Minoritati: identitate si coexistenta

(Interviu realizat de Andrei Schwartz, in 12 februarie 2000,

la Timisoara, cu Ernest Neumann, etnic evreu,

n. 1917, la Ceica, jud. Bihor.)

Ignat Fischer

La cei saptezeci si patru de ani ai sai, Ignat Fischer uimeste prin coerenta si dorinta de a povesti. Avem de-a face cu o persoana care îsi cunoaste foarte bine punctele culminante ale vietii: deportarea în Rusia, sfintirea ca preot, casatoria si iesirea la pensie, urmata, totusi, de nenumarate activitati în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România. Nu a fost intervievat pentru prima oara acum, asa încât si-a �construit" povestea vietii, în felul în care doreste sa o faca publica. Acesta este motivul pentru care eu, ca interlocutor, nu am intervenit nici macar cu o singura întrebare pe parcursul interviului, ci am lasat povestea sa curga de la sine, urmarind doar firul redarii evenimentelor.

Cu toate ca a fost, deseori, încercat de viata, îsi pastreaza un zâmbet pe buze, care situeaza cele întâmplate într-un trecut departat, fara ca ele sa mai poata produce astazi durere. Îl caracterizeaza o bogatie de sentimente si trairi sufletesti, din care a luat nastere un umor intentionat si perfect dirijat spre anumite domenii. Dând dovada de mult curaj si gustul riscului, reuseste sa se situeze printre putinii �finalisti" ai evenimentului deportarii în Rusia. Totusi, considera ca decizia de a se casatori, fiind preot catolic, a fost una dintre cele mai importante decizii pe care le-a avut de luat, poate chiar cea mai importanta din viata, caci, luând aceasta decizie, si-a aprobat, practic, suspendarea din profesia de preot, pe care si-a dorit-o înca din frageda copilarie. La optsprezece ani tinuse, deja, prima slujba, împreuna cu ceilalti deportati în Rusia. Ce-i drept, avusesera doar o masuta ca altar si se aflau în aer liber, dar a reusit sa-i impresioneze nu doar pe cei mai în vârsta dintre deportati, ci si pe comandantii rusi. Interviul prezinta o relatare perfect cronologica, conturând în special momentele decisive din viata unui om.

D. T.

 

�Eram atât de deprimat, încât cred ca nu m-am mai rugat în viata mea atât de profund ca atunci"

�Caci dimineata suna, de obicei, alarma, dupa-amiaza nu veneau niciodata sa bombardeze. Pe deasupra, ne-a luat pe neasteptate rasturnarea din ziua de 23 august. La început nu ne venea sa credem, dar, în curând, vedeam cu proprii ochi soldati germani prinsi si dusi în spitale, iar noi trebuia sa ne anuntam la politie. Si erau facute liste cu toti germanii. Cei care posedau un radio, trebuiau sa-l predea.

Eu am plecat acasa, la Bacova, în vacanta si am ajutat-o pe mama sa desfaca porumbul, sa scoata cartofii si pe atunci au venit rusii. Pe data de 18 septembrie au venit primii rusi în satul nostru. Eu eram pe câmp, sa adun niste dovleci cu roaba, când am vazut venind o ceata de calareti rusi. Dar nu au avut treaba cu mine, se duceau în sat. N-au avut gânduri crude, caci în sat nu s-a întâmplat nimic. Aceasta a fost prima noastra întâlnire cu rusii. Si, începând cu ziua când au ajuns germanii la Liebling, auzeam mereu tunurile bubuind. Ori de cate ori lucram pe câmp sau la vie auzeam tunurile bubuind. Si când nu le mai auzeam, stiam ca germanii s-au retras.

La sfârsitul lui octombrie a început din nou scoala si am fost chemat la Timisoara. De-abia ajunsesem acolo când, în noaptea dinspre 30 spre 31 octombrie, avioanele germane atacau Timisoara. Nu aruncau bombe incendiare si grenade, ci doar bombe explozive. Pagubele nu erau prea mari, multe ferestre s-au spart si multe case nu mai aveau acoperis. În ziua urmatoare, când ma duceam sa vad ce pagube au fost facute, am fost prins si obligat sa ajut sa punem tiglele pe acoperisul de la primaria veche. Si asa a trecut luna noiembrie si a sosit decembrie.

Am auzit zvonindu-se ca am putea fi deportati, dar nimeni nu dadea crezare acestui zvon. Nu stiam ce sa credem despre ce se va întâmpla cu noi. În data de 13, 14 ianuarie a început ce va urma. Chiar eu am vazut de pe geam cum erau prinsi primii oameni si dusi într-un centru de concentrare (o cladire în care erau strânsi mai multi etnici germani, în vederea deportarii; existau mai multe în oras, n.n.). Eu, personal, nu ma gândeam ca ma vor lua si pe mine. Dar, în seara urmatoare, duminica, 14 ianuarie, erau si ei unde ma aflam eu, la parohia preotilor salvatorieni. Au luat patru persoane: pe Pater Johannes, doi teologi si pe mine. Ceilalti trei au fost eliberati, doar eu am fost retinut si, pe data de 17 ianuarie 1945, am fost urcat, împreuna cu altii, în vagonul care pleca spre Rusia. Nici unul dintre noi nu-si putea imagina cât de greu ne va fi. Eu îmi spuneam: �Bine, probabil ca vom lucra câteva luni de zile, poate chiar si un an. Nu va fi o munca usoara, va fi ca la armata." Dar închipuirile noastre au fost mult depasite în sens negativ. Am plecat în miez de iarna. În vagon era o soba mica, dar nu erau lemne. Ca sa ne facem nevoile corporale, am facut o gaura în podea. La Iasi si, mai târziu, la Ungheni, am fost mutati în vagoane rusesti. În aceste vagoane erau înghesuite de trei ori mai multe persoane, femei si barbati, decât în celelalte vagoane. În vagoane erau niste scânduri (scândurile erau fixate pe un schelet metalic, cam la nivelul bustului, n.n.), pe care se dormea câte sase ore, dupa care urmau ceilalti sa doarma si noi sa stam. În aceste conditii am fost transportati pâna când am ajuns în 31 ianuarie 1945 în Saporoshje. De acolo am plecat într-un mars de sase kilometri pâna în centrul orasului Saporoshje. Aici era partea noua a orasului, unde am vazut primele blocuri, sigur ca mult mai primitive decât cele din ziua de astazi. În mare parte, blocurile erau arse. Noi am fost dusi într-o fosta sala de club. Au fost aduse scânduri, pe care sa dormim si cladirea a fost împrejmuita cu sârma ghimpata. Dupa o saptamâna, am auzit într-o seara comanda: �Luati-va toate lucrurile, caci pornim mai departe, spre un alt lagar, la vreo trei kilometri de aici!" În acea seara târzie mergeam prin zapada si ger, iar vântul rusesc ne sufla în fata. Când am ajuns la celalalt lagar, tot împrejmuit cu sârma ghimpata, am constatat cu stupoare ca acesta se constituia din corturi. Înauntru erau tot scânduri, iar cortul era de cincizeci, saizeci de metri lungime si douazeci si cinci, treizeci de metri latime. Scândurile erau facute din lemn ud, pe care se lasase bruma. Am dormit în cortul acesta rece pe niste scânduri ude. Peste câteva zile, doi, trei dintre noi au primit doi saci de cânepa, umpluti cu paie. Atât am primit de la rusi. Cei care îsi luasera de acasa o patura, se puteau acoperi, ceilalti trebuiau sa se descurce fara.

