Minoritati: identitate si coexistenta

(Interviu realizat de Maria Ojoga, in 25 mai 2000,

la Dudestii-Vechi, jud. Timis,

cu Gheorghe Serban, etnic bulgar, n. 1923, la Dudestii-Vechi.)

 

**

Gheorghe Vasilcin

Intervievatul Gheorghe Vasilcin este un cetatean respectabil al orasului Timisoara, un om de vaza, de etnie bulgara, nascut si crescut in Dudestii-Vechi. Inca din copilarie, a fost extrem de ambitios.

�Au venit din Timisoara si s-au interesat la biblioteca cine este cel mai bun cititor si cine a citit cele mai multe carti. Intamplarea a facut ca eu am fost acela si nici n-au crezut ca eu sunt cel mai bun, ca eu am citit cele mai multe carti. Ne-au chemat la scoala si au inceput sa ma intrebe din sumar sau un rezumat sa povestesc, cate ceva din fiecare carte. Am citit, imi amintesc, o carte, Calatoria lui Charles Darwin pe bordul vasului Beagle in jurul lumii. S-au mirat ca un copil de clasa a cincea... <> Si am povestit. M-au dus la Caminul Cultural, in fata unei sali destul de pline si, drept urmare, le-am demonstrat ca am citit toate cartile. Profesorii de la scoala s-au mirat, au discutat in cancelarie treaba asta si au inceput sa fie mai atenti cu mine, la ore, sa-mi testeze mai mult cunostintele."

Gheorghe Vasilcin ar fi avut posibilitatea sa obtina anumite functii in cadrul Ministerului de Finante, dar a refuzat, din cauza unor motive ce vizau situatia familiala. �Multi poate ca s-ar fi ambitionat, dar firea mea nu este chiar... Sunt ambitios, sunt luptator, dar parca am fost un pic demoralizat si am ramas in Timisoara..."

M. O.

(Interviu realizat de Maria Ojoga, in 24 aprilie 2000, la Timisoara,

cu Gheorghe Vasilcin, etnic bulgar, n. la Dudestii-Vechi.)

**

Gheorghe Serban

Gheorghe Serban este fiul unor tarani de etnie bulgara. Nascut in 1950, in comuna Dudestii Vechi, "la inceputul nenorocirii acestei tari". Fire sensibila, se pare ca a fost marcat de perioada stalinismului si a comunismului, despre care vorbeste cu mare repulsie.

Cunoaste foarte multe lucruri despre intemeierea satului natal, despre venirea bulgarilor in regiune, despre construirea Dudestiului de muncitori veniti din Austria. Ne vorbeste pe indelete despre harnicia locuitorilor satului.

Gheorghe Serban este un bulgar care a tinut la traditiile etniei sale, acest fapt putandu-se observa in fragmentul in care descrie modul lor de a se distra in trecut, de a merge la dans, de a cere voie respectuos pentru a dansa cu o fata, modul in care si-a petit sotia si, bineinteles, felul in care a fost tinuta nunta, in stil bulgaresc. El isi manifesta mandria, pe parcursul interviului, fata de ceea ce au realizat bulgarii din Banat, atat in localitatea sa natala, cat si in Vinga si Brescea.

Il evoca, mandru, pe Gheorghe Telbis, un fost primar al Timisoarei, de origine bulgara, care a introdus in oras iluminatul electric, a canalizat raul care traverseaza localitatea, Bega, a introdus tramvaiul cu cai si a construit biserica din Piata Traian.

Iubeste agricultura si afirma ca i-ar place sa fie fermier, ca aceasta este vocatia lui si ca pana si numele lui inseamna, in greceste, agricultor.

M. O.

(Interviu realizat de Maria Ojoga, in 3 martie 2000,

la Dudestii-Vechi, cu Gheorghe Serban, etnic bulgar,

n. 1950, la Besenova Veche.)

 

A. L.

A scrie o introducere interviului care urmeaza poate fi socotit un lucru de prisos, pentru ca el se prezinta singur. Este rezumatul, in cateva cuvinte, al unei vieti nu tocmai usoare. Eroina interviului, o doamna, in adevaratul sens al cuvantului, a trebuit sa invete sa lupte pentru ceea ce ii este mai drag pe lume: pentru familie si o oarecare bunastare a acesteia si, in acelasi timp, pentru pastrarea demnitatii intr-un timp cand toata lumea parea ca doreste sa-i ia aceste lucruri.

M-a impresionat puterea cu care au fost rostite lucruri dureroase si m-a impresionat capacitatea interlocutoarei mele de a ierta. Ajunsa la o varsta respectabila, ea pare sa retina numai partile frumoase ale unei vieti in care a trebuit sa se obisnuiasca, devreme, cu renuntarea si cu autosacrificiul, dintr-un motiv pe cat de usor de exprimat, pe atat de greu de inteles: era altfel decat ceilalti. Era diferita si nu corespundea unor criterii stupide, dupa care oamenii erau clasificati in �buni" si �rai", in cei care merita sa traiasca decent si cei care merita numai umilinta. S-ar spune ca a avut ghinionul de a se naste evreica si, totusi, in ciuda tuturor discriminarilor, ea nu a incetat sa fie mandra de acest lucru. Si-a educat copiii in acest spirit si a pastrat, pe cat posibil, traditia, daca nu altfel, macar in suflet si in amintire.

Interviul a avut loc in casa interlocutoarei mele, doamna L., casa care este totodata leit-motivul povestirii. Este punctul de pornire al multor intamplari importante din viata familiei, este locul pentru care s-au dat cele mai dure lupte, care a trebuit pastrat, macar in parte, pentru a da copiilor sansa sa traiasca ceea ce parintilor nu le-a fost permis.

