Minoritati: identitate si coexistenta

**

Ana Anton

Intrând în casa dânsei, am avut senzatia ca pasesc pe un teritoriu sacru, caci pastra în casa cartile de rugaciune ale strabunicilor, pe care le foloseste si astazi. La fel de mult m-au impresionat caruciorul în care, acum cincizeci de ani, îsi plimbase copiii si leaganul în care îi adormise, precum si jucariile care astazi sunt �demodate", dar atunci au însemnat totul pentru un copil. Astazi aceste obiecte reprezinta totul pentru Ana Anton, pentru ca, împreuna cu amintirile, ele aduc în memorie clipe traite cu mult timp în urma, de care îsi aminteste cu drag. S-a nascut pe data de 22.03.1924 la Lenauheim, unde a si copilarit, împreuna cu un frate si doua surori. Porecla �Nuschi", pe care i-au pus-o copiii, a necajit-o de multe ori, dar nici pâna astazi nu a reusit sa-i convinga pe sateni sa o numeasca Ana. Primele cinci clase elementare le-a absolvit la Lenauheim, la scoala cu sectia germana, apoi a urmat trei ani de liceu în Comlos.

Cu nostalgie îsi aminteste de Kirchweih, sarbatoarea bisericii, la care a participat împreuna cu patruzeci de perechi în 15.10.1940, în Lenauheim. Vorbeste, parca, cu sfintenie despre costumul popular cu patru jupoane apretate si plisate, despre freza tipica, pentru care ar fi fost în stare sa îndure oricât, despre camasa de la costum, care i-a ramas mica de la desele spalari. Întâlnirea fetelor pentru a împodobi palariile baietilor si dezgroparea vechii sticle de vin, precum si biletele de tombola pentru câstigarea palariei si baticului erau momente emotionante ale acestei sarbatori.

La ora patru dimineata, în 1.10.1944, afla ca trebuie sa fuga pentru ca au venit rusii în sat. Sotul, cu care se casatorise în 1943, este luat pe front, fetita le ramâne la vecini, iar ea este deportata în Rusia. În acest fel se destrama întreaga familie, fapt ce îi produce o foarte mare nesiguranta si spaima. Asista la uciderea a cincizeci de germani, luati la întâmplare, de catre rusi si se cutremura la gândul ca nu stie ce va urma. Când revine în tara, pe 18.11.1949, afla ca sotul a murit, iar de fetita, atunci în vârsta de cinci ani, nu mai este recunoscuta.

În anul 1956 profita de sansa pe care viata i-a oferit-o si se casatoreste din nou, având înca o fetita si un baiat. Chiar daca relatarea doamnei Anton nu este bogata în evenimente istorice, avem, totusi, ocazia de a cunoaste un om care a trait din plin fiecare clipa a vietii, constient fiind ca nici una dintre ele nu se va mai repeta în acelasi context.

D. T.

  
  

  
  
 

Erika Mária Hatos

Hatos Erika Mária s-a nascut in 24 februarie 1975, la Bucuresti. Este unul dintre acei maghiari care-si traiesc viata in capitala romana, unul din acei tineri care, de la nastere, traiesc in Bucuresti. Se spune ca in Bucuresti locuiesc cei mai multi maghiari dupa Budapesta. Asa spune legenda...

A. R.

�Mi-am dat seama ca nu pot sa-mi planific viata, lucrurile vin de la sine"

- Mama s-a nascut la Tomesti, judetul Harghita, intre Miercurea-Ciuc si Gheorghieni, tata la Szentegyházán, adica Vlahita. Mama a venit inca din tinerete la Bucuresti. In anii �60, multe persoane au venit in capitala. Ardelenii cautau aici de lucru, erau foarte multe posibilitati. Asa a venit si mama mea aici. A fost servitoare la un profesor universitar. Asa l-a cunoscut pe tata. El a ajuns aici ca soldat si apoi l-au remarcat ca sportiv. Asa au ramas amandoi aici.

- Ce sport facea?

- Atletism.

- Si dupa ce s-au cunoscut au hotarat ca vor ramane sa traiasca in Bucuresti?

- Cred ca asa s-a intamplat. Aici au primit de lucru si atunci au ramas aici. Au inchiriat locuinta de la stat.

- Apoi te-ai nascut tu...

- Am un frate mai mare, apoi m-am nascut eu. Am umblat in gradinita romaneasca, deoarece era aproape de casa. Primii trei ani de scoala am umblat la o scoala romaneasca, cea din apropierea casei. Influenta mediului romanesc a fost destul de mare si din acel punct de vedere ca acasa vorbeam romaneste� Nu intotdeauna, vorbeam destul de amestecat, adica si romaneste, si ungureste. Adica..., de cate ori vorbeam in familie. Asta este foarte interesant, deoarece acum niciodata nu vorbesc romaneste cu tata.

- Si asta a tinut atata timp cat ai umblat in scoala romaneasca?

- Da, adica nu, a fost o perioada de trecere, pentru ca asta nu este asa ca, acum, de la 15 septembrie vorbim numai ungureste... Afara, cu copiii, vorbeam romaneste, am crescut in mediu romanesc. Doar prietenii de familie, nasa mea... au fost maghiari. Totusi, ungurimea tot se aduna...

- Sa mai ramanem putin la familie. Fratele tau, si el, a umblat la gradinita si scoala romaneasca?

- Frate-meu� gradinita, scoala...., cred ca a trecut la scoala maghiara in clasa a saptea, sau a sasea.

- Aproximativ tot atunci ca tine?

- Nu, eu am trecut la scoala maghiara poate cu un an mai tarziu. Asta a fost problema, ca am locuit departe de scoala maghiara si atunci nu era metroul. Circulatia a fost ingrozitoare, nu puteai lasa singur un copil mic, sa calatoreasca cu tramvaie, autobuze timp de o ora. In special iarna, oamenii atarnau pe usile deschise ale autobuzelor. Precis n-ai vazut asa ceva.

- Sa inteleg ca te-au lasat la scoala maghiara abia dupa introducerea metroului?

- Nu, nu imediat dupa. Pana am fost mica, parintii nu au indraznit sa ma lase. Nu stiam sa scriu, nu stiam sa citesc in limba maghiara. Iar de vorbit, vorbeam limbajul de bucatarie, de acasa si, uneori, in dialect.

- Si prietenii, vecinii?

- Este in bloc inca o familie maghiara. Cu prietenii e greu sa definesc: am prieteni romani si am si prieteni maghiari. Majoritatea copiilor erau romani. Eu am crescut intr-un mediu absolut romanesc. Si la gradinita totul era in limba romana si, cum nu stiam sa citesc ungureste, am crescut cu basme romanesti. De aceea, din viata mea lipsesc basmele maghiare.

- Si-atunci, dupa asta, ai trecut in clasa de limba maghiara...

