Minoritati: identitate si coexistenta

(Marturia ne-a fost pusa la dispozitie de Eduard Antonian.

Ea a aparut in revista �Ararat" si a fost publicata, mai apoi, in

Marturii. Genocidul armenilor, volum realizat de

Mihai Stepan Cazazian si Eduard Antonian, Ed. Ararat, 1998.)

 

Gheorghe Serban

Intervievatul Gheorghe Serban este un locuitor al Dudestiului, nascut si crescut aici. Prin felul de a povesti, reusesti foarte bine sa iti imaginezi vremurile pe care el le-a trait odinioara. A fost sluga la un medic inca din frageda tinerete. Avea grija, pe atunci, de o sumedenie de animale. Dupa aceea pleaca pe front unde traieste cosmarul bombardamentelor, al fricii de moarte, cosmarul foametei, al mizeriei si al saraciei.

Gheorghe Serban se casatoreste de tanar, in noiembrie 1941, la optsprezece ani, sotia avand, pe atunci, saptesprezece ani.

A plecat la oaste in primavara lui 1944 si a revenit acasa in decembrie 1946. In timpul razboiului a trait momente cumplite. Erau disperati, flamanzi, nu aveau ce sa manance. Deoarece nu s-a supus ordinelor presedintelui C.A.P.-ului, de a lucra via in continuare - el refuzase pentru ca sotia lui era bolnava si nu avea voie sa lucreze, iar el singur nu facea fata atator lucrari de intretinere a viei - a fost demis din C.A.P. si, prin urmare, a trebuit sa-si caute de lucru in alta parte.

M. O.

 

�Erau niste necazuri foarte mari"

- M-a trimis sa ma duc sluga la Bojinov, aveam paisprezece ani, m-a trimis acolo. Aveam cincizeci de oi, saisprezece porci, trei vaci, faceam curatenie... Poti sa-ti inchipui ce era acolo. Acolo am ramas peste vara. Iar dupa aceea am iesit la salas - eu, mama, tata - in 1938 si 1939. Am fost acolo si am lucrat. Tata a plecat la concentrare in 1939. Noi am ramas - eu, mama si fratele meu. Erau sase cai, zece vaci. Un consatean, Gazurcina, pazea acolo. El avea doisprezece ani si pazea vacile. Atunci Bojin a plecat din sat si s-a dus la Arad, ca medic la un spital.

- Ce profesie a avut acest Bojin?

- El avea aici un salas, era medic aici, in sat. Prima data a fost medic la spitalul din Sannicolau, mai precis era directorul acestui spital. Aici s-a casatorit cu Mandvita, eu imi aduc aminte de ea..., dar foarte putin. Aceasta femeie a ramas vaduva, fusese casatorita in Ungurove, unde este fostul sediu al C.A.P. si s-a casatorit cu Bojin. Si Bojin, acesta, fusese casatorit cu o asistenta, a avut si un copil cu ea, care era mai mare ca mine si pe care-l luase cu el. Dupa aceea, i-a murit si sotia aceasta, imediat dupa doi ani. El s-a recasatorit cu o farmacista, stii, unde sta Robert, acolo a fost o farmacie. Farmacista era din Cenad, pe nume Wolf, ea avea aici casa cumparata, unde sta in prezent Barna.

Dupa aceea, in anul 1940, pana in 1939, in toamna am stat acolo. Dupa aceea el a dat pamantul, noi eram tineri, cine sa lucreze atata pamant si eu am venit acasa. In anul 1940 am fost sluga la Nicolae Lukciva, unde locuieste in prezent Romanov Gheorghe, la colt.

In 1941 m-am casatorit, mama era bolnava, au operat-o la spital, iar tata s-a dus in armata. In 1942 au fost inundatii, noi am avut pamant, totul a fost sub apa. Am avut bunic, bunica, frate, soar mea Anastasia era de-o schioapa, bunicii batrani, iar eu, sotia mea si cu Doicina ne-am dus la Tomnatic, unde am luat vie.

- In ce an s-a intamplat?

- In 1942. Atunci am lucrat patru lanturi de vie, impreuna cu Gheorghe Doicina, cu tanti Malica, cu sotia mea. Intr-o zi, un bogatas mi-a spus ca sluga lui este bolnava si are nevoie de o alta sluga. Asa ca eu m-am dus sluga la el. Asa ca sotia mea a ramas sa lucreze via cu ceilalti. Eu am lucrat la bogatasul acesta toata vara si toata toamna.

Cand am venit acasa, in 1944, in primavara, am fost luat la oaste. Am fost pe front, am fost in Moldova. Am plecat in primavara lui �44 si am ramas pana in �46, in decembrie. Am fost si in Cehia, in Tatra. Cand am venit din armata, am venit sa locuiesc aici, la numarul 62. Eram in armata cand mama a murit, pe 20 octombrie 1946.

- Ati fost la inmormantare?