As putea spune ca, privind inapoi, doamna L. nu are regrete. Singura parere de rau, lucrul pe care nu il mai poate schimba este trecerea timpului. Oamenii nu mai sunt cei pe care ii cunostea odinioara, nu mai au timp sa fie oameni. Ea insasi spune: �Toti au murit. Toti la care tineam. Aproape toti. Sau sunt... Daca eu vreau sa ma reintalnesc cu cineva cunoscut, atunci sau scriu in strainatate, la prietenii mei, care mai sunt, sau ma duc la cimitir sa vad mormintele."

S. L.

�Prieteni am avut toata viata mea: si evrei, si neevrei"

- E dureros sa-ti amintesti asa cum traiesti acuma cum a fost atunci.

- A fost mai bine atunci?

- Pentru mine, da.

- Ati avut frati?

- Nu.

- Singura...

- Singura. Parintii mei, mama a fost casnica, a avut Facultatea de Chimie de la Budapesta, ce in vremea aia era destul de rar.

- Cum a ajuns sa faca facultatea la Budapesta?

- Pai era Austro-Ungaria pe vremea aia, cand ea era tanara.

- Si tatal?

- Tata e originar din Siklos, Ungaria si a venit aicea..., nu stiu cum a venit. Asta chiar nu stiu.

- Si mama este de aici?

- Mama e de aici, nascuta tot in casa asta.

- Deci e veche casa, va apartine demult?

- E veche. Casa a fost a lui bunicu-meu. A cumparat-o in 1890 si ceva, 1895, cam asa ceva.

- Deci la batranete a cumparat-o?

- Bunicul? Nu, ca bunicul in 1890 a avut vreo douazeci si opt, treizeci de ani.

- Da, da. Si, deci, casa a fost a familiei, toata casa.

- A lu� bunicu� a fost. Dupa moartea lu� bunicu� a mostenit-o bunica si bunica a transcris-o pe numele meu. Asa ca a fost nationalizata de pe numele meu.

- Si cand a fost nationalizata?

- De multe ori. O data a fost nationalizata in timpul legionar Antonescu. Atunci am fost evacuati in douazeci si patru de ore.

- Fara nici un motiv?

- Fara nici un motiv... Ba da, motivul era ca eram evrei. Asta, pe perioada aia scurta, cand domneau legionarii. Si atunci, pe timpul lui Antonescu, am stat acolo unde am primit o locuinta.

- Ati primit o locuinta?

- A, nu, n-am primit-o, am inchiriat o locuinta. O prietena de-a lui mama a avut o casa goala si pe aia ne-a pus-o la dispozitie.

- Aicea, in Lugoj?

- Da, si a fost cea mai frumoasa casa, dupa parerea mea. A avut trei terase mari. Acolo am stat in timpul razboiului. Asta a fost prima nationalizare. Pe urma, prima nationalizare..., am primit-o inapoi, cred ca in 1945, dupa razboi, cand s-au abrogat legile antonesciene legionare. Atunci am primit casa inapoi, dar intr-un hal fara de hal. A mai avut bunicul meu o casuta mai mica, pe care a trebuit sa o vindem, ca sa putem face reparatii in locuinta asta, de sus, adica in fosta locuinta a bunicilor mei. Pentru ca noi, in tineretea mea, am stat jos si bunicii mei au avut etajul. Si atunci am facut reparatii si ne-am mutat aici sus.

- Si stateati in casa cu bunicii atuncea?

- Bunicul era mort, cu bunica. Cu bunica, care a murit cand Dan a avut doi ani. Dan s-a nascut in 1945, deci cam in 1947.

- Si din casa s-a si furat tot nu numai ca au distrus-o?

- Nu, am putut sa ne luam absolut, absolut tot. Ne-am si luat absolut tot. Casa au distrus-o, pentru ca a fost un internat de baieti, care fumau si-si stingeau tigarile. Dupa ei au venit si rusii, care gateau, si-au facut un foc deschis intr-una din camere si acolo isi gateau. A fost intr-un hal fara de hal. A trebuit complect, complect reparata, refacuta.

- Imi imaginez ce sacrificii ati facut pentru asta...

- A trebuit sa vand casa aia mica, ca sa putem sa facem asta. Atunci am facut doua locuinte. M-am casatorit in 1940.

- Sotul era tot evreu?

- Era evreu din Piatra Neamt, care facea tocmai studii la Paris si isi dadea doctoratul la Paris. Si a primit un ordin de chemare ca sa fie concentrat aicea, la Regimentul 13 Calarasi. Si ne-am cunoscut si a ramas aicea. Nu a mai plecat inapoi, in Franta si a ramas in Lugoj. Atuncea am facut casa aicea. Atuncea noi am locuit o parte si parintii mei au... Atunci asta a fost. S-a mai impartit altcumva, nu mai stiu cum, au avut si ei o locuinta de doua camere.

- Si ati avut si chiriasi?

- In casa? Da, din pacate.

- Din pacate de ce?

- Pentru ce-i acuma. Pentru ca atunci au fost sapte locuinte, cu tot cu cele doua ale noastre. Acuma sunt vreo douazeci si doua de locuinte. Pentru ca fiecare locuinta e impartita in doua locuinte si la noi, la un moment dat, in locuinta noastra, de aicea, am stat... patru familii. La o bucatarie am fost patru familii.

- Cate camere aveati?

- Am avut una, doua, trei, patru, cinci si, camera servitorilor, sase.

- Deci a avut fiecare familie cate o camera.