Apoi a început si acolo foamea. Mâncarea putina, ce o luasem de acasa, o consumasem deja. Atunci am facut cunostinta cu bucataria ruseasca. Dimineata primeam doi decilitri de ceai. Câteodata era si îndulcit. Asta era tot dejunul. Prânzul consta într-o ciorba tulbure, facuta din varza, niste rosii necoapte si restul era apa. Felul doi nu exista. Seara era cam aceeasi ciorba, cu sapte sute de grame de pâine. Bucata de pâine era mica, grea si lipicioasa, puteai sa o formezi cu mâna, ca pe o bucata de plastelina. De obicei te durea stomacul de la ea. De atunci începând, aceasta era ratia noastra zilnica.

La scurt timp am început sa mergem la munca. Lucram într-o fabrica de aluminiu distrusa. Ce faceam noi era o munca de reconstructie. Cei care erau calificati într-un domeniu, duceau o viata mai usoara. Un tâmplar putea lucra ca si tâmplar, un pantofar ca si pantofar, un croitor ca si croitor, un electrician ca si electrician, un instalator ca si instalator. Oamenii nostri se pricepeau mai bine decât rusii, care au mai învatat una si alta de la noi. Dar eu, care fusesem luat de pe banca scolii si nu aveam nici o profesie, împreuna cu negustorii si functionarii, faceam munca la negru, eram zilieri. Si nenorocirea noastra era ca cei calificati, de care rusii se bucurau, erau platiti mai mult sau mai putin, iar munca zilierilor care înfaptuiau munca fizica cea mai grea, era platita foarte slab sau chiar deloc. În toti acesti ani, pâna în 1948, îmi amintesc ca am primit o singura data saptezeci de ruble pentru munca mea.

În ceilalti ani, au existat si altii ca mine, care nu si-au câstigat nici macar ciorba de varza si sacul umplut cu paie. Eram permanent flamânzi, înca din mai începând. În curând eram atât de slabiti, încât mai mult ne târâiam, decât mergeam. Eu am lucrat la început la un cuptor în care se arde varul. Trebuia sa încarc cu lopata varul pregatit în vagonete si, apoi, sa-l transport mai departe. Si, în sfârsit, în luna mai, când tocmai lucram în tura de noapte, am auzit în fabrica rusii chiuind. Erau, toti, bucurosi si am auzit cum îsi spuneau ca razboiul s-a terminat. Si noi eram bucurosi ca, în sfârsit, s-a terminat razboiul si ne spuneam: �In curând vom putea pleca spre casa, caci, daca s-a terminat razboiul, pentru ce sa ne mai tina aici?" În anul acela, ziua de 9 mai a fost o zi nelucratoare si a ramas nelucratoare pâna am plecat acasa. Aceasta zi a devenit pentru Uniunea Sovietica o sarbatoare nationala, victoria asupra Germaniei hitleriste. Dar, sperantele noastre s-au spulberat în scurt timp. Nici nu era vorba despre plecarea noastra spre casa. Cei mai batrâni dintre noi spuneau: �La trei luni de la terminarea razboiului ar trebui sa dea drumul tuturor prizonierilor de razboi acasa." Dar rusii nu s-au tinut de o asemenea regula.

Si, deja, în luna martie, au aparut primele decese în lagar. Chiar în februarie murise primul om, avea probleme cu inima. Apoi mureau zilnic câtiva. Nu exista nici un cimitir în apropierea lagarului. Lagarul nostru se afla cam la o distanta de o suta de metri de malul Dnjeperului. Împrejurimile erau foarte frumoase. Din nord venea Dnjeperul, facea o cotitura si la trei kilometri de acest loc se afla centrala electrica. Este vorba despre prima centrala electrica de acest fel a Uniunii Sovietice. Insusi Lenin hotarâse locul în care fusese construita. Curentul nu era o problema la ei. Pentru ca nu aveam cimitir, trebuia sa-i ducem pe morti cam cinci, sase kilometri, la cimitirul prizonierilor de razboi. Îmi amintesc ca si eu am mers acolo cu primul mort. Eram cam opt persoane, facusem un sicriu din câteva scânduri si îl dusesem acolo. Nu am reusit sa sapam o groapa, deoarece pamântul era înghetat la suprafata, cam treizeci de centimetri si nu aveam unelte potrivite. Nu puteau lucra decât, cel mult, doua persoane, iar vântul sufla, caci în Ucraina sufla vântul permanent. Noi ne aflam acolo, în mijlocul gerului si frigului. Puteam zari si celelalte morminte. La început era câte un mormânt, iar apoi erau numai gropi comune. La zece metri distanta de noi era o groapa din aceasta, comuna, deschisa, în care am zarit cam vreo douazeci de cadavre dezgolite. În cimitir se mai afla si un prizonier român, care avea sarcina sa sape gropile si avea si uneltele necesare. Cu ajutorul lui am reusit sa sapam groapa mai adânca, iar eu l-am întrebat: �Ce fel de oameni sunt acestia din groapa?" El mi-a raspuns: �Acestia sunt prizonierii: germani, maghiari si români, toti laolalta." În timp ce noi sapam si încercam sa facem o groapa, am vazut, cam la cincizeci de metri înaintea mea, o sanie cu prelata, încarcata cu soldati germani luati ostatici, apropiindu-se. S-a oprit lânga o groapa comuna si au luat jos prelata si sania era plina cu cadavre. Pe rând, le-au aruncat pe toate în groapa. Am numarat. Douazeci si cinci de cadavre au fost aruncate din sania care, imediat dupa aceea, a plecat. Peste o jumatate de ora s-a întors iarasi, încarcata cu morti. Va puteti imagina ce gânduri ne-au sagetat când am vazut cum trupurile goale erau aruncate fara mila în groapa, iar noi nu ne puteam opri sa ne punem întrebarea: �Ce se va întâmpla cu noi? Când ne va veni rândul, daca cei care luptasera si erau caliti au cazut prada conditiilor mizere?" Dupa patru ore de munca sapasem groapa atât de adânca, încât aproape ca am putut sa îngropam mortul, doar vârfurile de la pantofi i se mai vedeau. Dupa doua zile, când am adus al doilea mort, am dat pamântul la o parte, l-am scos pe celalalt, am sapat groapa mai adânca si i-am pus pe amândoi înapoi, acoperindu-i cu pamânt. Acest lucru s-a mai repetat apoi de câteva ori. Abia în aprilie 1945 am primit pe malul Dnjeperului o bucata de pamânt, care urma sa fie cimitirul nostru. Si în acel loc ne-am înmormântat, de-a lungul anilor, multi camarazi, prieteni si tovarasi de suferinta. Nu epidemiile, tifosul sau dizenteria au fost cauza celor mai multi morti din lagarul nostru, ci distrofia. Erau pe zi ce trece mai slabiti, pâna ce, intr-o zi, nu mai rezistau si îsi dadeau duhul.