- Da, din clasa a patra. Apoi am ramas la Ady (Liceul �Ady Endre", n.n.), dintr-a patra, pana intr-a douaspea. Acolo toti erau maghiari. In �84, cand am mers eu acolo, scoala era complet maghiara. In �85, deja, au introdus clase romanesti. Si chiar limba maghiara era doar facultativa, nu mai erau clase maghiare. Nu stiu daca..., acuma ma gandesc ca atunci cand am ajuns eu acolo..., dar cred ca asa a fost, au desfiintat clasele maghiare si au ramas numai clase romanesti. Deci, au fost doar clase romanesti si erau elevi maghiari. Iar limba maghiara nu a fost obligatorie. Frecventam, dar stii cum este, chiulesti si de la alte ore, daramite de la cele facultative...

- Apoi, miscarile din �89, daca bine socotesc, te-au prins in clasa a opta.

- Nu, in decembrie �89 eram in clasa a noua. Apoi a venit revolutia, atunci iar ne-au despartit. S-au intamplat si cazuri ca pe romani au vrut sa-i trimita la alte scoli, ca sa ramana asta scoala maghiara. Si dimineata, cand ne-am dus la scoala, romanii erau deja inauntru si s-au incuiat in scoala. A fost circ mare, au incuiat scoala, ca ei nu pleaca de acolo.

- Dar de ce s-a intamplat asa? Din obisnuinta?

- Si asta. Dar era cineva care ii manipula de la spate.

- Vorbeati intre voi despre asta?

- S-au incuiat in scoala, noi nu puteam sa intram. Doua saptamani am umblat la Kalvineum (parohia Bisericii Reformate din Bucuresti, n.n.), acolo am tinut orele. Apoi situatia s-a mai linistit, au rezolvat-o. Ceea ce este interesant este ca, atunci cand, in martie �90, se bateau in Tg. Mures, profesorii ne-au spus: �Toata lumea pleaca acasa si nu calcati pe aici o saptamana!". Si au simtit de ce, pentru ca, cand ne-am intors, peste o saptamana, la scoala, geamurile erau sparte si pe pereti era scris �Jos cu ungurii sovini!" si alte asemenea texte anti-maghiare. Intelegi, au venit sa se razbune pe copii sau..., nu stiu...

- Cum ai trait evenimentele din �89?

- Seara a venit tata acasa de la lucru si, in marea euforie, a hotarat ca merge sa apere radioul, pentru ca asta era cel mai aproape de noi. Mama si cu mine ne intrebam ce va fi acum. Ernö (fratele ei, n.n.) era soldat, nu stiam nimic despre el. Eu am vrut sa ies, dar nu stiam ce se pregateste si mama nu m-a lasat. De multe ori m-am gandit, oare, daca ieseam, m-as fi intors vie acasa...? Deci, era seara, marile evenimente, impuscaturile, se intamplau in centru, dar, totusi, auzeam zgomotul. Si emotia, in sine, atmosfera se simteau. In 25 decembrie m-am dus la prietena mea, care locuia in Cismigiu, ca sa schimbam cadourile de Craciun. Si, cum mergeam pe drum, auzeam rapait de arme, arma automata. Stii cum am reusit sa traversez? Pana acum am auzit de la distanta impuscaturile, imagineaza-ti cum era cand le auzeam de aproape... Era cu totul altceva. Apoi am vazut o gramada de morti, zacand pe strada, asa-zisii teroristi...

- Deci, ai terminat liceul la Ady, apoi ce s-a intamplat?

- Intai am dat admitere la engleza-romana, nu am intrat. Apoi, am lucrat la U.D.M.R. Pe atunci, Bíró István avea biroul aici si avea nevoie de secretara. Asta asa s-a intamplat ca István s-a dus la Ady si a intrebat cine sunt absolventii. Acolo secretara i-a spus ca Erika nu a reusit la facultate. Cine a dat admitere a reusit, cine nu a intrat, acela nici nu a dat admitere, deja lucra undeva si doar eu am dat admitere si nu am intrat. Ii trebuia o persoana pe picioarele ei, care sa stie bine limba romana si eu am corespuns. M-a sunat si a spus ca are nevoie de o secretara. Eu m-am gandit ce ma priveste pe mine?! Intotdeauna cand auzeam de o secretara, ma gandeam la o persoana inalta, blonda, cu parul lung, fusta mini, care bate repede la masina si face cafele. Eu, in schimb, eram scunda, bruneta si nu stiam sa dactilografiez.

- Apropo de dactilografie, nu aveati ziarul scolii?

- Nu..., adica era ceva, dar nu cine stie ce. Ne-am gandit mult, si in anii de facultate, oare de ce nu am reusit sa avem o organizatie normala. Problema era ca la scoala maghiara eram foarte putini. Dintr-o comunitate mare, se remarca aceia care au talent, au chemare, nu poti sa spui ca in toate profesiile oricine e capabil de initiativa sau ca ar avea entuziasm... Eram atat de putini! In toata scoala, dintr-a-ntaia, pana-ntr-a douaspea, in jur de o suta, poate o suta douazeci. Cand am trecut intr-a patra, eram treizeci si doi. In a douaspea eram doar paisprezece. Multi n-au ramas la liceul maghiar, au trecut la alte licee, s-au gandit ca va fi mai usor la admitere din scoala romaneasca.

- Sa revenim la servici�

- Da. M-a convins. El: �Stii engleza, nu?" Eu: �Pai, nu stiu nimica..., daaaar, putin, totusi, stiu, dar uitati, n-am reusit la facultate�" La care, el: �Vino aici, sa discutam!" Pai, ce sa spun? Era langa mine tatal meu. Eu n-am vrut sa lucrez, am vrut sa invat. Dar nu puteam sa-i spun ca nu vreau sa lucrez. Asa ca m-am dus, am discutat. Si cu Anikó, secretara, cu Markó Bélá, m-au luat in proba si apoi am ramas aici. Intre timp, fratele meu a plecat in Ungaria, imediat dupa �90, de acolo in Elvetia. Tatal meu s-a dus inapoi, in Secuime, inca din �96, decembrie, cand am intrat la facultate.

- Intotdeauna si-a dorit sa se intoarca? Cum de te-a lasat singura? Pentru ca, asa e ca mama ta a murit intre timp...?

- Nu stiu. Cred ca, in final, nu asa si-au imaginat... Dar totdeauna le-a fost dor de casa. Nu a fost vara sa nu ma duc si eu acolo. Acolo mi-am petrecut toate vacantele. Avem foarte multe rude in Secuime.

- Nu te-ai gandit niciodata ca dupa ce termini liceul sa te muti acolo? Sau sa mergi cu tata?

- Intotdeauna m-am gandit ca termin facultatea si ma intorc in Ardeal. Pana am reusit la facultate. Atunci am fost ocupata cu facultatea, apoi au trecut cei patru ani... Si mai e si locuinta, nu e asa de simplu sa o las. Este mare lucru, o raspundere, daca ai locuinta in Bucuresti. Si, de asemenea, aicea sunt cele mai multe posibilitati de lucru.. Acum, chiar ma gandeam sa plec un an la lucru, undeva. Nu iubesc Bucurestiul, dar cred ca mi-ar lipsi dinamica lui.