- Da, am fost la inmormantare. Eram, pe vremea aceea, in Timisoara. Razboiul se incheiase. Am venit acasa, pentru inmormantare si dupa aceea m-am intors. Am fost in armata pana in 6 decembrie 1946. Dupa ce m-am eliberat, am venit aici. Aveam bunic, bunica..., bunica a paralizat in primavara lui 1948 si in toamna a murit... Astea au fost necazuri. Dupa aceea a venit colectivizarea. Eu, cand am venit din armata, mi-am cumparat cai, aveam si ceva pamant. Atunci, cu sotia mea, din 1951 luam vie la Teremia. Trebuia sa lucrezi ceva, nu erau bani. Am lucrat din 1951, pana in 1956, dupa aceea au intrat in C.A.P., in 1957 si am lucrat pana in 1970 in C.A.P. Atunci, sotia mea, poate n-as fi plecat din C.A.P., dar sotia mea s-a imbolnavit, a facut hepatita, iar fiul meu a plecat in armata in toamna acelui an.

Ea s-a imbolnavit chiar in prima zi din postul Craciunului. A fost la biserica si, cand a venit acasa, toata era galbena la fata. Am intrebat-o: �Ce s-a intamplat cu tine?" Ea mi-a raspuns: �Nu stiu nici eu." Si ochii ii erau groaznic de galbeni. Atunci, imediat am dus-o la medic, la Sannicolau si au internat-o la spital, unde a stat patruzeci de zile. A fost un necaz mare. Eu mergeam des la ea in vizita. Nu avea voie sa lucreze nimic un an sau chiar doi, trebuia sa-si poarte de grija ca, daca facea hepatita din nou, era gata.

In ultimii ani, in C.A.P., aveam vie si vine intr-o zi, din primavara lui �71, Anton Sofran si ma intreaba: �Nenea Gheorghe, o sa mai lucrezi via?" Eu aveam un hectar si optsprezece ari. Si eu i-am raspuns: �Toni, nu pot sa lucrez, sotia mea nu are voie sa lucreze, iar eu singur nu pot sa lucrez atata vie. Eu o sa lucrez in C.A.P., o sa iau portie." �Bine, a spus el, daca nu vrei sa lucrezi vie." Au trecut cateva zile si m-a chemat presedintele, Nicolae Telbis si mi-a spus: �Gheorghe, nu vrei sa lucrezi via?" Eu i-am raspuns: �Nu pot, trebuie ca via sa fie legata, stropita etc. Si eu nu pot sa fac asta singur. Deoarece sotia mea nu poate, nu este asa de simplu, eu nu pot sa le fac pe toate singur." �Asculta, zice presedintele, tu ia via si noi o sa-ti dam femei ca ajutoare." Eu i-am raspuns: �Nu-mi da tu ajutoare, tu mi le dai astazi si a doua zi ele nu vin, zic, eu nu pot sa lucrez via, nu vreau sa o iau in primire." Au trecut cateva zile, m-am dus la brigada, sa lucrez si, cand m-am dus la lucru, vad ca Vichentie nici nu ma baga in seama. Probabil presedintele i-a spus: �Nu-i da de lucru si o sa fie el nevoit sa-si ia via." Am venit acasa, mi-era ciuda si a doua zi m-am dus iarasi. Cand m-am dus iarasi, impartea oamenii ca si in ziua trecuta. Si eu l-am abordat iarasi, deoarece iarasi nu ma baga in seama. �Asculta, mi-a zis el, mi-a spus presedintele sa nu te iau la lucru, fiindca nu vrei sa lucrezi via." Ce nervos am fost! Si m-am dus atunci la presedinte si i-am spus: �Tovarase presedinte, ai spus sa nu ma ia la munca, dar cum vine asta, pentru ca eu sunt in C.A.P. si ce sa fac, sotia mea este bolnava?!" Si el mi-a raspuns: �Asculta, nu este cum vrei tu, ci cum vrem noi. Daca nu vrei asa, du-te unde vrei, fa ce vrei!" Am venit acasa, foarte nervos, ii spun ce mi-a spus presedintele si o intreb ce este de facut.

M-am dus atunci sa lucrez la Sannicolau in constructii. Acolo erau mai multi bulgari. La Sannicolau construiau grajduri, am lucrat anul acela acolo, dupa aceea am lucrat la Tomnatic, probabil pana in septembrie. Am lucrat cu ziua, pentru saizeci de lei pe zi. Dar a fost unul care, impreuna cu casierul, ne insela. In loc sa ne dea saizeci de lei pe zi, ne dadeau numai cincizeci de lei pe zi.