- Fiecare, da. Holul a fost comun, pentru ca baia era aicea. Deci, baia a fost comuna, bucataria comuna. Si m-am inteles admirabil. Am avut un noroc formidabil cu locatarii. Am avut chiar noroc cu rusii. Am avut o familie de rusi, cand ne-am mutat inapoi, in 1945, cand s-a nascut Dan. Atuncea ne-am mutat inapoi din locuinta aia unde am fost, hai sa spun, evacuati. Ne-am mutat atuncea acasa, am stat si a fost incartiruita o familie de..., era un capitan, cred ca, maior rus, cu o nevasta. Ma rog, nu era nevasta, dar n-are importanta. Atunci s-a nascut Danut. In primul rand, adorau copilul. In al doilea rand, au fost niste oameni cum eu nu am mai cunoscut in viata mea. Ceva extraordinar au fost. El a fost evreu. Ea nu, ea a fost ucraineanca sau ceva, ma rog, dar el a fost evreu. Dar el a fost un om fantastic. Asa ca am avut noroc cu chiriasii.

- Si ceilalti chiriasi?

- Ceilalti chiriasi, una a fost o familie prietena, o prietena de-a mea si cu sotul ei, una a fost o familie..., a fost intai un celibatar, care s-a casatorit intre timp si cu o nevasta si au avut si un copil aicea, originari din Nadrag. Si ultima camera, fosta camera a servitorilor, ca, natural, servitori nu ne mai puteam permite dupa �45 si, in camera servitorilor, acolo s-a facut o camera de locuit si au stat iarasi diversi. Dar oameni de treaba. Ultimul a fost inginerul Aldea de la Timisoara.

- Si ati spus ca dupa aia a fost de mai multe ori nationalizata casa.

- Asta prima data. A doua oara a fost nationalizata in �50 sau �49. Cand a fost nationalizarea? In �49 sau �50, cand a fost nationalizarea generala, atunci a fost luata a doua oara, dar am fost lasati in locuinta si am avut un noroc formidabil, iarasi, stand in centru, in plin centru, ni s-a impartit locuinta. Am avut patru locatari si mama a avut un locatar sau doi chiar acolo, dar am ramas in casa. Nu ne-a dat afara nici o clipa.

- Altii au fost dati afara?

- Altii au fost dati afara.

- Si ce s-a intamplat cu ei?

- Pai, si-au gasit locuinte. Au fost care-au fost dati afara. Dar noi am avut noroc si acolo.

- Si ati reusit sa recastigati casa dupa aia?

- Dupa aia, dupa �90, dar nu stiu exact anii, eu nu-mi aduc aminte anii, dupa �90 am facut un proces prin care am recastigat casa. Un an a fost a mea, pe urma a fost discursul acela al presedintelui Iliescu, la Satu Mare sau la Baia Mare, prin care a spus ca nu sunt valabile acele hotarari judecatoresti si trebuie sa se faca recurs in anulare. S-a facut recurs in anulare, pe baza unor pare nereale, neadevarate, ale unor locatari, nu al tuturor, ale unor locatari. Cred ca singura para pe care au putut-o gasi impotriva mea era ca n-am vrut sa vand locuintele. Pentru ca nu le-am marit chiria cu nici un ban, n-am dat afara pe nimeni, dar, in tot cazul, au fost trei sau patru familii, au facut o plangere la procuratura, care s-a trimis la Bucuresti, la Tribunalul Suprem. Si acolo erau trei membri in completul de judecata: doi au fost pentru reluarea de catre stat, si unul impotriva, a spus ca absolut legal este a mea. Natural, deoarece erau doi contra unul, mi-a fost reluata si de atuncea e reluata. Cand a venit in �96, cred, Constantinescu, am inceput un alt proces, care a durat �96, �97, �98, �99, 2000, cinci ani, cu milioane cheltuite, cu milioane cheltuite. Imi pare rau ca am facut procesul, pentru ca daca as avea banii, as fi mult mai linistita. Si acuma am recastigat-o.

- Deci acum e a dumneavoastra iarasi?

- Inca nu, pentru ca inca n-a sosit doasarul. De trei luni se oboseste dosarul sa vie de la Timisoara pana la Lugoj, e un drum foarte lung (peiorativ; intre Timisoara si Lugoj sunt doar aproximativ cincizeci de kilometri, n.n.), asa ca... Foarte greu vine, dar eu ma bucur, pentru ca in momentul in care o sa vie, atuncea, cred ca o sa ma spanzur. Pentru ca va trebui sa platesc cel putin un impozit de paisprezece, cincisprezece, saisprezece milioane, pe care nu stiu de unde-l scot.

- Nici nu mai vreti casa...

- Daca as putea, eu as returna-o. As cere iarasi sa mi-o ia statul. Dar..., am copii, am nepoti, asa ca nu pot sa... Daca eu as fi singura, asta as face. Pentru ca chiriile sunt relativ asa de mici, stau pensionari in casa asta. Aproape numai pensionari. Deci, pensiile sunt care le stii cum sunt. Eu, de exemplu, am cinci sute cinci mii lei pensie. Deci pensiile sunt cum sunt si nu pot. Poti sa iei parca pana la douazeci si cinci la suta din cinci sute de mii de lei, cat e aia? O suta douazeci si cinci de mii. Pentru ei e mult, pentru mine e putin. Adica pentru plata impozitelor. Pentru ca eu trebuie sa platesc doua impozite: pe cladire si impozit pe venit, adica pe chirii. Deci, o sa fie cel putin paisprezece, cincisprezece, saisprezece milioane. Cred ca acuma vine momentul spanzuratului. Nu, de spanzurat nu ma spanzur. Daca..., atuncea altfel.