Îmi amintesc de un barbat din Timisoara, din Mehala, cu care am lucrat împreuna. Era în vara anului 1945. Lucrasem toata dimineata, iar la prânz mi-a spus: �Imi e atât de foame, nu cred ca mai rezist pâna deseara!" Raspunsul meu a fost: �Nu va faceti griji, ati rezistat ieri si alaltaieri, veti rezista mâine si poimâine si raspoimâne." Dar situatia s-a înrautatit intr-atât încât, dupa ce am terminat treaba, a fost nevoie sa-l tarâm pe om si sa-l punem pe un sac cu paie. Seara am primit supa si pâinea. Nu i-a mai trebuit nici supa, nici pâine, nu mai putea mânca si a murit la scurt timp dupa aceea, în fata ochilor nostri, lucru care s-a întâmplat de mai multe ori mai târziu. Partea proasta era ca rusii nu considerau distrofia o boala. La sovietici era considerat bolnav doar acela care avea febra. Dar cineva care era sleit de puteri, care suferea de foame, nu avea febra... Mai tin minte ca si un alt prieten de-al meu s-a dus la doctor, pentru ca era atât de slabit, ca nu mai putea lucra. Doctorii l-au alungat si l-au acuzat ca este un simulant si se preface ca sa nu lucreze. O ora mai târziu, murise.

S-au petrecut si accidente de munca. Dar, în cazul unui deportat, nu era obiceiul sa se faca cercetari. Am avut un tovaras din Germania, din apropierea Berlinului. Am lucrat împreuna mai multa vreme si stiu ca intr-o zi, când trebuia sa descarcam bauxita în portul Lenin, am povestit fiecare despre casa si familie. În pauza de masa am mers împreuna într-un loc de unde stiam ca se poate procura mâncare. Ne gândisem sa vindem o bucata de lemn sau chiar sa cersim. Eu m-am întors mai devreme decât el si mi-am reluat munca. Când s-a întors si el, natschalnik-ul (maistru in ruseste, n.n.) i-a spus sa lopateze bauxita de lânga excavator. În timp ce el lopata, s-a desprins cupa excavatorului si a cazut pe el, despicându-i burta si omorându-l. A fost adusa o masina care l-a dus direct în cimitirul lagarului, nu s-a cercetat niciodata care a fost cauza accidentului, a cui a fost vina, era vorba, doar, de un deportat. Un deportat era privit doar ca o mâna de lucru si, când aceasta mâna de lucru era atâta de slabita încât nu mai dadea randament, era privita ca o masina stricata. Când o masina se strica, ea este dusa direct la fier vechi. Si exact asa era si cu un deportat. Când murea era, pur si simplu, sters de pe lista. Si cum se desfasura înmormântarea: una dintre reguli spunea ca toti trebuie sa fie înmormântati goi. Hainele mortului puteau fi purtate în continuare de unul sanatos, care sa lucreze mai departe. Si asa era dus, pe o targa, la mormânt. Nu exista nici sicriu, nici funie cu care sa-l coboare în mormânt. Era luat de mâini si de picioare si, la o comanda, era aruncat în groapa. Câteodata, când eram acolo, mai spuneam un �Tatal Nostru" si, daca nu eram acolo, era direct acoperit cu pamânt. Pe mormânt se punea un semn, o tabla pe un bat, pe care era scris anul curent si doar un numar al mortului, despre nume nici nu putea fi vorba. Asa se proceda cu mortii.

Pentru noi, cei vii, conditiile de igiena erau, bineînteles, foarte proaste. Sapun primeam din când în când si doar o bucatica mica. Era ca si cum sapunul în Uniunea Sovietica era un lux. Si atunci sa te mai si speli� Cu spalarea rufelor era mult mai rau. Femeile se mai pricepeau, dar eu unul îmi spalam camasa si, dupa ce se usca, arata ca si luna plina, cu pete mai închise si mai deschise la culoare. Tot la doua saptamâni eram dusi în oras, la baie. Baia ruseasca se rezuma la lighene de tabla. Era adusa apa fierbinte si în ele ne spalam. Asta era baia. Si hainele erau duse o ora în camera de dezinfectare si despaduchere, dupa care le primeam din nou. Mie mi s-a întâmplat o data sa umblu toata iarna fara camasa si fara chiloti. Eram îmbracat doar cu pufoaica, cum ii spunea. Sigur ca, de la dormit si de la lucru, era pe dinauntru unsuroasa. Ma spalam degeaba, caci, dupa ce îmbracam pufoaica, îmi ramânea toata unsoarea pe piele. A fost foarte greu pentru noi. Nici nu stiu cum am reusit sa suportam toate aceste lucruri. Cei calificati duceau o viata mai usoara. De exemplu, cei care erau tinichigii si lucrau într-o fabrica de aluminiu, mai faceau din tabla de aluminiu diferite vase, recipiente, pe care le vindeau si îsi puteau face rost de pâine. Altii faceau din crom un inel sau cutii de mahorca (un tabac ieftin, obtinut doar din radacina plantei, nu din frunza, n.n.) sau de tabac sau încercau pe alte cai sa-si mai aduca un câstig. Dar noi ce puteam sa facem? Eu eram un fost elev de Banatia (liceu romano-catolic de baieti din Timisoara, considerat una dintre cele mai mari scoli de baieti din sud-estul Europei, n.n.). Noua nu ne ramânea altceva de facut decât sa încercam sa iesim cu carbune si lemn din lagar. Partea proasta era ca fabrica era pazita. Toate fabricile erau pazite în Rusia de garduri si de gardieni. Noi stiam ca gardianul trebuie sa traga doua focuri de avertisment si abia la al treilea avea voie sa traga în om. Fabrica era înconjurata de un gard care, în marea majoritate, era din lemn. Când vedeam ca acel gardian nu era acolo, desfaceam o scândura din gard, o puneam la loc, ca sa nu sara în ochi si scoteam prin gaura cocs sau carbune, din care era destul acolo, sau scânduri, sau o boccea din alt fel de lemn. Tactica era asemanatoare cu cea a indienilor: întâi ne furisam sa vedem daca gardianul era acolo, daca era la mare departare si daca totul era în ordine, dadeam scândura jos, ieseam prin gard si vindeam marfa rusilor. Ei aveau combustibilul pe cartela si nu le ajungea. Ei, rusii, nu îndrazneau sa scoata pe cont propriu lemn si carbune sau alte bunuri din fabrica, caci, daca unul dintre ei era prins, îl costa cinci ani de munca în lagar, în lagarul disciplinar. În aceasta privinta, legile rusesti erau draconice. În fond si la urma urmei, ce mai puteau sa ne faca? Noi am fost intr-un lagar disciplinar. Fiindca am iesit prin gard si am vândut marfa furata, am putut sa ne mai cumparam o bucata de pâine, chiar daca erau doar trei, patru sute de grame de pâine, era ceva în plus care ne pastra puterile. Si mai era ceva: vedeam ca ne putem ajuta într-un fel si asta ne-a mobilizat psihic si ne-a ajutat sa nu fim descurajati moral. Multi dintre batrânii nostri spuneau: �Rusii ne-au adus aici doar ca sa ne distruga." Aceia care îsi pierdusera speranta au ramas, într-adevar, acolo si au murit. Sau cei care nu aveau curajul, caci îti trebuia curaj, sa �se joace" cu gardianul, au murit din cauza distrofiei. Mai multi tovarasi de ai mei nu au avut curajul sa iasa si sa-si asume riscul si au murit. Eu am iesit de multe ori si sigur ca am si fost prins de câteva ori.

