – ţinând cont de motivaţia de mai sus – la următoarele întrebări:
În afara răspunsurilor solicitate la întrebările precizate, aşteptăm cu interes comentariile şi opiniile Dumneavoastră legate de acest subiect. Mulţumindu-vă pentru colaborare, vă rugăm să ne trimiteţi contribuţiile Dumneavoastră până la data de 20 martie 2002, pe adresa CEDE, Str. Ţebei, Nr. 21, 3400 Cluj-Napoca. Cu deosebită consideraţie, Levente Salat Smaranda Enache Preşedinte Executiv Preşedinte Centrul de Resurse pentru Liga Pro Europa Diversitate Etnoculturală Din multitudinea de idei, vom reţine pe cele care ni s-au părut mai semnificative pentru susţinerea unei poziţii sau a alteia, a unei naţiuni sau a alteia. Autorii volumului fiind înscrişi în ordine alfabetică, vom urma uneori şi acest criteriu, ca de pildă acum. Analizând pe scurt răspunsul lui Gabriel Andreescu, ceea ce surprinde dureros pe un cititor român - şi prin acest fapt reduce şansa reconcilierii cu el – este atitudinea lui deschis anti-românească şi pro-maghiară, deşi se proclamă pro-european, când afirmă că aşteptările celor două părţi nu puteau fi împlinite după „intermezzo-ul” atât de scandalos de la începutul anilor ’90, produs de mizeria ultranaţionalismului Vetrei Româneşti, PUNR, PRM, de politica incitatoare a FSN-PDSR şi de naţionalismul (in)decent la foc scăzut care au creat situaţia de suspiciune şi amintiri dezgustătoare de care nu se va putea face abstracţie” (p. 37). În concepţia sa deformată, lupta românilor pentru a-şi păstra, în primul rând, fiinţa fizică de atrocităţile la care s-au dedat maghiarii în Covasna şi Harghita, în decembrie 1989 - ianuarie 1990, care, în haosul generalizat din ţară, şi-au luat soarta în propriile mâini, au ucis reprezentanţi ai organelor de stat, le-au tăiat capetele şi au jucat cu ele fotbal; au necinstit şi defăimat cimitirele româneşti care au devenit locuri de antrenat câinii, iar crucile şi căştile oştenilor au fost aruncate şi călcate în picioare; au biciuit la propriu şi la figurat copiii români din şcoli şi au alungat cadrele didactice şi preoţii din sate şi oraşe; au eliminat cadrele de conducere române din instituţiile locale şi judeţene etc. - toate aceste atrocităţi şi acte barbare el le consideră doar un intermezzo atât de scandalos de la începutul anilor ’90, în ultimă instanţă, tot de români produs prin singurele organizaţii înfiripate ca să-şi apere fiinţa naţională ce atingea nivelul dispariţiei: Vatra Românească, PUNR şi PRM. În concepţia lui Gabriel Andreescu, românii n-au drept la apărarea fiinţei lor naţionale pentru că dacă o fac, el îi etichetează automat naţionalişti şi ultra-naţionalisti, dar atrocităţile maghiarilor le trece cu vederea şi le consideră, probabil, normale. În cei 12 ani, maghiarii au acumulat numai răni în opinia lui, nu o multitudine de revendicări cu care acum stăpânesc deplin zona. Exagerează numărul maghiarilor din Transilvania luând ca indicator numărul vorbitorilor de maghiară, ştiut fiind că pot vorbi maghiara şi etnicii români şi consideră Transilvania spaţiu relevant pentru economia Ungariei ocupat de aproape 2 milioane de maghiari, nu ca spaţiu al României, în care trăiesc şi acum, ca şi în întreaga ei istorie, mult mai mulţi români. Are dreptate în două puncte principale: când spune că reconcilierea, în cazul nostru, are o dimensiune preponderent internă, nu externă, relaţia români-maghiari jucându-se în raporturile comunităţilor mixte româno-maghiare şi când apreciază că marea problemă este cea a antreprenorilor etnici, daca vor dezvolta un larg sistem de co-interese între români şi maghiari. Românii tocmai acest sistem de interese comune îl aşteaptă de la administratorii şi politicienii maghiari din Covasna şi Harghita, care dirijează singuri viaţa social-economică: antrenarea lor la luarea deciziilor privind viaţa şi viitorul lor, acest deziderat constituind obiectivul central al organizării lor în Forumul Civic al Românilor din Covasna şi Harghita. Problemele centrale ale studiului efectuat la care ne vom opri sunt:
Modelul franco-german A stârnit o multitudine de opinii şi atitudini din partea contributorilor la volum. După unii, comparaţia este bine-venită, după alţii, modelul nu se potriveşte, distanţa dintre cele două perechi de ţări este prea mare, Franţa şi Germania fiind doi piloni fundamentali ai Europei, două mari puteri, care luptau pentru supremaţie, pe când România şi Ungaria sunt ţări mai mici în cadrul Europei şi, în acest caz, importante sunt raporturile dintre comunităţile interne române şi maghiare din România şi din Ungaria, am adăuga noi; apoi, diferendele româno-maghiare sunt de dată mai veche, ca atare, ideile preconcepute şi traumele s-au săpat mai adânc în conştiinţele colective ale ambelor popoare şi, în consecinţă, reclamă un timp mai lung de refacere, reconciliere. După cum sunt şi unii care propun că având reper acest model, franco-german, să creeăm un model specific româno-maghiar despre care peste 20 de ani să-şi amintească europenii. Chiar între aceste trei opinii, mai există unele care se interferează şi le îmbogăţec pe primele. De remarcat este faptul că opiniile sunt interesante, la unii autori sunt dezbătute cu argumente nuanţate şi multiple.
În continuarea lui, parcă, Mircea Geoană, în calitate de Ministru de Externe la data completării chestionarului (1992), subliniază ideea că Tratatul de bază româno-ungar, ca pas important în reconcilierea româno-maghiară, a avut la bază modelul franco-german şi integrarea celor două ţări în structurile euro-atlantice, iar prevederile lui se referă la adâncirea şi diversificarea cooperării în domenii de interes reciproc şi la realizarea unui parteneriat activ, la crearea unor relaţii de încredere, bunele relaţii dintre România şi Ungaria fiind văzute ca un motor al integrării europene şi nucleu de pace şi stabilitate în Europa Centrală (p. 159-161). Subiecţii cercetării recunosc că reconcilierea franco-germană a fost o experienţă reuşită şi a constituit un model pentru că a renunţat în plan politic la încărcătura emoţională a rivalităţii şi conflictelor istorice dintre cele două naţiuni, în favoarea unei atitudini pragmatice, constructive. El rămâne de preluat de români şi unguri, în primul rând, la nivelul guvernelor, dar trebuie ţinut seamă de particularităţile locale, nuanţează Ioan-Aurel Pop (p. 329). Reconcilierea româno-maghiară are un diferend de dimensiune istorică, ce-i drept, dar de proporţii mai mici decât cel franco-german, consideră Daniel Vighi (p. 425). Pentru reuşita reconcilierii, atât politica românească, cât şi cea ungurească trebuie să renunţe la retorica discursivă şi exaltările emoţionale cu tentă populistă şi să abordeze, în legătură cu Transilvania, o perspectivă raţionalist-pragmatică, mai apropiată de tradiţia raţionalismului luminilor decât de aceea a exaltărilor revoluţionare romantice. De pildă, pentru unguri, există credinţa nediferenţiată că Transilvania este creaţie civilizaţională proprie, cu cel mult zone de dezvoltare urbană săsească, iar pentru români, credinţa că Ardealul le aparţine anistoric, metafizic, cu tot cu natură, cu mistica plaiului şi toate celelalte. Aceste viziuni istorice, în opinia lui Vighi, ar trebui sa-şi găsească locul numai în dezbaterile culturale şi istorice, dar să nu dobândească accente de confruntare, iar pentru aceasta, un rol important i-ar reveni şcolii, dar şi ea este „captiva unui naţionalism cultural retardat”. Abordarea pragmatică a relaţiilor bilaterale dintre români şi unguri, strict ancorate în problematica prezentului şi a perspectivelor imediate şi de lungă durată ar fi soluţia realistă pentru dobândirea mai binelui comun. Pe aceeaşi direcţie de interpretare merge, în cele din urmă, şi Anton Niculescu atunci când spune că din punct de vedere istoric, este dificil să facem o paralelă, deoarece atât situaţia politică, cât şi ponderea, influenţa internaţională a ţărilor în cauză aparţin unor categorii diferite. „Dacă însă pornim de la spiritul modelului franco-german, se poate imagina aplicarea lui în vederea calmării tensiunilor româno-maghiare. Pentru că, în primul rând, tinerii sunt cei care pot construi poduri durabile între cele două naţiuni. Este însă nevoie de voinţă politică şi de acţiune pragmatică” (p. 321).