- De ce nu-ti place Bucurestiul, doar te-ai nascut aici?

- Jeg. Civilizatie..., in sensul ca lipseste. Bine, sunt si oameni civilizati... Si daca nu as fi iesit niciodata din Bucuresti, poate ca mi-ar fi placut. Dar asa, cum am vazut si altceva...

- Sa revenim putin la perioada in care ai inceput sa lucrezi...

- Da. Era in �93. Intre timp, am dat admitere de doua ori. Engleza principal, romana secundar. Si atunci, intamplator..., ah, nu exista intamplator..., odata m-am intalnit cu cineva in parc. Am discutat...

- Cu cine?

- Cu sotul fostei mele profesoare de psihologie. Atata am discutat, pana mi-am dat seama ce vrea: �Deci vreti sa spuneti, domnule profesor, sa ma duc la limba maghiara?", am intrebat eu. La care, el: �Eu nu am spus asta..." Am plecat din parc total ametita. Am realizat ca ar trebui sa dau la limba maghiara. In clasa a unsprezecea m-am pregatit pentru hungarologie. Apoi mi-a venit o idee, ca vreau sa invat japoneza. Si am auzit ca, daca dai admitere la o facultate, dupa aceea poti renunta la specializarea secundara si te poti inscrie la a treia limba straina, pe care o inveti de la zero. Cum nu vroiam sa renunt la engleza, m-am gandit sa fie romana a doua specialitate, la care renunt si sa invat japoneza. Maghiara nu exista ca a doua specialitate. Eu as fi dorit sa aplic schema asta, ca sa invat japoneza.

- De ce chiar japoneza? Este ceva care te-a stimulat in acest sens? O amintire, ceva...

- Nu. Interesul, am vrut sa invat un nou alfabet. Imi placea cu vorbesc. Totusi, stiu cateva cuvinte in japoneza. Am invatat. In timp ce lucram, timp de trei ani am dat admitere. Am indragit locul de munca. Am invatat foarte multe. Daca acum, constienta de ce am facut in acest timp, as incepe din nou, as fi la terminarea liceului, nu as da pentru nimic acesti trei ani. Au fost trei ani fantastici, au contat foarte mult in viata mea. A fost un colectiv foarte bun. Eram putini, nu ca intr-o fabrica, unde lucreaza cu sutele. De fapt, am venit aicea fara nici o experienta. M-au invatat, daca am facut ceva gresit, mi-au explicat ce am gresit si cum ar fi trebuit sa fac, daca am facut bine, m-au laudat. A contat foarte mult pentru mine. Am ajuns aici la optsprezece ani. Am invatat sa vorbesc cu oamenii. Si, daca privim doar partea practica a lucrurilor, nu stiam ce e un fax, ce e un computer. Si faptul ca nu am lucrat cu orice fel de oameni..., inainte ii vedeam si ii auzeam doar la televizor. M-am obisnuit cu ideea ca si ei sunt oameni, la fel ca noi. Degeaba ma intalnesc acum cu oricine, nu ma va emotiona faptul ca X sau Y este nu stiu ce presedinte.

- Ei ti-au fost colegi de generatie?

- Réka, Krisztina si Edit da. La facultate a luat fiinta o societate de prieteni. Cu colegii de la liceu m-am intalnit rar. Nu prea tineam legatura.

- Stiu ca in 1997 ai fost la un curs in Danemarca. Acesta a fost primul tau drum in strainatate. Ce impresie ti-a lasat aceasta luna?

- Nu a fost prima mea calatorie in strainatate. Am fost in Ungaria, in Viena si... in America.

- Cum ai ajuns in America?

- Prin biserica. A fost o intalnire mondiala de tineret. Biserica pe care o frecventam, Baratia, adica Biserica Prietenilor, a primit bani, ca sa se poata merge si din Romania. A fost foarte interesant, cat de diferit e totul in strainatate. Am fost de mai multe ori in Ungaria, am fost in Viena, apoi in Danemarca...

- Si dupa ce ai terminat facultate, cum a ramas cu intoarcerea ta in Ardeal?

- Cei patru ani au trecut repede, nu am avut timp sa ma gandesc la asta. Ma gandeam sa ma duc, uneori, sa inchiriez locuinta si sa merg, oriunde, ca profesor.

- Tatal tau ce spune despre asta?

- Tata ma viziteaza din cand in cand. Ii lipseste familia. In anii de facutate, pentru mine, colegii au fost familia. Am avut o echipa foarte buna. Faptul ca locuiam singura, adica fara parinti, mi-a schimbat viata. Am terminat facultatea, am dat examenul de licenta si acum lucrez. Dar nu la U.D.M.R. Aceea a fost o perioada, care s-a terminat. As putea spune ca am depasit aceasta etapa si la serviciul meu de acum am ajuns prin U.D.M.R. Acum nu mai vreau sa lucrez acolo. In primul an (de facultate, n.n.) n-am lucrat, pentru ca primul an este, totusi, primul an. In al doilea an, am predat engleza si am colaborat cu o organizatie, AID-ROM, o data pe saptamana. In al treilea an, la inceputul celui de-la treilea an, am lucrat la Parlament, la grupul parlamentar U.D.M.R., am fost angajata lui Vajda Ferenc. Asta a tinut noua luni. A venit sesiunea de vara, stiam ca vine anul patru, lucrare de diploma, examen de licenta si a trebuit sa las totul. Acum lucrez, din iulie, la o firma maghiara, adica seful meu este maghiar, firma este filiala unei firme maghiaro-germane. Planurile mele de viitor sunt o plecare in Anglia, pentru un an sau sase luni, sa lucrez ca voluntar. Apoi voi mai vedea. Degeaba imi fac planuri. Mi-am dat seama ca nu pot sa-mi planific viata, lucrurile vin de la sine si intotdeauna se contureaza bine.

- Te vei intalni cu un domn profesor...

- Da..., un profesor care ma indruma. (Interviu realizat de Alice Ratyis, in limba maghiara, in 11 octombrie 2000, la Bucuresti, cu Erika Mária Hatos,etnic maghiar, n. 1975, la Bucuresti. Text tradus si adaptat in limba romana de Nora Nemeth.) 
  
  

Ana Mocrei 
  
 

�Bunicii nostri erau mult mai poloni"

- Pai, eu m-am nascut in Romania anilor `39, in satul Opriseni, care astazi este in stapanirea Ucrainei. Parintii mei sunt polonezi, precum si bunicii mei. Bunicii mei sunt veniti din Galitia, in cautarea painii si a unui castig. Asa... Apoi, bunicul meu si-a cumparat gospodarie in Vicsani si a cumparat in Siret si s-au stabilit, atat bunicul, cat si bunica, cat si parintii mei, in Siret. Cat au trait parintii mei in Opriseni, era o localitate unde erau multi polonezi, fiind aproape de Adancata, care era o..., care aveau o comunitate foarte puternica de polonezi, mosierul Spidiru a avut foarte multa grija ca sa functioneze si scoala in limba polona si a avut o casa de cultura, un �Dom Polski" al polonezilor, unde se desfasura o activitate foarte, foarte bogata, sprijiniti direct de Cernauti, de polonezii din Cernauti. Iar acestia, bineinteles ca aveau legaturi directe cu Polonia.