Si, când am fost prins, s-a înfiintat un detasament disciplinar si acesta trebuia sa lucreze în fabrica, supravegheat de gardieni înarmati, si anume avea de facut cele mai grele munci, de exemplu sa sparga pietre. Conducerea lagarului hotara durata pedepsei în detasamentul disciplinar, de obicei era de una, doua, trei saptamâni. Eu am fost de patru sau de cinci ori în acest detasament. Intr-una din aceste dati, în ianuarie 1948, am fost prins de gardian când încercam sa ies cu lemne. În acele momente m-am hotarât sa fug. Nu stiam daca voi ajunge acasa, dar poate macar într-alt lagar, poate ca e mai bine într-alt lagar. În pauza de masa am disparut. Sigur ca era o mare treaba sa fugi. Atunci se întâmpla în felul urmator: cei de la conducerea lagarului mergeau treizeci de kilometri înainte si faceau un fel de cordon militar, caci pe undeva trebuia sa treaca cel în cauza si atunci putea fi prins. Aceasta metoda a functionat. Dar eu nu m-am dus în acea directie, era iarna si am înnoptat într-un colectiv, într-o capita de fân si ziua ma duceam sa cersesc pentru pâine. Si apoi m-am gândit sa încerc sa trec Dnjeperul în tren, caci lagarul nostru era pe cealalta parte a Dnjeperului. Asta era totdeauna grija cea mare, cum sa treci Dnejeperul, caci podurile erau pazite de soldati înarmati. Ajunsesem la gara, era frig, ma încalzeam în sala de asteptare si atunci a venit o razie: �Document!". Eu nu aveam nici un document, totdeauna era asa la rusi, iti cereau buletinul sau un document. Cum nu aveam document, am fost arestat imediat si dus la interogatoriu. A trebuit sa spun de unde sunt, ei au telefonat la lagar si au venit sa ma ia si m-au dus înapoi în lagar. Ordinul, venit într-o sâmbata seara, era închidere pe trei zile în carcera, fara mâncare si bautura. Carcera era, în acelasi timp, si camera în care se pastrau mortii pâna la îngropare. Spre norocul meu, de data aceea nu era nici un mort acolo. M-am întins si am dormit pe targa pe care statea, de obicei, mortul, caci în rest era numai beton. Am suportat aceste conditii timp de trei zile, dupa care am fost luat si mi s-a spus ca voi fi în detasamentul disciplinar din ianuarie pâna la 1 mai. A fost extrem de rau, nu din cauza muncii grele, caci nici celelalte nu erau cu mult mai usoare, dar nu aveam nici o posibilitate sa vând lemne sau sa fac altceva ca sa îmi cumpar de mâncare, fapt ce era de importanta vitala. Si asa mi-a mers o luna întreaga. Va puteti închipui, o foame permanenta, o foame foarte mare. Apoi au urmat celelalte sicane. Dupa lucru, daca trebuia data zapada la o parte, sau maturata curtea, sau daca trebuia curatata toaleta, acesta era privilegiul meu. Cel care încerca sa fuga era considerat cel mai mare criminal si trebuia sa faca în plus aceste munci. Si asa a trecut o luna de zile. Duminica cazuse din nou zapada si a trebuit sa lucrez toata ziua, afara, în frig si ceilalti s-au putut odihni cel putin. Când m-am culcat seara, pe scândura, eram atât de deprimat, încât cred ca nu m-am mai rugat în viata mea atât de profund ca atunci: �Doamne, Dumnezeule, ajuta-ma! Tu vezi cât de foame îmi este, vezi în ce situatie ma aflu, cât de slab sunt. Ajuta-ma cum poti!" Ce s-a întâmplat?! În aceeasi noapte a venit un viscol de zapada. Dimineata trebuiau sa mearga toate detasamentele la lucru. Noi, detasamentul disciplinar, asteptam sa fim chemati. Dar nu ne chemau. Trecuse timpul, se facuse ora zece, ora unsprezece. Tot nimic. Deodata sunt chemat de comandant, de comandantul lagarului, mai era acolo si un ofiter, si altii. Ofiterul m-a întrebat: �Spune-mi acum: vei mai încerca vreodata sa fugi?" Eu am raspuns: �Nu, nu voi mai încerca niciodata!" �Na, bine. De mâine poti sa te duci înapoi la brigada ta." Desfiintasera detasamentul disciplinar din cauza viscolului. Era ca o minune pentru mine.