Ne-am certat si, dupa aceea, am venit acasa si am lucrat la Baza de receptie a cerealelor, pana in 1979. Aici era in constructii; am avut un inginer, pe nume Dimitriu. Pe vremea cand el era sef, am fost la Recas. Vreo paisprezece persoane au facut cotarce. Eu am fost seful acestor oameni cu care am fost la Recas. In 1972 am lucrat la Periam, Lovrin, Gotlob, la Uivar. In 1972, in luna iunie, de Sf. Petru, ne-am dus la Recas si am ramas pana in decembrie, am construit magazii in apropiere de gara. Dupa aceea, am lucrat in Dudesti, pana in 1979.

In 1979 mi-a spus Popat, el era seful pe atunci: �Serbane, nu se mai poate, a venit ordin ca sa nu se mai poata sa va retinem trei la suta pentru pensie, asa ca va trebui sa te angajezi." �Bine, ma voi angaja." Ne-au facut acte si ne-am dus la Timisoara. Seful cadrelor ne-a spus ca nu poate sa ne angajeze, ca noi avem peste cincizeci de ani si ca el a primit ordin sa angajeze doar pana la patruzeci de ani, patruzeci de ani... �Voi, zicea el, maine, poimaine, o sa iesiti la pensie si eu vreau oameni tineri." Am venit acasa si i-am spus sefului ca nu vrea sa ne angajeze. Cand am venit, m-a intrebat ce este de facut, daca astia nu vor sa ne mai ia?

- Dumneavoastra ce varsta ati avut pe atunci?

- Aveam peste cincizeci de ani. Dupa aceea, m-am dus sa lucrez la Valcani, la zootehnie. Se carau paie, lucram in apropiere de frontiera. Am lucrat toata vara, pana-n toamna. Cand a venit toamna, pe atunci fiul meu lucra la Bucova, la I.A.S., dupa aceea m-am mutat, in anul 1980, la Bucova, unde am ramas pana la pensionare, in 1986.

In 1985 m-am pensionat la stat, iar dupa ce am implinit varsta de saizeci si cinci de ani m-am dus sa vad si la C.A.P. M-am dus, nora mea era contabila pe vremea aceea, m-am dus la o colega de a ei care se ocupa cu treburi de pensionare. Mi-a facut doamna aceea acte, dosar, totul, dar eu primeam deja pensie de la stat. Si asa am zis sa depunem dosarul, asta a fost prin vara si cand va fi..., cand va veni decizia de pensionare. Cand a venit toamna ne-am dus la recoltat sfecla. Toti cei care erau la C.A.P., erau unii langa altii cu parcelele... Petronela Chirilovici a fost contabila, Tiliov..., ei erau mai de vaza pe acolo. La un moment dat, imi spune Petronela: �Nenea Gheorghe, este o problema in legatura cu dosarul dumneavoastra, deoarece a venit inapoi." Si am intrebat care-i problema, iar ea mi-a raspuns sa ma duc la C.A.P. si sa clarific. Seara am venit acasa, a doua zi ne-am trezit de dimineata, ei s-au dus la sfecla, iar eu m-am dus la C.A.P. Acolo am gasit-o pe doamna care se ocupa de pensii. Am intrebat: �Ce s-a intamplat? De ce a fost respins dosarul?" Ea mi-a raspuns: �Eu de unde sa stiu, uitati dosarul si mergeti sa rezolvati problema la Timisoara." Mi-am luat dosarul, m-am dus sa-i ajut la sfecla, iar a doua zi, dimineata, m-am trezit devreme si am plecat cu primul tren la Timisoara, acolo unde se dau pensiile de la C.A.P. Portarul mi-a spus sa intru, sa urc la etajul doi, la usa a patra sa intru. Am intrat, erau doua doamne tinere. �Buna dimineata", le-am salutat. �Buna dimineata", mi-au raspuns. �Ce doriti?", m-au intrebat. Eu le-am spus ca am inaintat dosarul pentru pensionare si ca acesta a fost respins si ma intereseaza care este cauza, deoarece eu am lucrat cincisprezece ani la C.A.P. si mi-au fost retinuti bani pentru pensie. Una dintre ele mi-a luat dosarul, s-a uitat si mi-a spus: �Ascultati, sa va spun: da, a fost dosarul dumneavoastra aici, dar dumneavoastra nu puteti beneficia de doua pensii." La care eu am raspuns ca cunosc oameni care primesc si de ce eu nu pot beneficia de doua pensii. Doamna mi-a raspuns ca: �Presedintele n-a vrut sa va semneze, iar noi nu putem sa va dam banii, sa va aprobam sa primiti banii, daca presedintele nu va da." Eu am spus atunci: �Dar mi-ati retinut zece lei pe luna si eu imi pierd acesti bani si atunci de ce mi-ati retinut?" S-a gandit doamna si mi-a spus: �O sa facem cumva ca sa va primiti cei zece lei inapoi." Eu: �Asta nu-i destul, sa-mi dati banii aceia inapoi. Eu am lucrat cincisprezece ani." Atunci mi-a spus sa renunt la pensia de la stat. Eu aveam aproape noua sute de lei pe vremea aceea. �Refuzati pensia de la stat si imediat vom face sa primiti de la C.A.P." �De la C.A.P. cat voi primi?", am intrebat. �Doua sute patruzeci de lei. Veti mai primi teren si grau si nu este mai bine?" Am spus ca eu nu vreau, iar ea mi-a raspuns sa-mi iau dosarul, ca nu-l poate tine acolo si sa fac ce vreau. Mi-am luat dosarul si am venit acasa. Si abia dupa revolutia din 1989 am inceput sa primesc pensie de la C.A.P.