In Siret, dupa ce au venit parintii mei in Siret, si aici am intalnit o comunitate, de asemenea puternica, de polonezi. Dar cum Siretul era multinational, erau foarte multi germani, erau foarte multi evrei, ucrainieni. Cu toate acestea, polonezii se intelegeau foarte bine cu acestia. In Siret functiona Dom Polski la..., in locuinta doamnei Utrat, venita din Polonia inainte, dupa ce s-a casatorit. Si conducea aceasta Casa Polona in propria ei locuinta. Si aicea, din amintirile surorilor mele, din amintirile doamnei Panzaru si a altor doamne si domni, am aflat ca se ducea o activitate foarte, foarte rodnica: se dadeau concerte, piese de teatru poloneze. Aveam echipa artistica, aveam biblioteca foarte mare si cu carti foarte valoroase. Eu n-am mai prins vremurile astea, dar asta din amintirile surorilor mele, a matusilor mele, a doamnei Panzaru, care era atuncea acolo membra foarte activa.

Asa, in timpul razboiului, Casa Polona de la doamna Utrat si-a incetat activitatea si polonezii au suferit foarte mult, foarte multe represalii din partea germanilor, care au ocupat atuncea tara noastra. Au suferit, de asemenea, din partea guvernului romanesc, mai ales din partea legionarilor. In scoala s-a pus foarte acut problema nationalitatilor, a etniei. Daca aveai �etnica poloneza", de exemplu, sora mea, daca avea �etnica poloneza", n-a putut urma Scoala Normala, asa cum si-ar fi dorit-o. Trebuia sa-si schimbe tata, actul de nastere, ori etnica romana, ori etnica germana. Ori acest lucru n-a facut si sora n-a putut urma liceul normal, se chema pe atunci Scoala Normala, nu era pedagogie, era Scoala Normala. Nu numai polonezii au fost pe atunci persecutati: si ucrainenii, si evreii. Asa au fost timpurile acelea.

- Dar polonezii au continuat...

- Da, fiecare isi simtea in suflet ce este, dar nu se putea manifesta. Nu mai era activitate la Dom Polski, nu mai era nimic. De abia dupa primul razboi, prin anii `45, `46, `47, din nou, activitatea Casei Polone reinvie, din cenusa focului mocnit acolo undeva si, din nou, si-au gasit un sediu, intr-un spatiu de la parohie, care acuma este demolat si a carui Dom Polski presedinte era Pelcir Piotr, strabunicul tau. Asa, pe urma erau niste polonezi veniti aicea in refugiu, care indrumau aceasta activitate. Doamna Utrat, din nou, a revenit la Dom Polski infiintat si functiona ca invatatoare, tinea cursuri, pentru copii, de limba polona, pregatea programe foarte frumoase, artistice. Si tin minte ca tot tineretul, astazi mamele voastre, bunicile voastre, nu mamele, pardon, bunicile voastre, matusile, care sunt de o varsta cu bunica ta, toate erau membre la Dom Polski. Si se desfasura, de asemenea, o activitate foarte frumoasa, tin minte ca erau �jasetka" pentru adulti. Se organizau petreceri, baluri foarte selecte si se organizau niste baluri atat de alese, pentru ca in oras era, asa, un privilegiu unui tanar sau unei tinere, daca ma invita si pe mine la bal, polonezii. Se distrau foarte frumos, sufletul organizatiei era nu numai doamna Utrat, dar era si parintele Bok, nu cred ca va aduceti aminte de el, ca era un preot venit din Moldova de astazi, Moldova sovietica pe vremuri, azi Moldova libera. Insa era un polonez foarte, asa, infocat si el a dat o camera, pentru ca sa functioneze o clasa de limba polona si tin minte ca au adus o doamna invatatoare de la Bucuresti, care era tot poloneza din Polonia si tin minte ca faceam cursuri cu dansa. Apoi dansa a plecat si iarasi a continuat doamna Utrat sa faca cu noi limba polona. Doamna Utrat n-avea studii, dar avea Conservatorul si ne lua de multe ori pe cativa dintre noi la dansa acasa si ne canta din Chopin, din alti compozitori polonezi, din Monuszko, ne explica cine era Monuszko, ce a scris el si noi ascultam cu mare placere.

Si noi am primit si acasa o educatie strict poloneza. In casa, la noi, tata nu permitea, nici mama, sa vorbeasca in alta limba, ca spunea ca noi romaneste putem, avem timp sa invatam. Dar cum pe strada noastra erau copii, vorbeam ucraineste si cehoslovaca si germana: o casa asa, o casa asa... Si-mi aduc aminte, aveam patru ani, toate limbile le vorbeam. Si venise odata o doamna si ma auzise cum vorbeam si asa, si asa si zice: �Ma, ghemotocele, dar cum ti se invarte limba-n gura!" Jucandu-ma cu copiii, pentru ca fiecare nationalitate, de exemplu, ucrainenii vorbeau cu copiii numai ucraineste, copiii ai caror parinti erau germani vorbeau numai nemteste... Si cand ieseau pe strada, el nu stia, el cu limba lui materna venea. Si aproape asa, el vorbea, ne uitam la dansul, ne uitam pe ce pune mana si in felul acesta ei invatau poloneza, eu am invatat germana. De aicea, de la Hadirir, am invatat cehoslovaca. Si asa, aici era un fel de �Statele Unite". In general, in orase, lumea traind intr-o comunitate multinationala, aproape nu era om care sa nu stie sa vorbeasca nemteste oleaca sau chiar foarte multi stiau, mai ales tinerii care lucrau la Baitz, era un mosier care avea aici o fabrica de bere, aproape toti stiau nemteste, ca el era german. Deci, toate aceste comunitati se intelegeau foarte bine si... tinerii se intelegeau...

- Si unde-s ei acum?

- Din germani au plecat in `40, in Germania. Unii nu s-au mai intors: este cazul familiilor Berlinski, Miczkovski. Polonezii, de asemenea, au plecat in `47, apoi, a doua tura in `49. Le-a dat voie si au plecat in masa.

- Din familia dumneavoastra a plecat cineva?

- Din familia mamei au plecat. Numai nu de aici, din Vicsani si, din familia lui tata, Keller. Bunicul lui Keller, care a terminat studiile in Polonia, era varul lui tata. El aplecat cu toata familia, iar din familia mamei, care era din Opriseni si din Adancata, toti au plecat de acolo, nu a mai ramas nimeni.