- Nu e voie nicicum... Si spuneti-mi, asta mi s-a parut deosebit, ca v-ati casatorit in timpul razboiului.

- M-am casatorit in ultima zi... Mama a avut un coleg la Primarie, care oficia casatoriile. Si el, la 1 octombrie �39, el a telefonat in dimineata zilei de 1 octombrie lui mama, ca: �Daca vrei s-o casatoresc eu, atuncea trebuie sa se casatoreasca astazi, ca de maine preia Primaria puterea legionara." Am..., mama a umblat toata dimineata, l-a cunoscut atunci pe procurorul orasului, a obtinut o dispensa si ne-am casatorit dupa masa, la ora sase, in 1 octombrie. Si atunci am plecat la Bucuresti si am stat o luna de zile in Bucuresti, ca eu am adorat Bucurestiul. Dar Bucurestiul nu era ca astazi, intr-adevar era Micul Paris. Si dupa aia am fost scosi din casa, dupa casatorie. Am fost deja casatorita cand am fost scosi. S-au facut perchezitii, s-au cautat carti cu continut comunist, in timpul regimului legionar. Cand a fost rebeliunea, in ianuarie �40, parca, cand a preluat Antonescu puterea si a dat jos pe legionari, atuncea am mai locuit aicea si dupa aia, da, dupa aia trebuie sa ne fi scos, pentru ca de aici, din fereastra, am privit ce se intampla. Si dupa aia am fost scosi din casa. Dupa aia a venit legea ca nu avem voie sa stam in centru sau asa ceva, nu stiu exact ce, dar in tot cazul am fost scosi. Nu numai noi, toti care stateau asa, central.

- Indiferent de nationalitate?

- Nu, numai evreii. Numai evreii... Am vrut tare copii, dar n-am indraznit sa facem pana in �45. In �45 s-a nascut an. In timpul asta n-am avut voie sa mergem la cinema, n-am avut voie sa mergem la strand, nu am avut voie sa mergem la piata decat dupa o anumita ora, n-am avut voie sa tinem servitoare. Adica era prietena noastra, stii, intr-adevar, era prietena noastra, dar a facut si treaba. Sotul meu a fost avocat. A fost radiat din baroul de Ilfov, a fost avocat la Bucuresti, in timpul legionar antonescian. Nu stiu niciodata unde-i granita (temporala, n.n.), dar in timpul dintre �39 si �44 a fost scos din armata. N-a fost ofiter activ, a fost rezervist, dar a fost scos din armata, nu mai era nici rezervist. Am avut doua depozite de cherestea. Ni s-au luat doua depozite de cherestea. Nu, nu ni s-au luat. S-au romanizat, adica am putut sa fim si noi, dar proprietarul trebuia sa fie un roman. Romanizare s-a numit atuncea, nu nationalizare. Nationalizarea a venit pe urma. Deci, am avut un romanizator foarte cumsecade. Ni l-a gasit cineva, cineva extraordinar de cumsecade, care era mai mult de fatada. Barbatul meu, care n-a mai avut alt serviciu, lucra la depozit si primea o cota parte acest romanizator. O cota parte mare, dar puteam trai amandoi, puteam trai si noi. Adica nivelul nostru de viata n-a scazut din punct de vedere material. Am avut, fiecare din noi, din familie, a avut cate un rucsac gata impachetat, pentru orice clipa, statea gata impachetat pentru clipa in care ne vor deporta. Zi de zi se astepta sa fim deportati.

- Ati trait cu frica asta...

- Am trait cu..., tot timpul am trait cu frica asta. Tot timpul... Dar aicea, intr-adevar, probabil la unele interventii ale, se pare, reginei-mama, ale lui Maniu, ale lui Bratianu, ale lui Filderman, Antonescu nu - dincolo au fost dusi in Transnistria - dar de aicea n-a fost deportat nimeni. Barbatu-meu a fost luat la munca, dar n-a stat mult, a stat vreo cinci, sase luni. La Piatra Olt a fost. El fiind singurul ofiter evreu din lot, a fost conducatorul lagarului. Nu, conducatorul a fost un ofiter roman, dar conducatorul... Nu s-a intamplat nimic rau. Ma rog, mancarea a fost groaznica, asta era natural, dar altfel..., lucrau la calea ferata, ceva traverse, cu pietre, nu mai stiu ce. Au trecut si cele sase luni, a venit acasa si pe urma a stat acasa. Pe urma cred ca s-a facut nationalizarea depozitului si pe urma a fost barbatu-meu acolo. Ca angajat a figurat, ca angajat. Si asa a trecut, incetul cu incetul, razboiul. Prieteni am avut toata viata mea: si evrei, si neevrei. Poate chiar mai multi neevrei decat evrei. Am avut doua prietene, trei prietene foarte bune, care erau evreice si foarte multi care nu erau evrei. Fostii colegi de militarie ai barbatului meu continuau sa vie la noi, ca el n-avea prieteni aicea. S-a imprietenit cu o serie de doctori de aicea, care nu erau evrei, deci nu faceau nici o diferenta. N-am simtit nici o clipa, noi. Nu stiu altii, noi nu am simtit nici o clipa antisemitismul pe pielea noastra.

- Din partea civililor...