Ce s-a întâmplat mai departe? Eu m-am întors la brigada mea si îmi mergea mai bine. Noi lucram la asfalt, unde se turna în fabrici asfaltul. Trebuia sa lucram opt ore, aveam opt ore liber si iarasi opt ore de munca. În mod normal era o munca grea. Noi, insa, eram bucurosi, caci aici nu puteam fi controlati. Lucram de dimineata, de la opt, pâna la cinci sau noaptea, de la ora douazeci si patru sau unu, pâna în zori, la ora sapte. Întotdeauna era asa: primul meu drum nu era spre locul de munca, ci era spre locuinte, ca sa cersesc. Si aveam noroc, îmi umpleam saculetul de fiecare data. Si în acest fel puteam, pentru ca ma ocupam cu umplerea rezervorului de petrol al masinariei de turnat asfalt si nu puteam fi controlat, sa ies noaptea cu lemne. Aceasta a fost pentru mine perioada în care mi-am recuperat toata puterea pe care o pierdusem. Iar apoi�, mai târziu, când am încercat, din nou, sa ies, am fost, din nou, prins, dus în detasamentul disciplinar si atunci am facut o pneumonie urâta, dar nu-mi mai amintesc temperatura pe care am avut-o. Pe scurt, am trecut cu bine peste boala si, la începutul lui iulie 1945, a fost organizat un transport de bolnavi. Doctorita m-a scris pe lista, era o rusoaica si, ca sa ma ajute, a scris ca sufar de tuberculoza. Sigur ca nu era adevarat. Ma bucurasem, deja, ca nu mai trebuie sa merg la lucru. Nu stiu cum s-a întâmplat, dar toti au avut voie sa plece, doar eu am fost taiat de pe lista. Va puteti imagina ce dezamagire a fost aceasta, ma bucurasem deja. Nu as fi plecat acasa, ci spre Germania, în Frankfurt an der Oder, caci acolo erau trimisi toti bolnavii, dar as fi fost un om liber, în afara gardului de sârma ghimpata. Eu singur am fost taiat de pe lista, a trebuit sa ramân acolo ca pedeapsa ca am încercat sa evadez, o fapta care, în ochii rusilor sovietici, nu era destul de disciplinata. În fond si la urma urmei, era vorba despre existenta. Si asa a sosit si ultimul an. În aceasta perioada, situatia s-a îmbunatatit. S-a renuntat la cartele, iar noi puteam câstiga o anumita suma de bani, caci în ochii rusilor nu mai aveam datorii (la începutul perioadei de deportare, rusii considerau ca detinutii nu si-au câstigat nici macar mâncarea si patul prin munca si comportament, adica aveau indatoriri tocmai fiindca primisera mâncare si un pat, n.n.) si lagarul ne retinea un procent mai mic din salar, încât ne ramâneau lunar câtiva bani si ne puteam cumpara pentru prima oara cele necesare. Si cantina, cantina lagarului nostru, a fost ocupata de rusi si mâncarea era buna la ei, deoarece nu se mai fura asa de mult. In mod corespunzator, nu am mai suferit de foame în ultimul an. Urmarea acestui fapt a fost ca ne-am revenit, ca productivitatea a crescut brusc. În toate brigadele în care lucrau deportatii, daca erau barbati sau femei, i-au întrecut pe rusi la norma. Toti au recunoscut acest lucru. Eu, de exemplu, am lucrat în ultimul an la turnarea placilor si stâlpilor de beton pentru acoperirea unor fabrici. Noi eram doi baieti germani si lucram cu cincisprezece, douazeci de rusoaice împreuna. Sigur ca atunci când trebuia ridicat ceva greu, îi spuneam fetei respective: �Tu da-te la o parte, ca ne ocupam noi de asta." La rândul lor, ne-au sustinut si ele si ne-au luat apararea peste tot si asa ultimul an a fost pe jumatate suportabil. Maistorul era un soldat, cu doi ani mai mare decât mine, proaspat casatorit. Eu trebuia sa lucrez acolo duminica în tura a doua. Atunci mi-a spus: �Uite, eu ma duc acasa, las în mâinile tale întreaga fabrica. Ai tu grija de tot!", ceea ce era, de fapt, interzis, sa încredintezi ceva unui deportat. Dar atât de mare era încrederea pe care o aveau în noi.

Si, în sfârsit, pe 30 noiembrie 1949 a fost ultima noastra zi de lucru. Am fost anuntati deja din august, 23 august 1949, ca vom merge acasa înca în acest an, ca nu vom fi inclusi în planul care privea urmatorii cinci ani si care începea în 1950. Si, în sfârsit, a sosit clipa, chiar de Sfântul Nicolae, plecarii dinspre Saporoshje spre casa, si în 17-18 decembrie am ajuns în patrie. Aceasta a fost o bucurie imensa, sa nu ma mai aflu în spatele sârmei ghimpate, sa fiu liber, sa nu mai sufar de foame, sa scap de munca obligatorie, acum începea o viata noua.

Eu îmi doream si înainte sa devin preot. În Rusia, de exemplu, Pastele a fost pe 1 aprilie 1945. Desigur ca nu era nici un preot acolo, dar m-am gândit ca trebuie sa facem o slujba. Atunci am mers la comandantul rus, fiind înca în timpul razboiului si l-am rugat sa ne permita sa facem o slujba. El a întrebat încolo si încoace, apoi a zis: �Bine, poti tine slujba, dar roaga-te sa câstige rusii razboiul!" �Doamne Dumnezeule!", m-am gândit. Atunci mi-a venit o idee si am spus: �Bine, ne vom ruga pentru o pace dreapta." Atunci m-a privit cu ochi mari: �Haraso" (bine, in rusa, n.n.). Si am facut repetitii si cu femeile, unele dintre ele aveau acolo cartile de rugaciuni si de cântari. De 1 aprilie, o adevarata zi de primavara, am asezat lânga un cort o mica masa cu flori, ca un mic altar si eu am citit rugaciunea, iar ceilalti au spus dupa mine si au cântat si asa am tinut la optsprezece ani prima mea predica. Pentru multi care au luat parte aceasta sarbatoare a ramas de neuitat si, din cauza situatiei care era data, si cei în vârsta spuneau: �Ia te uita! Noi nu avem curaj si mucosul acesta îndrazneste si ajunge sa poata tine o slujba!" Am repetat aceasta actiune de mai multe ori, de Pasti si de Craciun.