Si Dom Polski, activitatea Casei Polone a functionat pana a venit Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum s-a instalat domnia lui, primul presedinte comunist dupa razboi, s-a interzis activitatea Casei Polone si ni s-a recomandat sa facem activitate la Casa de Cultura, care era pentru toata lumea. Si cu asta s-a terminat. Dar, cu toate ca activitatea Dom Polski nu mai era permisa, totusi, polonezii isi invatau copiii, fiecare, in casa lor, limba. Continuau sa invete sa scrie si sa citeasca, cat stiau parintii, atata isi invatau de-acuma. Deci, eu, cat stiam, de la parintii mei incercam sa invat. Si asa fiecare a fost. Si pe urma, la comunisti, s-a dat voie, totusi. Unde erau sate compacte de polonezi, ca la Solonet, la Poiana Micului, totusi, se invata limba polona. Mi se pare ca la Solonet, daca nu ma insel, se preda totul in limba polona, asa ceva parca. Si in Siret a functionat o clasa, patru clase cumulate unde se invata. Era doamna Costiszewschi care invata. Printre elevi se numara si profesorul asta, Piescinch. El a facut. Fratele meu a facut limba polona, domnul Franz asta, de sub deal. Dupa ce-a plecat doamna Costiszewski din Siret, n-a mai fost cadru ca sa invete si asa... Deci, clasa, tot de limba polona, a functionat si la Vicsani. Nimeni n-a mai fost adus, nimeni, ca sa stie limba polona, ca sa mai predea acolo.

- Dumneavoastra tot asa, fara...

- Fara studii de limba polona. Cu ceea ce am invatat de la parinti, acasa, si de la doamna Utrat, si de la invatatoarea care ne-a predat cursuri de limba, din Bucuresti. Totusi, mi-am insusit un scris cat de cat corect si un limbaj putin mai elevat decat al parintilor, pentru ca doamnele au avut grija de noi, sa faca conversatii, ne puneau sa facem compuneri, sa folosim cuvinte corecte, mai gramaticale. Pe urma, mi-a placut foarte mult sa citesc. In Varsovia functiona o sectie care se numea �Towazystwo Lácznosci Spolónej" si aceasta �Towazystwo", nu stiu de unde pana unde, au aflat ca, in afara de Solonet, mai functioneaza, mai sunt niste sate unde se invata limba polona si intr-o zi am primit un plic mare, cu niste exemplare, in care m-au invitat ca sa ma inscriu, sa fac facultate in limba polona si sa vin numai la examene in Polonia, sau sa vin la studii. Eu m-am uitat la aia, probabil n-avea cine cui sa ma indrume ce sa fac. Probabil ca ar fi trebuit sa ma duc la ambasada, sa ma interesez. Eram atuncea eleva la Liceul Pedagogic, in Radauti si ma gandeam, nici acolo nu imi venea sa las, nici aicea nu stiam ce ma astepta. Programa aceea care a venit, o programa serioasa, ca pentru liceu, ori eu eram la nivelul clasei..., cu materia, la nivelul clasei a cincea. M-am uitat acolo si m-am gandit ca n-am sa pot face fata. Cred ca daca m-as fi interesat la ambasada, eu stiu, poate as fi fost invitata, ca si multi dintre ai nostri, asa, sa fac anul pregatitor. Eu nu m-am interesat, pentru ca asa erau si vremurile. Vroiam, totusi, sa termin Liceul Pedagogic aicea, pentru ca imi asigura o existenta. Si a ramas asa. Si ei tot continuau sa-mi trimita scrisori, si materiale, si manuale. Ca eu le-am scris ca as avea nevoie de niste carti pentru copii, se apropie sfarsit de an scolar si n-am ce le da premii si sa-mi trimita niste carti. Si, in foarte scurt timp, mi-au venit vreo cinci colete. Niste carti minunat ilustrate, pentru copii. Si pentru asta mi-au trimis multe volume de carti si s-a recomandat sa pun la dispozitia polonezilor din Vicsani, ca sa le citeasca si, bineinteles, putine familii stiau sa citeasca asa, corect, in limba polona, printre care parintii lui tanti Otilia, nu-mi mai aduc bine aminte, mai erau cateva familii care veneau si imprumutau carti din astea. Dar le dadeam clandestin, pentru ca pe atunci nu se imprumutau carti decat acelea care existau in biblioteca, biblioteca culturala. Si astia continuau sa-mi trimita, mi-au abonat ei toata scoala la o revista pentru copii, numita �Szwierszczyk". Si erau atat de dragute, si niste desene atat de frumoase, si poezioare, si povestioare pentru copiii mici, foarte dragute reviste. Pe urma, pentru adulti, au inceput sa-mi trimita o revista tot, de asemenea, foarte valoroasa. Era buna pentru ca, in fiecare luna, de exemplu de Pasti, in toata revista aceea erau articole si poze, fotografii, cum se sarbatoreste Pastele in diferitele regiuni ale Poloniei, cu oua rosii, cum se faceau acolo, cu costumele minunate din fiecare regiune, cu obiceiuri, cu udatul acela, pe-afara, cu galetile de apa. De Craciun iarasi a fost, cum se face in regiunea cutare, cutare, cu masti, cum se umbla la uraturi, cum fac copiii, cum fac adultii. Era o revista foarte frumoasa, foarte buna, educativa, iti largeau si sfera cunostintelor, asa. Si stiai foarte multe despre Polonia. Ori, acuma, cate reviste sunt, se editeaza la polonezi, probabil, numai pentru ei, sau nu stiu, sau nu se urmareste educatia patriotica. Eu nu-mi aduc aminte exact, ceva cu �Polska" sau nu, �Nasza Ojezyzna", exact! Asa se numea si era foarte frumoasa, cu multe file si, in felul acesta, se tinea aprinsa, mereu, candela limbii polone, a datinilor si a obiceiurilor. Ori, alt mijloc ca sa ne manifestam limba, obiceiurile si credinta in ceea ce se numeste polonez a fost biserica. Se canta in limba polona, dupa aceea se canta si in limba germana si toti copiii..., biserica, pentru noi, era o a doua scoala. Noi am invatat in biserica de la surorile noastre, de la mamele noastre, sa cantam. Stiind sa cantam, absolut din cantec deduceam ce cantam si invatam in felul asta limba polona.

- Preoti polonezi au mai fost?

- Da, primul preot polonez a fost, cum am spus si mai inainte, era parintele Iacek Bok, un polonez foarte inflacarat, foarte patriot. Desi era batran si avea piciorul pus in atele, c-a avut un accident, el era inima tuturor activitatilor poloneze. Tinea foarte mult sa se cante in limba polona in biserica, tinea foarte mult sa invete copiii, pentru asta a pus la dispozitie o camera, la parohie, unde facea foc din lemnele lui, ca sa nu fie frig. Cand se faceau diferite serbari sau �dzielenie swjaja" de Pasti sau �dzielenie optatka" de Craciun, el era in mijlocul nostru. Era, intr-adevar, un fel de lider, desi el nu se amesteca in organizarea lui, dar el sustinea toate activitatile si era foarte apropiat de polonezi. Si asa am crescut, in atmosfera asta, desi nu era asa voie multe sa faci, dar am impresia ca, totusi, atuncea, mai mult se facea. Probabil pentru ca nu era voie. Si bunicii nostri erau mult mai poloni. Stiau sa citeasca, sa cante si recitau, ne invata sa spunem poezii, doamna aceea si cu atata inflacarare le recitam si simteam, traiam, traiam sufleteste ceea ce recitam.