- Ati putut primi si pe perioada �86-�89?

- In 1991 si 1992 aveam sase mii de lei pe luna, mi-au dat si retro si am scos patruzeci si doua de mii. In prezent, am o suta treizeci si doua de mii de la C.A.P. si patru sute saizeci de la stat.

- As dori sa-mi povestiti cum ati cunoscut-o pe sotia dumneavoastra, cum ati cerut-o in casatorie, cu alte cuvinte cum a fost pe vremuri?

- Mergeam la sezatoare, erau multe pe vremea aceea prin sat... Pe sotia mea am cunoscut-o la o sezatoare. In 1940, in toamna, ne-am logodit, iar in 1941, in toamna, am facut nunta. M-am casatorit in noiembrie. Tata a fost la concentrare, pe atunci, in Rusia, incepuse deja razboiul. Si el, cand a revenit in tara, la Bucuresti, am asteptat sa vina acasa, pentru nunta mea.

- Ati fost tanar cand v-ati casatorit. Ce varsta ati avut?

- Eu aveam optsprezece ani, iar sotia mea saptesprezece. Eu m-am dus, dupa aceea, in armata. Numai de necazuri si de munca am avut parte.

- Cum a fost in razboi?

- Cand am plecat la oaste, in primavara lui �44, am facut un pic de instructie si, dupa aceea, ne-au trimis la Iasi, in Moldova. Iasul a fost pustiu, nu se gasea lume prin oras, deoarece o data intrau rusii, o data intrau romanii, stii... Pentru ca acolo a fost razboiul. De la Iasi la Targul Frumos sunt patruzeci si doi de kilometri. Era sosea, iar alaturi de sosea era si cale ferata. Acolo erau baraci cu evrei, pe ei ii tineau acolo ca in lagar. Acolo se gasea un transeu lung, de la Iasi la Tg. Frumos si evreii sapau acolo. Ii necajeau groaznic, sapau cu harlete, carau cu roabele. Ei erau cu haine vargate, ca detinutii. Erau si gardieni pe acolo, care-i pazeau. Erau niste necazuri foarte mari. Eu am fost in linia intai. Am stat un timp, mancarea era slaba, orasul era pustiu.

Pe 19 august, dimineata, ne-am baut ceaiul, a trecut un avion sovietic, a dat semnal, a trecut cum era frontul si a inceput sa lase trasoare. Noi ne uitam si, cand a venit ora sapte dimineata, ca si cum muzica ar fi inceput sa cante, au inceput rusii sa traga cu catiusa, nu se putea vedea cerul si nu puteai sta in picioare, atat era de groaznic. Noi ne uitam numai, ne intrebam cat de groaznic va fi, iar noi, aici, romanii, nu aveam armament performant, numai mitraliere si numai stateam. Iar peste noapte s-au indreptat spre noi, iar noi ne gandeam ca aici se va intampla ceva. Au venit nemtii. Cand au venit, ei au luat pozitie, au preluat drumul. Si, daca a plecat trenul cu obuze, ei au tras patruzeci si doi de kilometri. A fost ceva de groaza. Au venit atunci si ne-au spus: �Inapoi!". Noi trebuia sa plecam, deoarece ei au luat pozitie. Cand au inceput si rusii sa traga, noi ne retrageam, am trecut de prima linie si am intrat in a doua linie. Acolo, in linia a doua, au fost transee cu sarma ghimpata, blindata si ei stateau in transee, cu armament, cu grenade, aveau de toate. Iar noi trebuia sa ne retragem. A fost un capitan care a spus locotenetului nostru: �Ce s-a intamplat cu voi?!" Locotenentul a spus: �Germanii ne-au spus sa ne retragem, deoarece ei sunt in prima linie, deoarece ei au luat pozitie." Atunci capitanul a spus: �Noi avem nevoie sa luptam, pentru tara sa luptam." Si a plecat mai departe, el era capitanul unui escadron. Locotenentul nu ne-a oprit din retragere. Noi ne-am retras cam la un kilometru si jumatate, cand au ajuns avioanele americane si au inceput sa bombardeze. A fost ceva de groaza, trecea escadrila aceasta si nimicea totul. Eu m-am inecat intr-o mlastina, treceau unele avioane si bombardau totul, dupa acestea veneau altele, care bombardau si apoi altele. Asta a durat trei zile. N-ai putut sa pleci, n-ai putut sa mananci. Tot au daramat, totul era in flacari. A fost durere. Dupa aceea, ceilalti inaintau, iar noi fugeam, nu aveam ce sa mancam, iar nemtii veneau, cu masini. Ei erau inarmati cu tancuri, cu tot, veneau si intrau in razboi, iar noi, acum, romanii, n-aveam decat carute, noi n-aveam masini, n-aveam nimic. Oamenii fugeau, au fost civili, aveau oamenii oi. La tot au dat foc, tot au daramat acolo, in Moldova. Si asa, noi tot ne retrageam, multa lume, multa incurcatura era pe acolo.