- Din partea romanilor, din partea..., nu de legionari vorbesc, din partea oamenilor, din partea populatiei, sa spunem. La scoala cand am fost, am mai auzit de cateva ori �jidanca" si chestiile astea. Barbatu-meu a auzit de multe ori zicala romanilor ca �daca toti evreii ar fi ca tine, atuncea ar fi bine". Asta era lozinca alora care erau antisemiti, dar erau prieteni cu el. Ieseau in oras cu el, iti spun, nu am suferit nici o clipa efectiv de antisemitism. Dar, in general, in partea asta nu era la moda... Aici se intelegeau toti. Unii prieteni germani, unii prieteni germani de-ai parintilor mei au fost hitleristi, s-au indepartat, aia nu ne mai cunosteau. Si-a trecut si razboiul si-a venit pacea. Atuncea s-a facut transformarea locuintei. Dan s-a nascut deja aicea. Atunci au fost vreo trei, patru ani, atunci au mai fost niste ani buni. Pe urma a venit regimul comunist, ne-au luat absolut totul, absolut totul, adica cele doua depozite, casa. Nu lucruri, nu lucruri din casa sau asa ceva, dar bunuri din care am trait. Barbatu-meu tot n-a..., inca n-a..., n-a mers asa de repede reinscrierea lui in barou, ca sa fie avocat.

- Si atunci cum v-ati descurcat?

- Foarte greu. Mama si-a luat o masina de tricotat si tricota lucruri, barbatu-meu a intrat in serviciu. A fost intai la un depozit, acolo ceva, la o centrala a depozitelor, dar condusi de comunisti. Pe urma a ajuns la banca, de acolo a fost dat afara, pentru ca avea o sora in Franta si coresponda cu el si a venit o ancheta de la Bucuresti: �Da� ce corespondati cu ea?", au intrebat si a spus ca: �Da�, pai e sora mea, e normal." �Cum sa fie normal? Eu nu corespondez cu sora mea, sau, ma rog, cu rudele mele", a spus acel... Si l-au dat afara si atunci am avut noroc. Prietenul nostru cel mai bun, Adrian Dumitru, care a fost ilegalist, a fost ofiter si a fost ilegalist, a ajuns inspector la baroul de..., la avocati pe tara, nu stiu cum ii zice, la centrala avocatilor, dar nu stiu daca ii zicea asa, si a venit odata in vizita la Lugoj si a reusit sa il �vare" pe barbatu-meu iarasi in barou. Lui ii multumim ca a ajuns acolo. S-a purtat o viata intreaga extraordinar cu noi. A murit si el. Toti au murit. Toti la care tineam. Aproape toti. Sau sunt... Daca eu vreau sa ma reintalnesc cu cineva cunoscut, atunci sau scriu in strainatate, la prietenii mei, care mai sunt, sau ma duc la cimitir sa vad mormintele. Aproape toti sunt morti. Ne-a ajutat foarte mult in perioada aceea cat nu era avocat inca barbatu-meu, ne-a ajutat sora lui din Franta, era doctorita acolo, ne trimitea pachete cand se putea, sau venea in tara din cand in cand.

- Deci ati cunoscut-o si dumneavoastra.

- Da, am cunoscut-o si eu. Si pe fata ei. Pe urma, ti-am spus, s-a nationalizat, am ramas aicea, am trait foarte greu, atunci am trait foarte greu. Am intrat si eu sa lucrez, am lucrat ca dactilografa aproape douazeci de ani. Aproape, ca in ultimii ani am fost administratoare la un internat, dar aproape douazeci de ani, saisprezece ani. N-am decat optsprezece ani de munca, din pacate, si saisprezece ani din aia am fost dactilografa. Si am fost atunci considerata cea mai buna dactilografa din Lugoj.

- Si dupa aceea la ce internat ati lucrat?

- La internatul Liceului de fete, administratoare. Pe urma m-am pensionat de boala. Intre timp, Dan s-a casatorit cu prima lui nevasta si era gravida, parca. Dar in tot cazul, m-am pensionat de boala. Si era numai bine, pentru ca intre timp, Dan a fost arestat.

- De ce?

- Politic. Politic. Absolut, pur si simplu politic. Era dupa vizita lui Ceausescu in China, dupa deschiderea aia care era intr-o vreme, pana a plecat in China. Era mica revolutie culturala si trebuiau statuate cateva exemple. Si cum Dan totdeauna intai vorbea si pe urma gandea, a vorbit verzi si uscate. Adica povestea glume la oricine, ceea ce era un pacat capital. Nu era voie. Te aresta, pur si simplu, pentru asa ceva. A scris in strainatate scrisori. A avut corespondenta in strainatate. Si, mai ales, statea intr-un rahat de oras, de langa Fagaras, in inima Regatului, unde asa ceva nu era moda. Daca era aicea, probabil ca nici nu ar fi fost arestat, pentru ca aicea lumea era obisnuita, ca nemtii aveau rude in strainatate, evreii aveau foarte multe, deci era mai multa legatura cu lumea de afara. Si l-au inchis. A primit sapte ani jumate pentru..., nu stiu, era un articol foarte grav. Nu tradare, nu..., �impotriva securitatii statului" ceva, dar nu mai stiu, este un cuvant, dar nu tradare, exista un cuvant inainte, �...impotriva securitatii statului". Cu acest articol a fost inchis pe sapte ani jumate si a fost la Aiud.

- Si dumneavoastra cum ati aflat?

- Pai au venit intai aicea, au facut perchezitii peste perchezitii, i-au luat din carti, care considerau ei ca erau subversive. Cred ca avea un Soljenitin si un nu stiu ce, tot ceva rusesc, unul din marii scriitori rusi care nu erau pentru regim si niste carti straine, dar nimica grav. Carti care normal stau intr-o bibilioteca normala. A scris o poezie, dar absolut nimica. Cand o prietena de-a mea de la Timisoara a vazut-o, a inceput sa rada. Aia a fost ceva foarte grav, era o piesa in dosar. Scrisorile pe care le-a scris unei prietene din Bucuresti, in care ii povestea glume, aia erau anexate la dosar, deci erau absolut niste lucruri ridicole. Chiar seful Securitatii de aicea, cand la un moment dat a stat de vorba barbatu-meu cu el, a spus: �Daca asta se intampla in alt timp, eventual i se facea o mustrare de la intreprindere, dar in nici un caz nu era arestat".