Dupa razboi au aparut la..., da, asta ce v-am spus eu, biserica, am inceput sa primim, polonezii din toate comunitatile, nu stiu, dar in comunitatea noastra a inceput parintele Bok sa aduca o revista crestina, �Ryciz Nepokalany". Era o revista crestina, cu foarte multe articole, cu teme religioase, de educatie religioasa, din viata bisericilor din Polonia. Nu stiau ei multe de aicea. Aceasta revista a fost editata in Polonia, in orasul Nepokalanow, orasul de bastina a lui M. Kolbe. Si el a fost primul promotor al acestei reviste. Dupa aceea, se edita aceasta revista, chiar si dupa ce a murit el, era in lagarul de exterminare, acolo, continuatorii, calugarii sau cine..., cred ca calugarii, ca nu pot sa stiu, editau in continuare si dupa razboi. Si apareau articole foarte emotionante si dureroase, din felul cum au fost maltratati si chinuiti polonezii si copiii polonezi, despre patriotismul lor adanc. Stiu ca m-a impresionat foarte mult un articol, cand intr-o seara, mama ne citea, ca mamele varsovience, cand au vazut ca, totusi, hitleristii ataca deja, vin, cuceresc Varsovia, atunci, de disperare, mamele, unele, poate nu toate, au iesit in calea tancurilor si au inceput sa-si arunce pruncii sub senile, ca sa opreasca atacul. Bineinteles ca nu a ajutat, sacrificiul lor a fost inutil. Polonia a fost ocupata. Mi-aduc aminte ca era o poezie asa de patrunsa de patritism si mama ne-o citea cu atata inflacarare, si lacrimile ii curgeau, si noi, asa, ne uitam la dansa: �Oare de ce plange mama noastra?" In aceste lecturi, pe care ni le citeau mamele noastre, bunicile, uite asa ne inflacaram si ne invatau sa iubim limba noastra, a mosilor si stramosilor nostri.

Si cu aceste amintiri placute, de la mine de-acasa, tin minte ca, fiind copil, se organiza acea sarbatoare �Sw. Mikolaja". Vai, veneau toti polonezii din Siret, tot la Dom Polski. Il imbracau, ii faceau hainele ca unui episcop. Si nu erau materiale, nu erau bani si stateau fetele si faceau din hartie creponata, lipeau pe hartie din aia, lucioasa, diferite decupaje, ca sa iasa exact cum este ornatul asta al preotilor si faceau si apareau toti cu bastonul acela. Si era si Satana, imbracat asa, ca puteai jura ca-i Satana. Avea o masca cu rosu si cu coarne, nu stiu din ce facusera coarnele si cu un tricou, asa, tras, asa, cu multi clopotei. La manusile alea avea niste unghii lungi si rosii si c-o furca si cand sarea el inaintea lui Sfantul Mikolaj, ingheta sufletul in copii (rade, n.n.). Dupa aceea, Sfantul Mikolaj, cu un inger frumos, cu aripi adevarate si apareau c-o cosarca si se faceau ca n-o pot duce si copiii, speriati toti si Sfantul dadea un pahet si dracul sarea inainte: �Nu da, Sfinte, ca a fost obraznic!" Si cand nu s-a mai putut la Dom Polski, organizam pe strada noastra, se organiza la noi. Eu stiu, poate la Vascauti, nu stiu, ca n-am mers niciodata, dar asa continuau polonezii sa-si pastreze limba, obiceiurile frumoase.

- Ati spus si de baluri...

- Aoleu, imi aduc aminte, eram mica, ca a fost o serbare dupa Craciun si noi aveam serbarea. Ingerul a venit atuncea si ne-a impartit daruri si na, pe noi, ne-a fugarit acasa, dar surorile se pregateau pentru baluri. Si mama a pregatit si sarmale, si racituri, ca acuma. Si din fotografia care era la parintii mei, am vazut ca la Dom Polski erau intinse mese in forma de potcoava, dar aveau o sala mare si fiecare gospodina aducea si punea pe masa. Erau mese incarcate si, dupa ce parintii ramaneau si se serveau la masa, ca balurile se faceau in prezenta parintilor, fetele nu se duceau ca azi, la discoteca, singure, muzica canta si tinerii se distrau pana dimineata. Si veneau cu atatea amintiri frumoase.

Un alt obicei frumos era, tot tinerii se organizau, asa, in grupuri si mergeau cu colinda. Si se strangeau fonduri pentru biserica. Si se distrau. Eu eram mica atuncea, dar ii auzeam, ghidusii faceau si se distrau. Erau diferite colinzi. Tin minte, tata avea o colecta de colinzi din astea, distractive, nu cu fond religios, pe care le cantau asa, ca sa se distreze. Obiceiurile de Craciun erau foarte frumoase, exact asa cum vedeam eu prin revistele din Polonia.

- Aceste obiceiuri erau mult diferite fata de acestea de acum?

