Minoritati: identitate si coexistenta

(Interviu realizat de Alexandra Jivan, in 22 februarie 1998, la Bocsa, jud. Caras-Severin, cu Stella Petricu, etnic roman, n. 1911, la Bocsa. Interviul face parte din arhiva Fundatiei �A Treia Europa" si a aparut in Teren - Memoria si cultura familiala. Identitati multiple in Banat, volum coordonat de Smaranda Vultur, Fundatia pentru o Societate Deschisa, Timisoara, 1998.)

 

Aurel Anghel

Interviurile mele au avut ca tema deportarea romilor in Transnistria. Deportarea romilor din Romania, din perioada anilor 1941-1947, a avut efecte dezastruoase asupra mai multor generatii, ceea ce a indus un fenomen tot mai accentuat de automarginalizare.

Relevarea a ceea ce s-a petrecut in acei ani este o datorie morala, cu atat mai mult cu cat evenimentele acestea au fost ocultate vreme de mai bine de o jumatate de secol.

Cei pe care i-am intervievat poarta parca si acum urmele suferintelor indurate, acceptand cu greu sa vorbeasca despre acestea si de teama unor posibile repercursiuni.

A. F.

 

�Au vrut sa ne termine pe toti, dar Dumnezeu a avut grija de noi"

- Ma numesc Anghel Aurel, fost deportat in Transnistria, luat cu parintii mei, capul de familie prima data. Pe taica-miu l-a arestat si l-a dus la postul de jandarmi si acolo a fost tinut o saptamana de zile, dupa care ne-a avertizat politia ca trebuie sa ne strangem lucrurile, atat cat putem cara in maini. Ne-a imbarcat in tren, in vagoane, vagoane de marfa, am facut pe drum o saptamana, aproape doua. In anul 1941, 1942, nu mai stiu bine, ca eram mic, in clasa a doua - nici scoala primara nu am terminat-o. Acolo ne-a dus in mai multe sate, sate care au fost parasite de rusi pe timpul razboiului. Si casele care le parasise rusii erau daramate, ne-au bagat pe noi, fara mancare. Ne dadeau sa mancam o cana de porumb pe saptamana, de persoana, nemacinat. Asta era pentru exterminare, nu ca sa traiesti! Parintii mei au murit acolo. Prima data tata. La scurt timp dupa moartea lui, la noi a venit un invalid, un barbat care fusese plecat in razboi, luptase pentru tara si, intre timp, ii fusese ridicata familia. Obtinuse o autorizatie de la guvern, pentru a-si lua familia in tara. Dar, din cele saisprezece persoane, nu a mai gasit pe nimeni in viata.

- Dumneavoastra mai aveti frati?

- Nu.

- Unde v-au deportat?

- Ne-au dat jos din vagoane cu o statie inainte de Odesa. Statia se numea Tiraspol. Nu mai retin asa bine, ca eram mic. De acolo ne-a luat si am mers aproape cinci, sase ore pe jos - asta era spre noapte - si ne-a poposit intr-un camp mare. Acolo ne-a tinut pana a doua zi, fara mancare, fara apa si a doua zi am plecat iar la drum, pana am ajuns intr-un sat, tot noaptea, si acolo ne-a dat trei cartofi de fiecare persoana si de acolo, de la treaba asta, satul s-a numit �Trei cartofi". A doua zi iar am luat-o la drum cu tot convoiu�, cu jandarmii dupa noi.

- Cam cate persoane erati?

- Pai acolo erau mii de persoane, cel putin doisprezece mii de persoane.

- Erau numai romi?

- Da, numai tigani, fara alte nationalitati. Si de acolo, de la �Trei cartofi", am ajuns pe malul Bugului. Acolo ne-au lasat, pe malul Bugului, si am stat si acolo vreo saptamana. O parte dintre noi incepuse sa moara, o parte din noi ne-a repartizat prin diferite sate si de acolo, de unde ne-a tinut, a inceput sa ne trieze. Pe mine si pe parintii mei si mai multe sute de persoane, poate chiar o mie, o mie si ceva, ne-a trimis la o localitate unde noi ii dadusem denumirea de Cazarmi. Dar si acolo erau cateva case de rusi. Satele erau mici si despartite unul de altul de zeci de kilometri.

- Dar v-au dat ceva de facut?