Pe scurt, am ajuns acasa si eu m-am dus la Facultatea de Teologie care era înca în Timisoara. Sigur ca, la început, mi-a fost greu. Dupa o pauza totala de cinci ani, acum ni se preda aproape totul în latina. Am luat dictionarul si am învatat si în doua, trei luni de zile eram bun la asta. Si dat fiind ca am pierdut primul semestru, fiindca am venit acolo doar din ianuarie, a trebuit sa-l recuperez singur. În final totul a fost bine. Si asa am promovat si ceilalti ani de Teologie, în care a trebuit sa-mi sustin examenele la Alba-Iulia. Si în anul 1954, în Joia Verde, am fost sfintit preot. Episcopii catolici erau, toti, închisi. Ultimul episcop a fost episcopul Cisar de la Bucuresti, care a murit în ianuarie 1954. Singurul episcop liber era episcopul Fiedler, care avea deja optzeci si doi de ani si care era pensionat. Eu, împreuna cu un coleg, am mers la el si el ne-a sfintit. Si asa a început activitatea mea ca preot. În iunie mi-am dat examenul de absolvire la Alba-Iulia. Intr-o dimineata am avut sase examene. M-am descurcat de minune. Aveam o tinere de minte foarte buna si am reusit. Apoi am fost trimis dintr-un sat într-altul. Pe vremea aceea existau si sate care nu aveau nici un preot, fiindca în acea perioada a fost si actiunea Baragan si au fost luati si preoti. De exemplu, satele Ionel, Uivar si altele nu aveau preot. Pe scurt, eu am fost trimis peste tot. În februarie 1955 am ajuns la Carpinis, unde trebuia sa ramân doar sase saptamâni, sa pregatesc oamenii pâna la Pasti. Însa acolo fusese un preot batrân, cu care nu te puteai întelege si avea si alte defecte. Oamenii s-au dus în delegatie la Ordinariat si au cerut sa ramân la ei. Si astfel am ramas mai mult de un an si jumatate în Carpinis. Apoi am mers în fiecare duminica la Jimbolia si am tinut vecernia. În Timisoara am avut Ronatul si am mai mers si pâna la Giroc. Si apoi, în anul 1957, am fost numit parohul Aninei. Astfel am ajuns la Anina. Anina are o biserica buna, dar parohia i-a fost luata, pentru ca nu era proprietatea bisericii, ci înainte fusese proprietatea societatii �Steg".

Comunistii l-au dat pe parinte afara si gata. Când am ajuns eu acolo, nu aveam unde sa ma duc. Câteva luni am locuit în sacristie. Erau doua sacristii. Eu am mutat totul într-una, iar pe cealalta am transformat-o în cancelarie, unde dormeam si tineam orele de religie. Apoi m-am dus la autoritatile în masura, sa ma ajute si am cerut o locuinta. Raspunsul a fost: �O asemenea locuinta potrivita pentru dumneavoastra nu avem, va trebuie birou si altele." Eu le-am spus: �Nu am nevoie de toate acestea, nu am nevoie de nimic altceva, decât de o locuinta ca pentru orice muncitor." Au fost uimiti: �Bine." Eu am spus: �Stiu si chiar de unde as putea primi o locuinta, caci oamenii îsi construiesc o casa în apropierea bisericii." �Care?" �Aceea." Peste trei zile am primit asa zisa repartitie. Pe vremea aceea nu existau înca blocuri în Anina, era o gramada de profesori care nu aveau locuinte. Când au auzit aceasta, s-au dus la partid. �Cum? Noi care educam copii în spirit comunist nu avem locuinte si preotului aceluia care lucreaza împotriva regimului si împotriva ideologiei comuniste, îi dati locuinta?!" Autoritatile au refuzat si au fost bucuroase ca problema s-a rezolvat. Asa am fost paroh în Anina. De la început mi-am spus: �Trebuie sa am grija sa ma pun bine cu autoritatile de acolo, cu primarul." Caci stiam un lucru: daca vin cei de la partid sau cei de la securitate sau de altundeva, prima oara se duc la primarie si întreaba: �Ce parere aveti despre el?" Daca am conflicte cu ei, vor spune numai rautati, deci îmi vor face doar probleme. Asadar, m-am înteles bine cu ei, i-am salutat pe strada, am vorbit cu ei. Ei erau bucurosi ca parohul nu are nimic împotriva lor. Nici eu nu aveam nimic personal împotriva lor. M-am înteles bine cu ei. Ei au facut referinte corespunzatoare si am scapat cu bine. Sigur ca trebuia sa fii si priceput. Eu am pregatit copiii pentru confirmatie. Am amânat confirmatia si comuniunea pâna la sfârsitul scolii, pe 15 iunie, dar atunci i-am pregatit intensiv zilnic. Si anume când am facut asta? Dupa-amiaza la ora doua sau doua jumate, dupa ce profesorii care erau în scoala plecasera, la ora unu, acasa, am tinut în liniste orele cu copiii la biserica. În acest fel nu batea la ochi. Astfel nu am avut probleme. Colegului meu din Steierdorf i-am spus: �Uite, eu asa ma descurc." �Nu, eu tin orele dimineata." Atunci l-au vazut profesorii, l-au urmarit, l-au anuntat si a avut multe probleme. Eu am cautat sa ma scutesc de asemenea probleme când s-a putut. Asa s-au dus anii. Uneori am avut probleme. Sigur ca au venit tot timpul sa întrebe: �Cum stai cu orele de religie? Vin copiii? Nu vin?" �Oh, e slab." Ce era sa spun? Îmi vin la ora nouazeci la suta din copiii? Atunci ar fi spus direct: �Trebuie sa facem ceva." �Da, vin câtiva." Mi-am dat imediat seama când au venit, ce vroiau, de fapt, sa noteze. În acest fel am scapat usor.

În anul 1970 m-am casatorit. Pe sotia mea am cunoscut-o ca pe o fata din Carpinis, care venea la mine, la ora de religie. Mi-a placut tare mult, dar mai târziu, când am plecat, nu am întâlnit-o decât o data pe an. Ea a studiat, apoi a devenit învatatoare. Apoi s-a dus trei ani la Universitatea de germana-româna, pe care a si absolvit-o. Si, când am venit la Timisoara, ne-am întâlnit mai des. Ea era sus, în Maramures, profesoara de limba româna si, apoi, la Maureni. În orice caz, eu ma hotarâsem, îmi placea foarte mult, de altfel îmi mai place si astazi, si am îndraznit sa fac pasul. Sigur ca a fost un pas dificil pentru mine, cea mai grea hotarâre din viata mea, caci cunosteam cartea de drept bisericesc, ca îmi voi pierde postul si ca voi fi suspendat din functia de preot. Acest lucru este consemnat în cartea de drept bisericesc. Profesorul titular nu putea face nimic, chiar daca ar fi avut intentii bune - si nu avea intentii rele -, caci, daca asa scria în cartea de drept bisericesc, atunci trebuia respectat. Eu am cunoscut legea, el a cunoscut-o si, în consecinta, am fost suspendat. Ce era de facut? Sotia mea era profesoara de limba germana în Maureni, deci un post era asigurat. Apoi m-am mutat si eu la Maureni, ne-am mutat împreuna, am închiriat o casa si eu am lucrat la I.A.S., la Intreprinderea Agricola de Stat. Acolo am fost magazioner, apoi casier, deci am avut mai multe posturi. În anul 1974 am reusit sa primesc o casa în Timisoara, în Ronat. În noiembrie am putut sa ma mut si atunci mi-am cautat un post si am devenit sef-depozit la I.R.U.C. si, dupa un an, am primit buletinul (deoarece marile orase din România erau închise, numai cu aprobarea unei întreprinderi sau institutii din Timisoara puteai obtine aprobarea de a-ti stabili domiciliul în oras, n.n.), tot prin repartitie, cum era pe vremea aceea. Fiecare întreprindere primea teri, patru buletine de Timisoara, în functie de cât de mare era. Dupa un an am primit-o si eu. Sotia mea era înca angajata în Maureni, apoi a dat concurs pentru gimnaziu si a predat un an la scoala �Lenau", mai târziu s-a mutat la Scoala Nr. 18 si, la sfârsit, pâna la pensie, a fost la scoala din Ronat.