- Nu prea. Nu erau diferite fiindca, fiind aicea Imperiul Habsburgic, convietuiau diferite nationalitati. Probabil s-au imprumutat unul de la altul. Apoi, erau frumoase traditii de Craciun, exact ca in Polonia. Mama aducea, dupa ce se aprindeau luminitele pe brad, desi bradul, brazii, nu erau asa de bogat ornamentati ca acuma, oamenii nu aveau nici bani, nici nu erau, dupa razboi, in magazine lucruri asa de scumpe, ciocolata era un lux, cel putin la noi, in casa n-a existat, dar din hartie colorata si staniol se faceau fel de fel de jucarioare. Asa ca te uitai pe brad, parca mai frumos era impodobit ca acuma, desi globurile erau o raritate. Si dupa ce se aprindeau lumanari, ca nu erau instalatii ca acuma, mama, intre timp, pregatea ajunul si mirosea asa de frumos in casa... Si, desi nu aveam lumina electrica, numai lampa, era atat de intim si atat de placut, incat amintirile astea raman pe toata viata. Si o vad, parca acum, pe mama, trebaluind. Si noi mergeam sa mai furam oleaca de grau din oala, mama ne dadea peste mana, ca spunea ca vrabiile, la vara, o sa manance tot graul pe camp. �Nu umblati, nu mancati din oala!" Si tata aducea un pic de fan, punea si sub masa si ne punea sa cotcodacim. Si apoi, mama punea fel de fel de mancaruri si mancam. Tata se impartea si fiecare isi spuneau felicitarile. Felicitam parintii, sarutam mana, acesta era obiceiul, si parintii ne felicitau pe noi. Ne sarutam pe frunte si tata punea putina rachie: tata un pahar, mamii jumatate si noua numai sa muiem limba, sa stim ca a fost Craciunul. Si mama mai avea un obicei, punea doisprezece coji de ceapa pe masa, de ajun, si punea in fiecare aceeasi cantitate de sare. Si se adeverea foarte bine, aproape suta la suta. In unele cojite se topea si era apa, in alta putin, alta era umeda, altele erau uscate si mama spunea: �Asta-i ianuarie, februarie..., mai..." Fiecare cojita reprezenta o luna din an si sa stii ca aproape, aproape se adeverea. Si, dupa aceea, mama incepea sa colinde si eu stateam ca pe jar, ca deja, pe strada, ma strigau copiii, ca sa mergem la colinda. Dar erau niste ierni cu zapada foarte abundenta, pana aici. Si stam si-o rugam pe mama: �Hai, lasa-ma si pe mine oleaca..." Si mama, pana la urma: �Numai pe la vecini." Si noi, ca sa cuprindem cat mai multe case, asa tare alergam, cand ajungeam sub o fereastra asa de tare gafaiam, ca nu mai puteam nici respira, dar mai sa cantam acolo. Si prin zapada cea mare, dar erau asa niste clipe de neuitat. Cate case cuprindeam noi aicea, in jos, veneam cu vreo doi bani si, care ne dadeau, vreo doua nuci. Le aruncam si spuneam: �Zgarcitilor, noi nuci avem acasa." Dar, cele mai frumoase actiuni le organizam in Dom Polski. Erau frumoase, pentru ca era toata lumea acolo, toti se simteau bine. Cei batrani isi aduceau aminte de vremurile mai bune.

- Dar asa, printre oameni, polonezii erau altfel vazuti decat ceilalti?

- Da, da, nu numai polonezii, dar si biserica catolica erau mai bine vazuti. Ca si acuma, nu chiar de toata lumea, dar de majoritatea. Si asa cum spuneam, ca sa poti participa la un bal, la Casa Polona, era un privilegiu si ala se lauda: �Ba, pe mine m-au invitat la bal." Daca avea noroc sa aiba o fata care sa-l invite si povestea: �Ba, ce a fost..." Era foarte frumos, parintii erau de fata, era o distractie decenta.

- Se alegea regina balului?

- Da, se alegea regina balului. Stiu ca sora mea a fost odata aleasa si a adus acasa o coroana de carton, eu stiu, impodobita cu nu stiu ce. Si aceea care stia ca va fi aleasa regina balului, pregatea un tort si impatea baietilor, la toti, fete, baieti, impatea tortul. Regina era luata de baieti pe maini si ridicata, cu toti baietii asa, la rand. Eu n-am luat parte la asa distractii, pentru ca eram mica.

- Dar dupa ce criterii se alegea regina?

- N-as putea sa-ti spun. Eu, daca n-am fost, din cate am auzit de la fete, era aleasa si o fata frumoasa si o buna dansatoare. Si mai ales pentru ca era o buna dansatoare... Se uitau baietii sa fie o fata si dintr-o familie buna, sa fie o familie respectata, dar eu nu prea stiu, eu din auzite. Cand a venit sora mea, cu coroana ceea din hartie colorata, asa, zice: �Am fost aleasa regina balului." A ales-o Gazda ala, care a murit si, na, era frumos...

- Sa inteleg ca familia dumneavoastra era instarita?

- Tata a avut patru hectare de pamant si era morar. Era, oricum, abundenta la noi acasa. La noi n-a fost foamete, ca in `47 era o foamete teribila. La noi n-a fost foamete, aveam de toate, pentru ca si pamant aveam. Tata era la moara si mama era croitoreasa, asa ca eu nu tin minte vremurile grele din acel nenorocit an `47, cand era o foamete teribila. Stiu ca erau vecini care..., sub poarta noastra era iarba, un fir de iarba nu ramanea, scobeau totul si fierbeau acea iarba cu apa si, tin minte, veneau la mama si mama pandea sa nu vada tata si le dadea un pic de faina. Erau oameni necajiti. Oamenii nu aveau provizii de un an inainte. Care nu erau asa, nu se gandeau la asta si si-au cheltuit stocul. Si cand a venit acel an, oamenii n-aveau nici animale, nici... Unii oameni au descusut candva surile, grajdurile si chiar casele erau acoperite cu snopi de secara. Si tin minte ca unii oameni care..., la noi in Siret poate nu, dar prin unele sate, am auzit ca si-au dezvelit surile si faceau sisca, taiau la animale. Era nenorocire, mare seceta a fost. Ei, eu n-am prins treaba asta datorita faptului ca tata avea provizii, fiind morar si asa..., na, nu tin minte.

- Sotul dumneavoastra nu e polon. Cum a fost acceptata casatoria dumneavoastra?

- Nu, sotul meu nu este polonez, dar eu, asa sunt sigura ca nici socrul meu... Si socrul meu asa mi-a povestit ca nici el nu este un curat roman. Deci Mocrei vine de la cuvantul ucrainean �mocrei", deci el se trage..., are undeva origini si ucrainene. Dar aici, cum am spus, era un amalgam de nationalitati. Si bunicii, si strabunicii mei, toti aveau in casatorie un neamt si un polon. De exemplu, bunicul meu dupa mama se tragea din familia Schubert, muzicianul. El era muzician, dar foarte sarac, multi copii. Asa ca, atunci cand l-am cunoscut pe sotul meu, la Calafindesti, eram invatatoare, am spus ca ne casatorim parintilor. Socrul meu, ca soacra n-am avut, a fost foarte bucuros: �A, ma intorc la originile stramosilor, te-ntorci tu la originile stramosilor." Si n-am avut nici o problema, el a fost de-acord sa se casatoreasca la biserica catolica.

- Parintii dumneavoastra n-au spus nimic?

- Parintii mei, categoric, n-au vrut. Am fost si eu neascultatoare, ca atatia tineri, dar, pana la urma, n-au avut ce face.

- Nunta tot in stil polonez ati facut-o?

- Eu nunta am avut-o foarte restrans, acasa. Pentru ca am avut, atuncea, un inspector..., credinta era foarte, foarte persecutata. Si atuncea l-am avut drept inspector-sef pe domnul Romenco, care era tare, tare impotriva catolicilor. Si la toate consfatuirile nu exista sa nu ma critice ca umblu la biserica si ce educatie dau eu la copii. Si eram foarte prost vazuta din cauza asta, dar nu mi-a pasat. Multi colegi de-ai mei, mai ales din randul pocaitilor, au fost scosi din invatamant. Si atuncea Romenco a auzit ca ma casatoresc si m-a chemat la inspectorat, la Siret, pe atunci Siretul era raion si ma cheama la inspectorat si-mi zice: �Am auzit ca te casatoresti." �Da." �Am sa te urmaresc si daca, Doamne fereste, te duci sa te cununi la biserica catolica, zbori din invatamant!" Si atuncea sora mea mi-a facut o rochita obisnuita, nu lunga, un nimic si o bucatica de voal am pus in buzunar si am mers cu sotul meu, pe la ora zece seara, desi lumea ceva simtise si pandea pe sub biserica. I-am spus preotului ca venim numai cu nasii si el ne-a cununat repede si dupa aceea, iarasi pe ascuns, am iesit. Si acasa am facut nunta numai intr-o camera, asa... Asta a fost nunta mea.