- Nu ne-au dat nimic de facut. Treaba asta nu era ca sa traiesti, era pentru exterminare. Noi eram adusi pentru exterminare, sa ne termine, nu ca sa traim sau sa ne pricopsim sau sa ne dea ceva de munca. Si mancarea ce ne-o dadeau era pentru exterminare. Ne dadea cate o cana de malai pe saptamana sau cate o cana de faina de orz, cu tepi in ea. Cu asta nu puteai sa traiesti. Si de la Cazarmi, acolo am stat cam trei saptamani, dupa care ne-au repartizat in colonii rusesti. Pe mine, pe mama si pe tata si inca trei familii ne-au repartizat la ferma Munteanu, pentru ca tata era zidar si sa repare nu stiu ce pe-acolo. Si acolo am stat iar cateva luni de zile, dupa care ne-a trimis in alt sat, ii spunea Cozarca si acolo s-a mancat si om pe om... A fost exterminare completa. Acolo a murit si tata.

- Au fost conditii grele?

- Foarte greu a fost, de exterminare, v-am spus. Daca ieseai pe camp, sa te duci pe la rusi, sa mai ceri vreo bucata de paine sau ceva, nici ei nu prea aveau, te intalneai cu nemtii si te impuscau. Erau calare si unde vedeau tigan, il impusca. Tatal meu a murit acolo, in satul Cozarca. Iar mama, cand a venit cetateanul ala, dupa front, invalidul, dupa familia lui - fusese impuscat in picior si de aia si schiopata -, avea autorizatie sa-si ridice familia, ce sa va mai zic, din saisprezece persoane nu a mai gasit pe nimeni in viata... Pentru ca mama l-a cunoscut pe cetatean, ca statea in cartier cu noi, in Crangasi, l-a rugat cu cerul si cu pamantul sa ma ia si pe mine, sa ma duca in tara, nu are nevoie sa o ia si pe ea, ca ea, chiar daca moare acolo, sa moara cu sufletul impacat, ca cel putin eu am scapat si am ajuns in tara. Si invalidul acela m-a dus pe mine acasa. Ei, astea au fost necazurile prin care am trecut eu si nu am stat eu sa va povestesc cu de-amanuntul, ne-ar trebui cateva luni de zile, am putea face un roman.

- Cati ani ati stat in Transnistria?

- Am stat din 1941 pana in 1942, pe la mijlocul verii. Cam asa, aproape doi ani.

- Despre mama dumneavoastra mai stiti ceva?

- Nu mai stiu nimic. Eu am plecat. De tata stiu ca a murit, ca eram acolo, dar de mama nu mai stiu nimic. Probabil ca a murit pe-acolo, ca acasa nu s-a mai intors, iar saraca era bolnava de cand am plecat eu in tara.

- Cand tatal dumneavoastra a murit, s-a facut inmormantare?

- Ce sa se faca, cum murea cineva, il luau alti tigani, care erau in putere si-l duceau intr-o vale. Daca avea sa traga ceva pamant peste el bine, daca nu, acolo ramanea, ce sa-ti spun. Este mult de povestit... (fata i se intuneca, n.n.). Erau tigani care nu mai puteau sa mearga si se tarau pe jos, ca sarpele, ca rama pe pamant. Erau morti de foame, daca nu mancau nu mai aveau putere, ramasese doar piele si osul.

- Cine v-a crescut de cand ati venit in tara?

- Aici, cand am venit, am tras la o ruda. Acum au murit si ei. Era un frate a lui mama, m-au crescut pana la varsta de paisprezece ani, dupa care am inceput sa muncesc si de atunci ma intretin singur. Asta a fost.

- Acum aveti o pensie ca ati fost deportat sau un ajutor?

- Nu am nimic. Imi aduc aminte ca in satul asta, unde era ferma Munteanu, am stat doua familii intr-o casa: familia mea, compusa din trei persoane, iar cealalta familie din sase, sapte persoane. Toata familia lor s-a imbolnavit de tifos. Noi trei nu am avut nimic, am scapat. V-am mai zis, tata se ducea si muncea ca zidar, dar nu-i dadea nimic, nici mancare, nici nimic. Eu, chiar daca eram copil, ma gandeam cum sa fac rost de mancare. La cateva sute de metri de noi era o apa care se numea Limanu, o apa mare, pe care mergeau si vapoare. Am stat acolo de primavara pana toamna. Plecam dimineata, treceam apa care era inghetata si ma duceam in sat si cerseam. Imi dadeau si ei ce puteau: o bucata de paine, ceapa, usturoi, cartofi. Mai capatam si cate ceva de imbracat. Era tare rau la intoarcere, ca se dezgheta apa si trebuia sa sar de pe un sloi pe altul. Eu eram slabut si ma tineau sloiurile. Pe apa aia erau rusi care pescuiau si strigau la mine, ma injurau ca ce caut acolo. Ziceau �caput valincaia iac svai mati", ma injurau ca o sa mor inecat. Stiam si eu ruseste pana acum cativa ani, dar acum am imbatranit si am mai uitat.