Eu, personal, am lucrat patru ani la I.R.U.C., pâna când nu mi-a mai placut felul în care s-au petrecut lucrurile acolo. Atunci m-am dus la Fabrica de lapte, pe strada Gheorghe Lazar, si acolo am fost angajat la transport. Noi hotaram rutele pentru cisternele care mergeau sa colecteze laptele, controlam daca a fost luat laptele de peste tot, ne ocupam de masinile care trebuiau sa duca laptele în oras si ne ocupam si de alte lucruri. A venit o vreme când ma ocupam cu confirmarea biletelor (foaie de parcurs pe care era notat numarul de kilometri parcursi, ruta, cantitatea de lapte preluata si în baza acestui document angajatii erau retribuiti, n.n.), verificam ce distanta a parcurs masina, daca erau trecuti prea multi kilometri, trebuia sa-i scad. Nu a fost o munca usoara, caci se întâmpla des sa se strice o cisterna si trebuia rezolvata problema laptelui, caci, daca ramânea în cisterna mai mult de câteva ore, se înacrea. De multe ori era o munca care iti macina nervii.

Dar, în sfârsit, ma obisnuisem acolo si treaba a decurs bine, pâna în anul 1986, când aveam saizeci de ani si am iesit la pensie. Foarte bine! M-am bucurat tare mult ca am iesit la pensie si puteam sa stau acasa. Dar ce am facut la pensie? Era acea perioada grea de timp, în care nu gaseai nimic si trebuia sa stai la coada, nu-i asa? Pe vremea aceea, am spus ca la biologie am învatat ca cel mai lung sarpe este anaconda, care traieste în America de Sud. Dar nu este adevarat. Cele mai lungi cozi erau acelea din fata alimentarelor din Timisoara, care depaseau câteodata o suta de metri si asa si era. Dimineata ma duceam în oras, stiam deja unde sa ma duc si ma uitam: �Sta lumea la coada?" Acolo unde era lume, ma asezam si eu la rând. Unde nu statea lumea la coada, nu se merita sa încerci. Si tot timpul aveam la mine o carte, caci nu puteam sa ma uit ore în sir pe pereti. Pâna venea carnea sau alte alimente, citeam, asa încât, atunci când lumea se certa, spunea: �Eu eram lânga domnul cu cartea." În acest fel a trecut anul 1987.

La începutul anului 1988, m-a chemat Pater Johannes în Mehala si m-a întrebat daca nu vreau sa fiu secretarul parohiei de acolo. Am acceptat. Situatia era în felul urmator: el avea peste optzeci de ani, dar pe cei doi capelani pe care îi avea nu se putea bizui, asa încât eu am preluat conducerea parohiei. Mai târziu, am preluat si Sacalazul, pentru ca preotul plecase la Giarmata. În Sacalaz ramasesera putini credinciosi, deoarece majoritatea au plecat în 1990 si, chiar în ziua în care a început revolutia în Timisoara, pe 17 decembrie, am mers la Sacalaz si, din ziua aceea începând am tinut regulat slujba de duminica, am oficiat slujbele de înmormântare si m-am ocupat de toate celelalte lucruri. Acestea s-au întâmplat pâna în anul 1991, apoi pâna în 1993 am mers acolo în fiecare duminica si am tinut predica nemteasca sau pe cea româneasca, dupa cum se cerea.

În 1991 am venit la Forum, chemat de domnul Martin (Horst Martin, actualmente directorul Fundatiei Banatene de Cooperare Internationala �Banatia", fost secretar executiv al Forumul Democrat al Germanilor din Banat, n.n.), caci începusera sa se elibereze adeverinte care sa dovedeasca etnia germana si care erau pretinse de consulat. Eu urma sa ma ocup de aceasta treaba. Atunci am fost angajat la Forum, unde mai sunt si astazi. Intre timp, dupa ce trecuse revolutia, eram liber. Puteam si sa propovaduiesc liber cuvântul lui Dumnezeu. În Mehala primisem din Germania o masina tipografica. Printre noi mai era un capelan nou si un diacon. El s-a priceput la masinarie, caci eu nu ma pricepeam deloc. Ne-a venit ideea sa facem o foaie de luat. Cu ajutorul aparatului am multiplicat pagina în patru, cinci sute de exemplare. Si atunci am început. Pagina despre care este vorba se numeste �Der Glaubensbote" (�Mesagerul credintei" - foaie religioasa bilunara editata în limba germana, pusa la dispozitia credinciosilor în bisericile catolice din Timisoara, n.n.) si eu o mai scriu si astazi. Acesta este deja al unsprezecelea an în care îl publicam. Îl tiparim tot a doua duminica si îl împartim la biserici, de unde oamenii îl pot lua. De mai multi ani scriu si la ziar: �Das Wort zum Sonntag" (�Cuvântul de duminica" - fragment din �Der Glaubensbote", n.n.). Deja apare de cinci, sase, sapte ani, tot a doua duminica si este, de fapt, un fragment din: �Der Glaubensbote". Chiar ieri am terminat numarul 248. Eu, singur, ma ocup de aceasta actiune si firma �Simco" îmi tipareste gratis pagina, caci singur nu as putea sa platesc. Eu le pun la dispozitie doar hârtia si chiar pe aceasta sunt nevoit s-o cersesc de unde pot, ca sa se continue actiunea. Cei de la Radio Timisoara si Radio Bucuresti m-au solicitat de mai multe ori în ultimii doi ani, sa prezint �Das Wort zum Sonntag" în fiecare duminica si am acceptat bucuros. Pot sa spun ca sunt activ în acest domeniu.