Ne-am dus, intr-o seara, eu, cu Stefan Iulva si Nicolae Sabliov, am iesit la sosea, poate trece ceva si ne ia. Poate trec rusii si ne iau. Eram disperati, flamanzi, nu aveam ce sa mancam, vom muri de foame. Un sergent ne-a spus: �Daca te prind rusii, ce crezi, te vor duce in Siberia si acolo vei muri." Si asa ca nu ne-am lasat prinsi de rusi. Am prins o masina care avea carucior in spate. Era in luna august. Era un noroi groaznic, deoarece plouase atunci. Pe drum erau din acestia, care erau impotriva hitleristilor. Pe sosea nu puteai sa tii luminile aprinse, numai faza scurta. Si tot alterna aprinderea fazei cu stingerea fazei. Erau legate cabluri din sarma dubla de copacii de la marginea soselei. Cablurile erau legate mai sus. Cand trecea masina, ramanea fara cabina, deoarece era retezata de acel cablu. Iar oamenii care erau pe jos erau calcati. Acolo era groaznic, ceva de groaza. Plansete, plansete si acolo mureai, ce sa-ti faca!

Noi ne-am dus atunci, am trecut Barladul si ne-am dus la Focsani. Acolo ne-au prins zorile. Ne-am dus in gara din Focsani. Se lumina deja de ziua. Atunci am auzit ca s-a facut armistitiu pe 23 august. Erau oameni raniti in gara din Focsani, fara picioare, fara maini, i-au aruncat acolo pe raniti. Dupa aceea ii vor duce la spital. Cand am ajuns in gara, fiindca era vara, era multa lume, si aici, si dincolo, raniti, plangeau, daca n-ai picioare... Am spus prietenilor sa mergem dincolo, unde erau liniile, sa vedem ce este de facut, sa vedem cumva, sa ajungem la Bucuresti. Si cand sa intram, ne-a izbit un miros atat de urat, incat era cat pe aci sa pici si sa mori. Era luna august, ranile oamenilor... Unii dintre ei stateau culcati, altii asezati. M-am intors, am ocolit si zic: �Hai sa mergem dincolo."

Dincolo era un tren cu tancuri, era nemtesc si era oprit in aceasta gara, era gara mare, cu vagoane. Asta a fost dimineata si n-aveam ce sa mancam. Patru zile n-am mancat nimic. Cine sa-ti dea? Unde sa mananci? N-aveai de la nimeni nimica. Atunci se incheiase deja armistitiul, au venit nemtii si au distrus gara, au bombardat-o, iar pe bolnavi i-au acoperit daramaturile. A fost alarma in oras, ca vin bombardamentele. Toata lumea care era aici, politie, militari, sa se scoata cei de sub daramaturi. Eu am fugit in viile din Focsani. Era in luna august, ciuguleam si eu ceva pe-acolo. Nu aveam ce sa mancam. Ne intrebam ce este de facut. Stefan a zis sa vedem unde merge trenul acesta, daca merge la Bucuresti, mergem si noi. M-am dus si am intrebat mecanicii de locomotiva: �Unde merge trenul acesta?" Ei mi-au raspuns: �Nici noi nu stim." Am stat cat am stat si, deodata, vad ca i-au dat drumul sa plece si m-am dus sa intreb unde merge trenul. Mi s-a raspuns ca trenul pleaca in Ungaria, ca iau alta linie si ca merg in Ungaria. Erau numai tancuri. Era numai un singur vagon pentru animale. El era cu doua locomotive, una in fata, una in spate. Era greutate. Noi, cand am auzit ca pleaca in Ungaria, ne-am dus si ne-am asezat pe tampoane. Erau treizeci de vagoane. Erau si nemti, care aveau grija de incarcatura.