- Si a facut inchisoare sapte ani si jumatate?

- Nu, a facut inchisoare doi ani si niste luni, trei sau patru luni, pentru ca am avut un unchi la Bucuresti, care a avut un fiu foarte influent in Israel. Si el a avut, unchiul meu, a avut niste prieteni in Guvern si peste tot. Si au reusit, atunci a fost Golda Meier de vreo doua ori in tara, sau de trei ori, dar nu stiu de cate ori. Au reusit sa il puie pe Dan pe o lista, nu numai cu Dan, si cu alti evrei care erau arestati si, cand a venit in tara, probabil ca platind bine si vorbind cu Ceausescu, pentru ca se pare ca fiecare evreu eliberat sau evreu plecat din tara pe vremea aia, era platit... Si, platit, neplatit, dar l-a rugat ca acestia, nu stiu ce a promis ea ca face, dar in schimb vrea libertatea acestora. Si Laci baci, asa il chema, in ultima clipa, atuncea a plecat in Israel, atuncea a vorbit, inainte de venirea ei, a vorbit cu prietenul ala al ei, care era ministru undeva, nu undeva, in Israel undeva si, la 22 august, nu mai stiu anul, a fost eliberat dupa doi ani si niste luni de inchisoare.

- Deci a apucat sa-si mai vada copilul mic de tot...

- Mic. La Aiud. Pe vremea aia, dupa aia a venit o inasprire pe vremea aia, a dus-o relativ, relativ destul de bine, pentru ca am avut voie sa ii trimitem pachete de zece kilograme o data sau de doua ori pe luna. Daca era evidentiat in munca, muncea, de doua ori pe luna. Avea drept de vizita o data la luna, cand, iarasi, avea voie sa primeasca un pachet. Scrisoare n-avea voie sa scrie decat una pe luna, o carte postala, natural, hiper si super cenzurata. Si noi, la fel, numai una aveam voie sa scriem. Dupa doi ani jumate, odata, de 22 august, a aparut acasa. N-am stiut nimica. Ba, a primit un telefon barbatu-meu de la militie, �ca sa stiti ca vine acasa fiul dumneavoastra". Si el inca i-a spus foarte urat. i-a spus militianului, nu stiu, era ofiter, nu stiu cine era, a spus: �Domnule, nu-ti bate joc de mine si lasa-ma in pace!" si a pus jos receptorul. Si in noaptea aia a venit acasa. La inceput n-a primit post, fiind fost detinut politic, dar o doamna, o tovarasa care era la Primarie, sau pe atunci era inca Sfatul Popular, nici aia nu mai stiu, care era responsabil cu sectorul economic si care a fost activista de partid, s-a purtat iarasi extraordinar cu el. Si a ajuns la o intreprindere de constructii, la Intreprinderea de Constructii din Lugoj. Si acolo a lucrat vreo cinci, nu stiu, multi ani, foarte multi ani, pana nu l-au scos afara, nu stiu de ce.

- Dar asta a fost domeniul lui, constructiile?

- Domeniul lui a fost chimia industriala. Dar in cadrul constructiilor facea analizele, cred ca, betoanelor sau cimentului sau ma rog, ceva chimic lucra. Si, intre timp, l-a gasit pe Marc (nepotul intervievatei, n.n.). Marc a fost conceput cam in ultimele zile inainte de arestarea lui. Procesul a fost groaznic, s-a vazut ca a fost un proces regizat. Era in lege ca tatal, barbatu-meu, era deja pensionar, dar era un articol in care un tata avocat avea dreptul sa-si apere fiul. Nu l-au lasat sa scoata o vorba la proces, au repetat aceste acuzatii ridicole si l-au condamnat� Inainte de a intra in sedinta, barbatu-meu a a auzit cum a fost chemat presedintele tribunalului militar la telefon si a spus: �Da, da, stiu, o sa-l condamnam." Deci, o condamnare� Deci i s-a dat ordin sa-l condamne. Si atunci a fost condamnat. Deci Marc, iti spun, a fost conceput in ultima clipa. Dupa trei luni era sa-l piarda fosta mea nora. A fost dusa imediat la spital si i s-a facut ceva complect nou pe vremea aia, un serclaj, adica uterul a fost cusut si ea a stat sase luni in spital. Cinci luni jumate, ca-n ultima jumatate de luna a fost acasa. Culcata, aproape nemiscata, foarte putina miscare. Si-asa s-a nascut Marc.

- Sanatos?

- Cu cezariana. Foarte sanatos deocamdata, har domnului. Peste alti doi ani, doi ani si jumatate este diferenta intre el si Nana, atunci Danut era deja acasa, s-a nascut sora lui, Sorana, pe care noi o numim Nana. Si, iarasi, nora mea a fost serclata, dar atuncea s-a stiut de-acuma, nu s-a mai asteptat cele trei luni, a fost de cum s-a facut putin mai mare fatul, a fost serclata si a stat sase sau sapte luni in spital, iarasi. S-a nascut Nana, tot cu cezariana.