- Cum decurgea o zi in Transnistria?

- Nu prea aveam ce face. Am fi muncit, dar nu aveai ce, iti era frica sa iesi afara. Mai ales pe astia mai in varsta, daca ii vedea neamtu�, ii impusca. Jandarmii erau mai rai, daca te vedea, te lua la bataie. Acolo nici rusii nu prea aveau unde munci, dar noi... Era ca dupa razboi, ce-au mai avut si ei, le-au fost luate de soldatii care au trecut pe-acolo. Pe unde a trecut razboi, a distrus tot si rusii nu prea aveau pamant sa munceasca.

- Atacati ati fost?

- Nu am fost, de ce sa te atace, caci stiau ca, daca stai in frig si fara mancare, nu-ti trebuie mult ca sa mori. Mureau zilnic aproape o suta de persoane. Da, asa este, pentru ca in aproape doi ani s-au dus cam toti. Nu stiu daca s-a mai intors un sfert in tara. Au fost trimise doua esantioane, numai unul era format din doisprezece mii de persoane, eu asa stiu...

- Stiti din ordinul cui ati fost deportati?

- Cred ca ordinul a fost de la nemti, zic eu, ca l-a obligat pe Antonescu sa ne trimita.

- Si v-au dus pe toti intr-un loc?

- S-a dat dispozitie de la politie ca sa ne stranga din diferite cartiere si sa ne trimita la Bug. Lumea, atunci, ca asta este adevarul, lumea era mai inapoiata, nu prea stia care este treaba si nici nu era cineva care sa-i sfatuiasca. Erau multi analfabeti si s-au lasat, saracii, dusi in eroare. Care au mai apucat, au mai vandut cate ceva, dar, si asa, nu au avut ce sa faca cu banii, ca daca ne-au trecut dincolo, s-a ales praful de tot. Mama si tata au luat cateva legaturi de imbracaminte, iar cand am ajuns la rusi si nu am avut ce sa mancam, am vandut tot pentru o bucata de paine. Lucruri mai aveam acasa, dar ce folos, ca nu puteai cara atatea, asa ca am luat ce se putea.

- Dupa ce ati vandut tot, ce-ati facut?

- Eu am intretinut familia prin cersit. Cat am stat acolo, la ferma aia, a fost bine. Dar dupa ce ne-a mutat, a fost mai rau, ca nu aveai unde merge, era un sat de exterminare.

- Si cu ce va intretineati?

- Iti dadea ori o cana de malai pe saptamana, dar rar de tot, ca nu avea unde sa-l macine. Acolo existau doar mori de vant. Daca batea vantul, macinai, daca nu... Si nici nu te primea cu trei cani de porumb, atat aveam noi dreptul. Mama, saraca, cand se simtea mai bine, ca saraca era tare bolnava, era si batrana, pe atunci avea patruzeci si opt, cincizeci de ani, se ducea, aduna rapita si alte buruieni, le batea bine, facea jar si cocea. Iesea asa, ca o turta. O mancai si iti umpleai stomacul cu ceva. Dar din ce mancai, din aia te lesina mai mult. Asta iti spun, ca daca este sa-ti povestesc, imi trebuie un scriitor si impreuna facem o carte. Era tare greu, daca ai sti in ce teroare am trait... In acei ani, ajunsese oamenii de se mancau intre ei, nici nu-ti dai seama ce inseamna sa fii flamand. Acolo, cum murea cineva, de boala, sau era omorat de nemti, luam cutitu� si ii scotea inima, ficatul, splina si le frigeam si le mancam.

- Cum, carne de om?

- Da, carne de om. Poate mai sunt si altii, la fel de batrani sau poate mai batrani, care o sa-ti confirme cele spuse. Asta a fost viata noastra, asta a fost cosmarul pe care noi l-am trait in acea perioada si n-as vrea ca nimeni sa mai treaca prin ce am trecut eu si cei care au fost cu mine. Nu s-a tinut cont ca sunt femei, copii, batrani, au vrut sa ne termine pe toti, ca aceasta natie sa nu mai existe, dar Dumnezeu a avut grija de noi.

(Interviu realizat de Aurelia Fecheta, in 17 august 2000, la Bucuresti, cu Aurel Anghel, etnic rom, n. 1932, la Bucuresti.)