I-au dat drumul trenului sa plece spre Ungaria. Deodata am fost zariti de catre nemti. Lor le era frica, sa nu faci ceva, sa explodeze si a venit sa ne intrebe unde mergem. Iar noi am raspuns ca mergem in Ungaria. El ne-a alungat, sa plecam. Noi nici nu stiam ce gara era, deoarece trenul nu intrase inca in gara. Ne intrebam ce este de facut. Ce sa facem aici? Unde sa mergem? Cum sa mergem pe jos? Nu stiam nimic, nu stiam nici unde ne aflam. Nu aveam nici ce sa mancam. Si atunci ne-am vorbit sa mergem la ultimul vagon. Cand opreste ne dam jos, ne ascundem, iar cand va fluiera ca pleaca, ne vom duce iar pe tampoane, ne vom arunca pe tampoane. Si asa am facut un timp. Si iar ne-a vazut si a venit. M-a prins si pe mine si m-a aruncat jos, a scos pistolul, ca sa ne impuste. S-a suparat... Acuma ce este de facut? Am fost uzi, pentru ca in acea noapte a plouat, am fost flamanzi si atat de obositi... Ne-am dus sa vedem ce gara este. Stefan a zis sa incercam din nou. Este noapte si el nu va veni. Eu i-am raspuns ca nu mai vreau. Sa ma omoare? Ma duc in gara. Cand am ajuns sa vad vagonul inauntru, in care erau ei, trei la numar, ma uit inauntru si vad paturi si nimic altceva. I-am intrebat daca ma iau si pe mine. Ei mi-au raspuns ca nu se poate. Unul mi-a spus sa ma acopar. Ei mancau, asa ca mi-au dat si mie: paine neagra. Si am adormit. Cand s-a luminat de ziua, eram in Alba-Iulia. Am zis ca vreau sa cobor, sa-i vad pe prietenii mei, daca sunt pe tampoane. Am vazut ca nu mai erau. Ei s-au dus deasupra vagonului, acolo s-au culcat, uzi, deoarece a plouat. M-am dus si l-am tras pe Nicolae de picior: �Haide, ca o sa ne omoare nemtii. Repede, jos!" Au coborat.

Atunci am prins un motor si ne-am dus la Arad. Cand am ajuns, era seara. In Arad dezarmau nemti. Erau si unguri aici, ce mai, erau necazuri mari. N-au fost trenuri spre Dudestii-Vechi. Nu erau. Ce-i de facut acum? Era tren de la Arad la Timisoara si asa ne-am dus la Timisoara. Eu, cu prietenii mei, am vrut sa mergem acasa, dar nu era tren decat pana la Lovrin. Si pe urma pe jos. Stefan a spus sa ne prezentam la Parta.

Acolo ne-am inrolat si am facut instructie. Mai bine ne anuntam si ofiterul ne va da voie, decat sa mergem acasa si sa ne prinda jandarmii si vom da de necazuri. Asa ca ne-am prezentat la Parta si am intrat la maiorul Jiglau. L-am intrebat daca nu ne lasa sa mergem acasa pentru cateva zile. El ne-a spus sa mergem sa intrebam maiorul. Cand ne-au dus, era in jur de ora pranzului. L-am intrebat daca nu ne lasa sa mergem acasa. El ne-a spus: �Acuma o sa va omoare pe drum. Rusii au intrat acum. Cand se va termina razboiul toata lumea merge acasa." Nicolae a spus: �Vezi, mai bine mergeam acasa, dar te-am ascultat pe tine, Stefane..." Maiorul a spus sa ne dea alte haine sa ne schimbam.

A doua zi erau nemti la padure, tancuri. Maiorul a spus sa mergem la Sag, acolo, pe pod, sa stam la mitraliere si sa tragem. Ne-am dus in jur de douazeci de soldati. Am stat acolo douazeci si patru de ore, dar nemtii n-au trecut pe aici. Ei au trecut pe la sarbi, iar noi ne-am intors la Parta. Ne-am dus la un neamt, care era din Teremia, sa-i luam caii din grajd, neamtul fugise, avea paisprezece cai. Eu am luat doi, altul doi, altul doi. Si ne-am dus cu ei, la Parta, pe la oameni. Ei ne-au spus sa mergem pe camp, sa furam. Ne-am dus pe camp, am gasit ce-am gasit, am secerat tulei, gaseam si trifoi, ca sa dam de mancare cailor.