In hartia aceea de eliberare din inchisoare era o clauza sa-si faca cerere pentru plecarea in Israel si politia romana e obligata sa-i dea drumul, sau nu chiar asa de categoric, dar in tot cazul ar fi trebuit sa primeasca. Dar nu l-a primit, nu i-au dat plecarea. Si au trecut anii, a divortat de prima nevasta, copiii au ramas aicea, au crescut, a venit Aurica in casa. Copiii au crescut, Aurica a fost o mama extraordinara. Marc, atuncea, a mers la scoala. S-a nascut in februarie, deci avea sase ani jumate, sapte ani, Marc. Nana avea doi, doi ani jumate. Trei chiar. Pe urma a venit divortul, s-a casatorit cu Aurica. Pe urma a venit Sendy pe lume. Copiii au crescut, au facut toti trei scoala germana. Marc a facut liceul Lenau, Nana a facut o scoala sanitara si Sendy face asta de informatica de la Posta, de la PTTR.

Barbatu-meu s-a imbolnavit in �89, inainte de revolutie, scurt, inainte de revolutie, parca in octombrie. A avut o comotie cerebrala, a stat paralizat patru ani. Nu numai in pat, pentru ca a putut�, pe partea dreapta a fost paralizat, a putut oarecum sa se miste, deci putea sa se miste. Greu a fost ultimul an. Eu l-am ingrijit singura. A murit. Si de atuncea mi-a fost tare greu. Am fost si cu-o singura pensie, dar asta, ma rog, asta ca asta, dar mi-a lipsit el teribil si-mi lipseste teribil. N-am cu cine discuta o problema. Mi-a lipsit, imi lipseste teribil.

Mama mea a stat cu noi pana la moartea ei. Si mama mea a fost in ultimii ani foarte bolnavicioasa. Mama mea a avut optzeci si patru de ani cand a murit si, inainte de a muri, pe la optzeci, optzeci si unu de ani, un var de-al nostru, din Canada, a avut ambitia sa faca reunirea intregii familii in Israel. Ca erau in toata lumea. Erau in America, erau in Anglia, erau in Franta, ma rog, erau in Ungaria si erau in Romania. Cel mai greu a fost sa o scoata pe mama. A intervenit direct ambasadorul Canadei la Ambasada Romana, ca sa-i dea drumul. Mama avea deja optzeci de ani, asa ca era ridicol, pentru ca sigur ca nu fugea. Deci, mama a fost in Israel, s-a intalnit cu aproape toata familia, a fost foarte fericita. In primul rand, dorinta ei mare a fost sa vada Israelul. I-a placut teribil, dar in kibbutz nu a ajuns.

Dupa aceea, cand a venit acasa, a fost operata, a avut o hemoragie gastrica, dupa aceea a facut un cancer de colon si a murit. N-a suferit mult, foarte putin chiar, dar a fost o pierdere grozava pentru mine. Asa bolnava cum a fost, a fost inca un ajutor pentru mine in gospodarie. Am facut gospodaria singura�

- Dumneavoastra ati fost in Israel atuncea?

- Nu. Mie nu-mi dadea drumul. Eu aveam un baiat inchis. Mie nu imi dadea drumul.

- Si nu ati fost nici dupa aceea?

- Nu. Dupa aceea nu am mai putut. Dupa �89 a fost barbatu-meu patru ani bolnav, pana in �93-�94, cand a murit. Si, pe urma, am avut problemele mele serioase, cu picioarele, ca nu puteam sa umblu, asa ca nu puteam sa merg. De invitat m-au invitat prietenii mei. Am un cumnat si-o cumnata in Israel si am foarte multi prieteni. Dar cum sa mergi pe capul lor in halul in care sunt? Nu pot sa le fac asta. Ei nu stiu in ce hal sunt.

- Si atunci, in timpul razboiului, cat erati tineri casatoriti, n-ati fi vrut sa plecati?

- Eu niciodata n-am vrut sa plec. Nu puteam s-o las singura pe mama, mama n-ar fi vrut sa plece. Nici barbatul meu. Avea si o meserie, era avocat. In Israel� De putut, puteam pleca in Franta sau in Israel. Si in amandoua locurile nu stia limba, deci avocatura cadea. Nu mai era tanar, el era cu paisprezece ani mai mare ca mine, deci ii era frica de ce va face, de ce va lucra, nestiind limba. Era, ti-am spus, a intrat in avocatura, a fost unul din cei mai buni avocati din Lugoj. Si n-am�, nu, nu ne-am gandit nici o clipa sa plecam. La un moment dat s-a gandit sa plecam poate in Franta, dar nici acolo n-am fi avut ce face. Pentru ca nu mai era tanar si ca, mai batran, in jur de cincizeci de ani, sa inceapa o cariera de avocat nu se mai putea. Daca�, ce mai vrei sa intrebi...

- Dumneavoastra ati stiut ce se intampla in lagare, in lagarele de exterminare, sau n-ati avut nici o informatie?

- Atuncea, pe vremea aceea?

- Da.

- Stiam ca rudele mele de la Oradea, adica din partea care a fost a Ungariei, am avut rude in Oradea multe, au fost dusi in lagare. Si matusa mea din Oradea a murit la Riga, atunci cand ii imbarca intr-un vapor. Era o chestie, i-a luat un ofiter german pentru altceva si i-a impuscat pe toti evreii acolo. Si acesti veri ai mei, unul a plecat in Germania si unul in Israel. Dar mult dupa.

- Deci ei au fost in lagar?

- Amandoi au fost in lagar.

- Si au scapat...

- Au scapat. Ei au scapat, si tatal lor a scapat. Da� a scapat bolnav, a scapat. Si dupa un an, cred, dupa ce a venit acasa, a murit. Si astia aveau alti veri, care toti au murit. Cei din Oradea au murit aproape toti, afara de acesti doi veri.

- Ei mai sunt in viata?

- Nu, au murit amandoi. Au murit amandoi. Iti spun ca am mai multi morti decat vii in familie.