 

M. S.

Interviurile au fost realizate in luna august si au avut ca subiecti persoane apartinand minoritatii rome care au participat la cel de-al doilea razboi mondial. Am ales aceasta tema din perspectiva relevarii aportului minoritatii rome la acest eveniment major din istoria Romaniei, aport care fie a fost trecut cu vederea, fie nu s-a vrut reliefat. Cele patru persoane intervievate au fost si prizonieri in lagarele sovietice. Drama unor oameni care s-au dus sa-si apere cu viata lor patria a fost cu atat mai cumplita, cu cat, in timp ce ei isi sacrificau vietile pe campul de lupta, romii din Romania erau supusi unui adevarat proces de exterminare pe criterii rasiale.

Interviul reprezentativ din aceasta perspectiva este publicat mai jos. Protagonistul lui, M. S. (initialele au fost alese aleatoriu, pentru a pastra confidentialitatea asupra adevaratei identitati), a trait drama in cel mai real sens al cuvantului. Participant activ in razboi, ranit pe campul de lupta, cazut prizonier in mainile armatei sovietice, detinut in lagarele de prizonieri pana in 1950, afla, la intoarcerea in tara, ca familia sa a fost deportata in Transnistria, de unde nu s-a mai intors. Relevant si cu atat mai tragic este faptul ca scrisorile pe care le expedia acasa, cu speranta unui raspuns, nu-si mai gaseau destinatarul.

Acum M. S. este un om singuratic, iar viata lui pare ca s-a oprit undeva in trecut.

A. I. A.

�Acasa tot trimiteam carte, dar raspuns nu mai venea"

(Foarte reticent la inceput, din pricina reportofonului, cu greu a fost de acord sa vorbeasca despre perioada prizonieratului, preferand sa abordeze, mai degraba, participarea sa la razboi. Teama este generata de posibile consecinte ale dezvaluirilor sale. Reusesc sa-l conving si asta numai cu conditia pastrarii anonimatului.)

- M-am nascut pe 26.09.1919, in judetul Muscel, cum ii spunea atunci. Pe vremea aceea era tare greu, taica. Eram patru copii, trei fete si un baiat. Eu eram cel mai mare. Eu am dus greul. Ca mama, saraca, Dumnezeu s-o ierte, era mai tot timpul bolnava. Tata, insa, era un om zdravan si aspru, nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut vreodata razand. Era fierar, cum toti ai nostri erau pe vremea aia. Dar el stia cel mai bine, dintre tiganii de aici, cum sa potcoveasca un cal. Si aproape toti romanii veneau la el... Si nu era nevoie sa mai mearga in sat, asa cum facea alti tigani. Pe mine m-au dat la scoala. Tata nu stia carte, iar mama zicea ca, daca invat carte, pot sa ajung si eu om mare. Am facut patru clase in sat la noi.

La nouasprezece ani si cinci luni am fost inrolat, pentru pregatirea de razboi. Cand mi-a venit ordinu�, mama a lesinat, iar tata a dus-o la spital mai mult moarta decat vie. La cateva zile am plecat. Soru-mea Veta m-a dus la gara. Aveam in ranita doua paini si o bucata de sunca. Ce mai plangea soru-mea Veta... Ne-a instruit la Pitesti o vreme, dupa care ne-a trimis la razboi contra Rusiei, in alianta cu Germania. Langa Prut am luptat prima oara cu rusii. In trei saptamani de lupta, am ocupat Basarabia si am scos-o de sub stapanire ruseasca. Dupa aceasta lupta, ne-am reimputernicit fortele si am intrat in Transnistria. Pe 17 octombrie 1941 am ocupat Odesa. Acolo au pierit multi dintre ai nostri. Pe mine m-a lovit un glont in umar, uite aici (arata umarul stang, aproape de inima, n.n.). Dar m-a ingrijit un sanitar, a stat langa mine mereu, Dumnezeu sa-l ierte, Nicolae il chema. A murit in lagar, batut de rusi (urmeaza o expresie intraductibila, n.n.). Dupa aceste victorii am fost inlocuiti de o alta divizie militara si am ajuns la Bucuresti pe 8 noiembrie 41. Ne-au trecut pe langa Arcul ala de Triumf, taica. In decembrie am plecat inapoi. Ce iarna a fost, taica! A dat Dumnezeu sa-i vad pe ai mei inainte sa plec. Erau bine. Soru-mea Gratarita trebuia sa se ia cu Cocotan, care statea langa bufet. Le-am zis sa nu faca nunta pana nu vin eu inapoi. Mama mi-a dat o cruce, s-o port mereu la gat. De atunci nu i-am mai vazut... (striveste cu furie, parca, tigara, pe jumatate fumata si-si aprinde o alta, n.n.) Lasa-ma, taica, ca-mi faci rau!