- Si a mai aflat inspectorul de nunta?

- Eu stiu, poate mai tarziu o fi afland, dar daca nu m-a prins la fierbinte, nu stiu, ca s-a facut in mare secret. Si asa am trait... Sotul meu m-a respectat intotdeauna, mi-a dat deplina libertate sa-mi botez copii la catolici si sa-i cresc cum vreau eu.

- Copiii dumneavoastra stiu, si ei, limba polona?

- Practic, eu n-am avut timp sa vorbesc. Adica e o vina de-a mea ca n-am vorbit. Dar eram la Calafindesti si cum, pe vremea aia, invatatorii au fost foarte, foarte necajiti, dupa ce veneai de la ore trebuia sa faci vizite la domiciliu, cu un caiet in care-ti notai, si comuna era mare, chiar la trei kilometri aveam copii de scoala, apoi trebuia sa faci cursuri de alfabetizare, era foarte multa lume analfabeta si trebuia sa faci cursuri de alfabetizare pe strada care ti s-a repartizat. Acolo aveam seri culturale, trebuia sa fac cursuri de citit, sa adun babutele si sa le citesc: o treaba inutila si plicticoasa. Lumea era necajita si n-avea chef de asta, dar tu trebuia sa te duci, asa ca eu n-aveam niciodata timp pentru copii, pentru familie, eram mereu dusa de-acasa. Locuiam la o gazda, la niste oameni tare de treaba si au avut o fata bolnava si am avut mare noroc cu dansa, mi-a crescut-o pe Cili, ea era prima, ca, de altfel, nu stiu ce-as fi facut. Dar cea care i-a invatat polona a fost bunica, atunci cand m-am mutat aici, nu perfect, cum stiu eu, dar vorbeau... Cel mai mic nu a mai prins deloc, pentru ca bunica a murit...

- Nepotii stiu vreunul poloneza?

- Nu, nu stie nici unul. Nurorile mele sunt romance si nu au avut de la cine.

- Dumneavoastra ati facut religia la scoala?

- Da, am facut religia cu preotul Bok, cat eram mici. Venea la scoala primara, o data pe saptamana. Parintele ne invata si cantece, si poezii.

- Stiu ca va place mult sa cantati. Cine v-a invatat?

- Mama mea era o cantareata foarte buna. Si, de la dansa, darul asta s-a transmis. Eu n-am avut asa o voce, dar sora mea a avut o voce superba cand a fost tanara, o voce foarte buna. Ti-am spus ca ne tragem dintr-o familie de muzicieni si toata familia, toate verisoarele, toate surorile, toate, stiau sa cante la orga. Si barbatii cantau la biserica. Si mama, tin minte, eram micuta si cand era o iarna grea, cu zapada mare, nu ma lua la biserica. Dar mama, de cum se facea ziua, incepea sa cante, in limba poloneza si eu dupa dansa. Si eu, asa, mica, cum eram, prindeam cuvintele si cantam cu ea. Si poezii ne invata mama. Si asa am fost crescuta. Daca spunea cineva sa-mi taie capul si sa spun ca-s romanca, spuneam: �Taie-mi capul, eu-s polonca". Ei, eu n-am facut asa cu copii mei.

- Cum vi se pare viata de acum: mai usoara sau mai grea decat cea pe care ati dus-o dumneavoastra in copilarie?

- Categoric mai grea. La inceputul comunismului, din punct de vedere material, am trait foarte bine. Pe timpul lui Gheorghiu-Dej, in magazine erau de toate. Si salariile erau foarte mici, dar si toate erau ieftine. Invatatorii aveau salariile foarte mici, dar aveau multe facilitati: haine, mobila, incaltaminte in rate, dadeau si locuinta. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej ne lipsea libertatea. Daca voiai sa pleci in strainatate, se faceau atatea anchete, ca durau si cate doi, trei ani. Ei, acum avem libertate. Putem merge oriunde, nu ne vor altii.

- Ati fost in vreo tara straina, cand erati mai tanara?

- Nu, in Ucraina, atat. N-am simtit nevoia sa ma duc.

- Dar in Polonia?

- Nu, doar cand mergeau toti, dupa bisnita.

- Ati fi vrut sa plecati atunci, in `49?

- Nu stiu. Tata a vrut sa plece, dar mama n-a vrut sa plece nicaieri. A spus ca s-a saturat de razboi, de atatea. Si, pe timpul razboiului, cand ne-a luat totul, a pierdut si gospodaria, noi am fugit de-acolo, spuneau ca vin rusii si noi credeam ca rusii nu vor veni si in Romania. Lumea vorbea ca rusii sunt teribili, ca te duc in Siberia si, intr-adevar, multi au fost dusi in Siberia, deportati din sat, de la noi. Pe noi nu cred ca avea asa tare pentru ce, doar pentru ca eram polonezi putea sa ne faca. Si noi repede ne-am refugiat, ca erau doisprezece kilometri din satul nostru. Ca noi, dupa ce am facut acolo casa, ne-am mutat, totusi, in casa bunicului, aicea, ca bunicul a murit si ne-am mutat in casa lui. Si acolo a ramas bunica, dupa mama, ca sa aiba grija de casa. Si, de frica rusilor, noi am venit aicea. Nu mai era nimic aici, bunicul a murit, copiii au imprastiat totul, dar a ramas casa. Si am ramas aici, nu ne-am mai intors acolo. Pe urma au venit rusii si au inchis granita si am ramas aici. Toate rudele mamei au plecat in Polonia. N-a mai ramas nimeni. Le-a pus rusii la dispozitie vagoane si puteau sa-si ia tot, si animale, si tot.

- Ca n-ati plecat la scoala nu va pare rau?

- Nu, nu-mi pare rau. Poate pentru ca eram si mica. Aveam aici o scoala inceputa, acolo nu stiam ce ma asteapta. Atunci nu stiam eu multe. Important era ca stateam langa mama. Unde era mama, acolo era raiul nostru. Problema materiala nu s-a pus niciodata la noi. Am trait simplu, cu cat aveam eram multumiti si am avut o copilarie, desi lipsita de lucruri extravagante sau luxuri, sau..., n-am avut de-astea, dar, in schimb, eram foarte fericiti. Probabil nu stiam ca trebuie masina, ca trebuie bijuterii, ca trebuie... Mama m-a crescut simplu si, probabil, asta este si fericirea adevarata: n-ai pretentii la lucruri care nu poti face sau nu-ti sunt chiar asa necesare.