- De copilarie nu mi-ati spus prea multe. Unde ati facut scoala, cum a fost?

- Am facut scoala evreiasca din Lugoj, unde am avut o batrana invatatoare evreica, Kessler kissaszony ii ziceam si aveam o invatatoare romanca, Adelina Popovici. Cu amandoua am fost..., ulterior, cand am iesit din scoala, cand am devenit mai mare, in relatii foarte bune. La scoala�, nici nu mai stiu. Pe vremea aia erau multi evrei in Lugoj. Aveam un rabin, Lenke Mano ii zicea. Acuma mi-am adus aminte. Aia ti-am mai spus ca am facut odata si Pesach-ul (pastele evreiesc, n.n.) la el, cu un prieten de-al meu. Am avut doisprezece, treisprezece ani si am spus: �Ma mishtana halaila haze?" (�Cu ce este deosebita aceasta noapte?", tr.). Mai tineti minte? Aia trebuia spusa in doi. O parte am spus-o eu, o parte a spus prietenul acela al meu. A fost ascuns ceva, nu mai stiu ce, nu-mi aduc bine aminte.

- Da, matzes (paine nedospita, pasca - se mananca de Pesach, n.n.).

- Matzes a fost ascuns. Ma rog, am mancat o mancare complect rituala. Pana am avut douazeci de ani, cred, am�, fara sa fi fost bisericoasa, foarte rar am fost la templu, eventual de Rosh Hashana (Anul Nou evreiesc, n.n.), dar am aprins lumanarile in fiecare sambata. Pe vremea aia am mai avut candelabre pentru aprins lumanarile, intre timp s-au vandut, cand Dan a fost inchis, ca atunci s-a cam vandut totul ce am avut, ca sa-i putem duce tot ce-i trebuia. Si de Hanuka (sarbatoarea eliberarii de sub ocupatia elenista, n.n.) s-a aprins, in fiecare zi, o lumanare in plus�, s-au aprins lumanarile de Hanuka. Si de Pasti am cumparat matzes si faina de matzes, dar am mancat si paine. Adica n-a fost un regim ritual.

- Aveti sinagoga aicea, in Lugoj?

- Avem o sinagoga splendida, insa darapanata, batrana, cum e tot.

- Mai merge lumea la sinagoga?

- Nu mai are cine.

- Nu mai sunt evrei?

- Mai sunt foarte putini barbati. Nu mai sunt evrei, mai sunt vreo treizeci si cinci, patruzeci de suflete. Si nu prea� Dar se tine slujba. In fiecare vineri, vineri seara parca nu se mai tine, sambata se tine� Toti astia care sunt intre saizeci si moarte. Deci foarte putini tineri sunt si tinerii aproape toti sunt in casnicii mixte... De copilaria mea, efectiv nu am ce sa-ti povestesc. Am facut patru clase de liceu. Dupa aceea m-am imbolnavit, intai cu inima si, pe urma, am avut o pleurezie foarte grava, asa ca n-am mai putut continua. Planul lui mama a fost sa ma trimita pe un an in Germania, pe un an in Franta, pe un an in Anglia, ca sa invat limba perfect si steno-dactilografia.

- Si n-ati mai apucat?

- Nu, c-a venit razboiul. In �40 a venit razboiul.

- Si liceul a fost tot liceu evreiesc?

- Nu, ala era la Timisoara. Era un liceu evreiesc, dar nu, nu am plecat de acasa. Liceul a fost un liceu romanesc, aicea la Lugoj, �Iulia Hasdeu".

- Si cum a fost scoala evreiasca, cum se deosebea de celelalte scoli, in afara de faptul ca erau numai evrei? Sau nu erau numai evrei?

- Numai prin faptul asta. Numai evrei. Numai prin faptul asta.

- Si ore de religie, banuiesc.

- Erau. Aia erau pe vremea aia. Cred ca era in fiecare saptamana, una parca. Aia era. Aia imi amintesc. Dar, din pacate, nu mi-a ramas nimic. Nimic. Asta-i nenorocirea.

- Si limba ati facut, nu? Ebraica.

- Literele le-am invatat. Eu nu-mi aduc aminte sa fi facut limba. Cred ca am invatat sa scriem si ceva. Stiu ca se scrie de la dreapta spre stanga. Dar nu mai stiu absolut nimica. N-am mai avut continuitate. De altfel, stiu cinci limbi, pe care incep sa le uit si pe astea. E romana, e maghiara, e germana, e franceza si engleza. Pe vremuri am stiut sa ma descurc perfect in frantuzeste si englezeste, acuma pot citi inca perfect, fara dictionar. Dar de vorbit, imi lipsesc multe cuvinte de acuma,

- Asta era ceva foarte deosebit sa stie cineva atatea limbi.

- Mama a avut o guvernanta cand a fost mica, franceza, din Elvetia, care n-a mai plecat si a ramas aicea, asa ca franceza am vorbit acasa, oarecum, cu ea. Engleza, cam prin �38, o familie din Lugoj a adus, la cele doua fete, o tanara din Anglia. Atunci am luat ore de engleza de la ea. La un moment dat nu i-au mai trebuit si a venit la noi. N-a trebuit sa-i platim nimic, dar i-am dat mancare si unde sa doarma. Si eram prietene bune de tot, asa ca acolo am invatat engleza. Si, iti spun, vorbeam binisor. Traduceam usor, tot. Azi nu mai fac nimic usor. Azi totul pare greu...

(Interviu realizat de Sonia Liebmann, in aprilie 2000, la Lugoj, cu A. L., etnic evreu. Intervievata a dorit sa-si pastreze anonimatul.)