Da, si pe 23 februarie 1990, când sarbatorim libertatea, am înfiintat Reuniunea Fostilor Deportati în U.R.S.S. Am citit în ziar si am primit un telefon din care reiesea ca se doreste sa tin un discurs. Am spus: �Bine, am sa tin discursul" si l-am si pregatit. A început cu slujba la Dom, apoi am fost la scoala �Lenau" si ne-am adunat aproximativ o mie cinci sute de fosti deportati în Rusia. Pe atunci nu plecasera înca. Eu mi-am tinut discursul si le-a placut atât de mult, încât au vrut sa ma faca presedintele Uniunii. Pentru mine era ceva nou. Nu stiam ce motiv si scop avea aceasta uniune. Nu exista un cadru legal în care sa existam. Eu am spus ca mai am si alte angajamente de tinut, postul de secretar al parohiei din Mehala. Dar peste doua luni am devenit presedintele uniunii. Atunci a fost initiata si noua lege si am format un comitet de lucru care s-a ocupat de întocmirea tuturor dosarelor. Totusi, noi nu eram inclusi în nici o lege, ca doar aceia vor fi despagubiti, care au fost urmariti politic, începând cu ziua de 6 martie 1945, când a fost instalat pentru prima oara regimul comunist. Însa noi fusesem deportati în ianuarie 1945 si de aceea nu eram cuprinsi în lege. Atunci am încercat, cu ajutorul delegatilor Forumului din Banat si din tara, pe vremea aceea Ingmar Brantsch era deputat si a încercat în Senat si în Parlament sa fim inclusi în lege si a reusit. Pe data de 13 decembrie 1990, presedintele Iliescu a promulgat o lege care ne cuprindea si pe noi, în sensul ca data nu mai era considerata 6 martie, ci 23 august 1944. Deja înainte de aceasta întocmisem peste o mie opt sute de dosare. Si cei din alte regiuni ale tarii citisera în ziar ca noi ne ocupam de dosare si ne-au trimis si ei dosarele aici. Dar apoi s-a dovedit ca trebuiesc întocmite pe plan judetean si le-am trimis dosarele înapoi, sa le predea la comisia lor. Si noi ne-am gândit, la început, ca aceasta actiune nu se va finaliza. Dar, când a fost initiata noua lege, au venit �Tomasi necredinciosi" pe rând si le-am facut si lor dosarele. Si, începând cu luna mai, si-au primit primii deportati despagubirea retroactiv un an, de la 1 aprilie 1990. Stiu ca eu mi-am primit-o pe a mea în iunie. La început m-am gândit ca Uniunea va fi inutila si se va desfiinta odata ce am terminat întocmirea dosarelor si s-a facut dreptate fiecaruia. Dar nu a fost cazul, ci dimpotriva, domeniul de activitate s-a extins. Caci, apoi am primit bilete gratuite pentru transportul în comun. Toate acestea au fost posibil prin aceasta Uniune a deportatilor. Noi am întocmit listele, am garantat si ne-am implicat pentru fostii deportati. Noi aveam sarcina ca oamenii nostri sa cunoasca reducerile de pret facute si sa profite de ele. De altfel, am stabilit legatura cu Germania, de exemplu, cu H.O.G. (�Heimatortsgemeinschaft" - Asociatia etnicilor germani nascuti în România, rezidenti în Germania din Timisoara, n.n.). Cei care emigrasera din Timisoara au format asociatii si cu acestea am luat legatura. Ei ne mai trimit medicamente si astazi, toate dulapurile acestea sunt pline cu medicamente pe care le împartim gratuit oamenilor. Medicamente în valoare de sute de milioane de lei au trecut prin mâna noastra, înainte sa ajunga la oameni. De exemplu, un singur medicament contra cancerului ar ajunge la valoarea de sapte, opt milioane de lei, în cazul în care s-ar gasi aici de cumparat. Deci, este scump si în Germania. Primim multe medicamente, unele scumpe si noi ne îngrijim sa ajunga la oameni. Am dat si spitalului A.S.C.A.R., Policlinicii Studentesti, deci acolo unde este nevoie. Acesta este un mare ajutor pentru oameni. Nu le dam doar deportatilor în Rusia, ci tuturor celor care au nevoie de ele, acesta fiind scopul lor si, astfel, nici un medicament nu ajunge sa depaseasca termenul de garantie. Miercurea si vinerea sosesc multi care vor sa primeasca medicamente, iar noi le împartim, pe baza unei retete, caci fara retete nu putem sa le împartim, deoarece nici unul dintre noi nu este medic. Avem diverse legaturi cu organizatii din Germania, care ne trimit haine, aparatura de uz casnic si alte lucruri de genul acesta, unele trimitându-ne chiar bani. De exemplu, Organizatia Femeilor Catolice din Limburger Hof , din landul Pfalz, ne trimite bani regulat, care se împart la fostii deportati în Rusia, dar cea mai mare parte din ei nu se împarte fostilor deportati, ci unor oameni batrâni si saraci. Fostii deportati primesc despagubiri lunare din partea statului roman, dar cei nevoiasi au o situatie materiala mult mai proasta decât acestia. Deci, ii ajutam si pe cei nevoiasi, în masura în care putem. Noi încercam, în masura în care putem, sa le mai alinam durerea. Acum o saptamâna am aflat ca vom primi din partea Cancelariei de Stat a landului Bavaria, acolo unde doamna Barbara Stamm este ministru, haine în valoare de zece mii de marci germane.

În iulie a fost aici si presedintele Consiliului de Ministri al landului Bavaria, domnul Steuber, cu care am avut o discutie în care i-am expus problemele noastre si i-am spus ca asteptam si sprijin material din afara. El a reactionat pozitiv si mi-a comunicat, prin telefon, ca ne-a sustinut în fata Guvernului German si acum nu doar rusii si evreii care au fost pusi la munca silnica în Germania, ci si noi, care am fost folositi la munca silnica în afara Germaniei, avem aceleasi drepturi si asa speram sa primim ceva din partea Statului German. Acum asteptam sa vedem ce se întâmpla. Asadar, Uniunea noastra este un sprijin pentru toti cei care au fost deportati în Rusia. Guvernul german ne-a trimis pâna acum de trei ori câte o suta de mii de marci germane, pentru toti fostii deportati, care mai sunt cam patru mii sase sute, deci a primit fiecare douazeci de marci, dupa caz. Acum sunt pe cale sa fac pentru a treia oara socotelile finale, care vor fi exact verificate de Guvernul german. O data am scris Guvernului german si le-am spus ca nici o marca nu va ajunge în afaceri necurate, cum s-a întâmplat în Ucraina, unde douasprezece milioane de marci au disparut, pur si simplu, din ce a donat Guvernul german. Prin acea scrisoare vroiam sa spun ca la noi nu va fi cazul de asa ceva. Acum vrem sa vedem cum vom proceda mai departe, eu sunt si în Consiliul de administratie, si în Consiliul executiv al Forumului din Banat, unde sunt, în general, responsabil cu probleme sociale. Unde sunt probleme sociale, cum pot ajuta oamenii, facând legatura si cu Crucea Rosie, unde este cazul. Cine are nevoie de proteze, în aceste cazuri ajutam si noi, cum putem.

(Interviu realizat de Diana Tulea, in limba germana, in 25 februarie 2000, la Timisoara, cu Ignat Fischer, etnic german, n. 1926, la Bacova. Text tradus si adaptat in limba romana de realizatoarea interviului. Din cauza unei defectiuni tehnice, inceputul interviului nu s-a inregistrat.)