Intr-o seara, vine un sergent si imi spune: �Mai, Serbane, imediat sa inhamezi si sa vii cu mine, pentru ca o sa intre nemtii in Parta si o sa ne omoare." A spus sa ma duc sa-i iau sotia si copiii si vom pleca la Lugoj. Asta a fost seara. M-am dus la el acasa, copiii, sotia, bagajele. Si-a luat totul in caruta. El m-a intrebat de unde sunt. Eu i-am raspuns ca sunt banatean, ca sunt de prin partile locului. El imi spune: �Tu cunosti drumul aici." Dar eu de unde era sa stiu pe unde sa mergem. Drumul Timisorii il stiam. Dar el vroia sa trecem pe drumurile de tara, caci la Timisoara ne-ar fi omorat. Si am pornit-o pe drumuri. El avea harta, ca aici, ca dincolo, �Ia-o la dreapta!", �Ia-o la stanga!" si ne-am incurcat si mai rau. De unde era sa stiu drumurile acelea... El ma injura groaznic. �Tu nu stii, tu esti un prost." Am ajuns dupa aceea la Timis, Timisul este un rau. El a scos harta, a scos lanterna si se uita. Era noapte, el injura, �Ai gresit!", sotia lui plangea, �Tu faci scandal!" si a inceput si pe ea sa o injure. Si copiii plangeau in caruta. El a zis: �Stii ce, trecem Timisul si, daca trecem Timisul, ne-am rezolvat!" Erau partizani atunci, puteau sa te omoare. Si eu i-am spus: �Cum sa trec cu caruta prin apa, ca Timisul e apa mare?!" El a spus: �Lasa dracului, trecem, daca ne inecam murim si gata." Am inceput sa man caii. Cand am intrat in apa, caii erau blanzi. Cand am ajuns la mijloc, in caruta era apa, pentru cai era, de asemenea, groaznic. Sergentul zicea: �Doamne, Doamne, murim aici!" Si isi facea cruce. Femeia plangea, copiii plangeau, erau uzi, daca in caruta era apa. Eu numai ma gandeam ca ne vom ineca. Si am mers prin apa, apa ne ducea si, intr-un final, am ajuns pe malul celalalt. Noroc cu caii, ca erau buni armasari. Cand am ajuns dincolo, era rampa si am iesit de acolo. �Doamne, ca m-am scapat", a spus sergentul. Cand am ajuns, era deja dimineata, daca ne-am plimbat hai, hui pe campuri. Totul era ud. Sergentul a zis: �Vezi, am umblat ca prostii, daca nu stiam nimic. Vom lua acum un drum de tara si mergem." Si am ajuns la Belint, la un cumnat de-al lui. �Nu mai mergem la Lugoj, ne oprim aici." A coborat sotia, copiii, am dat bagajele jos.

Dupa aceea, am venit pe drumul principal la Timisoara. Veneau rusii, ceva de groaza, cu caruta, cu masini. Au umplut Timisoara, sa se scufunde Timisoara de atata lume. Au fost doua milioane de rusi. Civilii au plecat, le-a fost frica de rusi, veneau tancurile. Noi ne-am dus la cazarma noatra din Timisoara, unde a fost PECO cel mare. Ne-am dus la cazarma, aici am stat. Veneau oamenii din razboi, aici se adunau sa se prezinte. Si bunicul tau a fost aici, Kalciov Ioan, cu el am fost. Dupa aceea, ne-am dus la Parta acolo, peste noapte au intrat nemtii prin Serbia, au dat foc magazinelor, scolii, au omorat garda. Noi, de aceea, am plecat atunci din Parta. Atunci ne-am intors la cazarma. Veneau oamenii de pe front. Aici am stat cu caii. De aici au inceput sa-i trimita pe front, ca sa lupte impotriva nemtilor. Si eu, fiindca aveam cai, am inceput sa aduc munitie din Arad. Acolo se gaseste si un monument al generalilor. De acolo aduceam munitie, din Pecica in Ungaria, in salase. Am inceput sa aducem munitie.

Cand am ajuns la Tisa, nemtii i-au bombardat podurile, asa ca ei faceau poduri. Asa ca noi ne-am dus din Ungaria in Cehia. Acolo l-au impuscat pe Matei Catarov. Acolo este ingropat. Asa ca am ramas, pana s-a terminat razboiul, pana in �45.

In mai �45, am venit in Timisoara. Atunci ne prezentam la cazarma. Totul se schimbase. Eu am fost in garda in centru, am facut trei luni si m-au mutat unde este muzeul. Atunci, cand a venit toamna, au inceput sa-i adune pe nemti si sa-i trimita in Rusia. Erau dame intre douazeci si cinci si treizeci de ani, erau in jur de cinci, sase sute. Muzeul era pe doua nivele, era acolo sala de mese, acolo dormeau astea. Ziua le luau sa lucreze in gradinile armatei, venea un maior, lua o suta, venea altul si lua... Eu eram la poarta. Facea de garda un soldat roman si unul rus. Se stia ca, daca vin rusii, te omoara inauntru.

Cand a venit toamna, rusii i-au imbarcat pe astia si i-au dus in Siberia, unde au stat cinci ani. Toti acestia plangeau. Cand a venit anul 1946, au venit Ioan Sebliov, Augustinov a fost cu noi, ei au fost prinsi, iar noi am evadat si ei au venit din lagar in vara anului 1946. Pe Ioan Sebliov l-am cunoscut si stiam ca va veni din lagar. A fost lume si tara acolo, au fost din toate satele, din toata Romania. Aveau fii, femeile aveau barbati prinsi si toti erau cu bagaje cu mancare. Ei erau inchisi aici, in muzeu. Atunci muzeul era ingradit cu caramizi si sarma. Ei erau incaltati cu bocanci din lemn, slabi... Am intrebat daca exista vreun bulgar si, cand colo, il recunosc pe unul, Nicolae. El nici nu m-a recunoscut, atat era de slabit. A fost un capitan care a spus: �Sa nu le dati sa manance, caci, daca vor manca, vor muri." I-au tinut cateva zile, le-au dat injectii, fiindca au venit bolnavi si, dupa aceea, i-au lasat sa plece acasa.