În ceea ce priveşte modelele europene, franco-german sau italiano-austriac, Vasile Dâncu subliniază că ele sunt demne de luat în seamă, dar nu trebuie pierdute din vedere nici diferenţele. Din ele se pot prelua unele lucruri, dar el menţionează, în mod deosebit, deosebirile în mentalităţile, tipul de cultură civică, inclusiv pasiunile ceva mai aprinse care despart relaţiile româno-ungare de ţările menţionate. El pledează pentru „găsirea propriului nostru drum” pentru că, în urma mulţilor paşi făcuţi în direcţia reconcilierii, putem fi noi înşine un model de importat în această regiune, unde există foarte multe nuclee de conflict interetnic. Românii şi maghiarii au construit, de fapt, propriul lor model, argumentând că, UDMR a avut mult mai multe reuşite pe cale moderată, prin prezenţa lor în parlament şi guvern, decât dacă ar fi forţat prin schimbări radicale (p. 108). Acesta este punctul de vedere al politicianului, ministru al comunicaţiilor, dar în concepţia noastră de cercetători, modelul acesta este construit nu numai prin manevrele politice ale UDMR de când este la guvernare şi în parlament, ci şi datorită comportamentului firesc, normal, tolerant al românilor de rând, instituit de secole între ei şi maghiarii lângă care le-a fost dat să trăiască, datorită filosofiei lor paşnice de viaţă că trebuie să te înţelegi cu vecinul de lângă tine. Un model condiţionat Unii autori condiţionează realizarea reconcilierii de anumite acţiuni comune. Succesul modelului franco-german, spune Attila Kelemen, a constat în demararea unor programe comune la nivel guvernamental...După câte ştiu, asemenea proiecte româno-maghiare (maghiaro-române) nu există (p.235). Modelul reconcilierii româno-maghiare va trebui inventat şi realizat de către noi, maghiarii şi românii, spune Kinga Gal. Un posibil conţinut al comparaţiei reconcilierii istorice franco-germane cu cea româno-maghiară ar fi faptul că ambele procese s-au construit şi sunt construite pe recunoaşterea intereselor comune. Diferenţa esenţială este că procesul reconcilierii româno-maghiare trebuie să aibă loc, în primul rând, în interiorul României. Principalii protagonişti ai acestui proces nu sunt cele două state, ci, pe de o parte, statul şi poporul român, iar pe de altă parte, comunitatea maghiară din România (p.146). Modelul franco-german nu este acceptat de maghiari Un exponent relevant al acestei poziţii îl constituie Nandor Bardi, care porneşte de la premise istorice. În sens istoric, spune el, chestiunea româno-maghiară a fost în secolele XIX-XX istoria a două construcţii paralele, care până acum s-au respins reciproc, sub aspectul a două probleme specifice: „chestiunea Transilvaniei” si „chestiunea maghiară” (p.46). Ca spaţii de viaţă de sine stătătoare, cele două structuri umane trăiesc una alături de alta, se exclud una pe alta, dovadă, cuvintele „ei” şi „noi” care reflectă linia de falie etnică ce le desparte. Ele nu convieţuiesc în sensul sociologic al cuvântului, deşi factorii determinanţi socio-materiali, politici şi juridici sunt comuni. Bardi nu acceptă comparaţia cu valoare de model a tratării relaţiilor româno-maghiare cu cele franco-germane întrucât ea a luat fiinţă în atelierul politicii externe româneşti, cu declaraţia de reconciliere româno-maghiară a lui Ion Iliescu. Nu este vorba de un model acceptat de ambele părţi, spune el. Mai degrabă consideră un exemplu mai potrivit convieţuirea multiseculară a germanilor cu francezii în Elveţia. Necomparabilitatea îşi are izvorul în faptul că românii s-au modernizat economic pe o altă linie decât Ungaria; manualele de istorie nu s-au concertat, studenţii maghiari, la istorie, nu învaţă teoria continuităţii etc. Yüklə 1,98 Mb. Dostları ilə paylaş:
|