In 1946, m-am dus la cazarma si am fost carutasul comandantului regimentului. Din toamna anului 1946, el a avansat la gradul de general al primei divizii de cavalerie, iar eu tot in serviciul lui am ramas. Atunci aveam cai. Dupa aceea, a primit masina, iar eu am fost cu el pana m-am eliberat. Cei care erau de-o varsta cu mine, s-au eliberat mai devreme ca mine. Generalul a plecat la scoala, la Bucuresti si, inainte de a pleca, mi-a spus: �Cand voi reveni eu, atunci tu vei pleca acasa!" Astfel ca eu am ajuns acasa pe 6 decembrie 1946.

- Cand v-ati casatorit?

- M-am casatorit in toamna anului 1941, in noiembrie. In razboi, sotia mea a fost sa ma viziteze cand eram la Parta. A auzit ca sunt la Parta si sa vina, vroia, cu Petru Stefan, daca eu n-am fost acasa. Chiar atunci in Timisoara au bombardat gara. Eu duceam atunci munitie la Pecica si in Ungaria. Venisem ca sa merg la Parta, dupa haine pentru soldati si dupa cizme. A fost alarma si nu ne-am dus sa vedem, ci ne-am oprit acolo unde este in prezent I.R.A. Sotia mea a fost in gara si a fugit ca sa se ascunda si eu, cand am trecut cu carutele, se oprise alarma, au bombardat gara. Sotia mea a iesit, a vazut soldati, ca si cum asa ar fi fost sa fie, eu direct cu caruta spre gara si am luat-o sus pe nevasta-mea. Ea a inceput sa planga, deoarece s-a speriat, ne-am dus la Parta, unde am innoptat si atunci am adus-o inapoi la gara din Timisoara. Ea s-a dus acasa, iar eu am plecat pe front.

- Cum s-a descurcat sotia dumneavoastra singura?

- Am avut-o pe fiica mea. Atunci era copila, atunci a locuit impreuna cu fratele meu, cu sora mea. Si atunci cand a murit mama, pe 20 octombrie 1946, a venit sa stea aici, in casa aceasta. Si eu, cand am venit din armata, am venit sa stau aici.

- Casa aceasta a cui a fost?

- Bunicii mei au locuit aici. Bunicul meu avea patru fiice, iar dintre acestea, mama era cea mai mare. Si s-a hotarat ca eu voi veni sa locuiesc cu ei. La eliberarea mea din armata, generalul m-a intrebat: �Ce vei face cand vei pleca acasa? Cunosti vreo meserie?" Eu i-am raspuns ca n-am nici o meserie, ca sunt agricultor, ca voi face eu ceva. Generalul m-a intrebat iarasi: �Dar de ce nu vrei tu sa intri in politia din Timisoara?" Eu ma gandeam ca trebuie sa-i intretin pe bunicii mei, caci asa era vorba. Eu i-am raspuns generalului ca ma voi duce acasa si voi cere parerea celor de acasa. Ne-am dus in Piata Unirii, acolo, langa biserica, langa dom, care era in reparatie atunci, aici era sediul politiei. Era un colonel, pe nume Serbanescu, pe care generalul l-a intrebat: �Uite, pe baiatul acesta. Poate sa intre in randul politiei?" Colonelul a raspuns: �Da, se poate, dar trebuie sa faca zece luni de scoala. Trebuie sa mearga la Bucuresti." Eu am spus ca ma voi duce acasa, sa cer parerea nevestei mele. Am venit acasa, am intrebat-o pe nevasta-mea ce este de facut. Ea, tanara, de unde sa stie. L-am intrebat atunci pe tata. El mi-a raspuns: �Esti casatorit, pe ce iti vei asterne, asa te vei culca." Eu ma tot gandeam ce este de facut, ma gandeam sa-i las pe bunicii mei, dar sunt, totusi, zece luni. Atunci l-am intrebat pe bunicul meu ce sa fac. El mi-a raspuns: �Asculta, nu pleca, vei sta un an, doi si, daca te dau afara din politie, atunci unde te vei duce? Aici ai casa." Probabil bunicul meu s-ar fi gandit sa ia pe altcineva sa-l intretina, daca eu as fi plecat. Atunci m-am dus la Timisoara si am spus ca nu vreau sa intru in politie. Ei mi-au raspuns: �Daca nu vrei, nu vrei." Am primit livretul si am venit acasa.

- Nu ati regretat ca nu v-ati dus in cadrul politiei?

- Eu n-am regretat. Erau mai multi oameni din Dudestii-Vechi care au fost angajati si, ulterior, au fost dati afara din politie. S-au dus alti tineri, cu scoli. Eu am venit aici. Era pamant, mi-am cumparat cai...