(Reusesc, cu greu, sa-l fac sa reia firul intamplarilor.)

- In decembrie am plecat inapoi pe front. Am fost iara in prima linie. Rusii erau in fata noastra, la doua, trei sute de metri. Era greu, taica! Era frig si mancare putina! Dar nu ne-am lasat. Mai erau si unii mai slabi de inger, care se preda la rusi pentru o paine si o hrana mai buna. Pe 24 august `44, inainte sa ne anunte armistitiu�, am cazut prizonier la rusi. Eram aproape o mie sapte sute de ostasi romani. Din comuna Nemtisor ne-a luat. Rusii ne-a dus la Falcesti, judetul Balti, iar de-acolo la Izium, in Rusia. Aici am fost aruncati in lagar. Eram interogati de doua ori pe zi si batuti de patru ori. Dupa un an si jumatate, ne-au mutat in alta parte, la Krasmaluci, dupa aia la Brianska, Stalina, la mina de carbuni, la Harcov si apoi la Nicolaev, Odesa.

Eu si cu inca trei tigani am dus-o mai bine. Eram fierari si ne puneu rusii sa mai lucram cate ceva pentru ei. Ne mai dadeau cate o bucata de paine in plus, pe care noi o imparteam cu camarazii nostri.

Acasa tot trimiteam carte, dar raspuns nu mai venea. Nu stiam ce s-a intamplat cu ai mei. Prin lagar se auzea tot felu� de vorbe despre tigani, ca au fost dusi la Bug, dar eu nu credeam. Ma gandeam tot timpul la ei. Un tigan din Tg.-Jiu, saracu�, nici nu mai stiu cum il cheama, a incercat sa fuga, sa-i caute. Dar rusii l-au prins si l-au batut pana a murit.

Pe 20 decembrie `50, cand am ajuns la Bucuresti, ne-au dus in Ghencea si am stat in lagar patru luni de chin si de mizerie, parca n-am fi fost acasa. Era mai rau decat la rusi. Ne dadeau sa mancam un sfert de paine si un polonic de mamaliga pe zi, parca n-am fi luptat pentru tara asta. Pe 20 aprilie `51 ne-au dat drumul acasa. In Bucuresti am aflat ca pe tigani i-au dus la Bug... (s-a oprit si m-a privit indelung, cu durere, n.n.). Nu-ti mai spun nimic! Nu vreau sa mai vorbesc!

(Am plecat, lasandu-l plangand si uitandu-se la crucea pe care o purta la gat. Singurele documente pe care a fost de acord sa mi le dea, cu conditia sa i le inapoiez, sunt patru scrisori, pe care le-a trimis acasa, din lagarele rusesti. Scrisorile au fost trimise pe adresa unui vecin stiutor de carte. A doua zi am aflat de la vecini ca romii de acolo au fost deportati in Transnistria. Nici unul dintre ei nu s-a mai intors. Printre acestia se aflau parintii si surorile celui pe care l-am intervievat. Orice incercare de a relua interviul a fost in zadar.)

(Interviu realizat de Adrian Ionut Anghel, in limba romani, in 14 septembrie 2000, in jud. Arges, cu M. S., etnic rom, n. 1919, in jud. Muscel. Text tradus si adaptat in limba romana de realizatorul interviului. Intervievatul a dorit sa-si pastreze anonimatul. Realizatorul interviului a fost insotit de Cristi Mihai.)

 

Milivoi Cacic 

  
 

�Când am fost pe front m-am rugat puterii dumnezeiesti"

- Ma numesc Cacic Milivoi, sunt preot ortodox sârb (vorbeste solemn, n.n.), m-am nascut în 2 decembrie 1920, în comuna Satu-Mare, judetul Arad, dar atuncea o fost Timis. Scoala primara, de sapte clase, am facut-o în comuna mea natala. Când am fost în clasa a cincea, deja am intrat în strana cu cantorii. Dupa ce am terminat cele sapte clase primare, am dat examen la liceul din Vârset. Acolo am reusit. Am fost sase insi la examen si am reusit doi insi. N-am mai facut la Vârset liceul, pentru ca a fost mutat la Kikinda Mare. Asa s-a chemat atuncea, acum se cheama Kikinda. Acolo am terminat patru clase de liceu. Am stat la internat. Am fost elev eminent si n-am platit internatul. Din România am fost sase insi la internatul acela. In clasa mea am fost trei elevi eminenti, unul traieste si acuma la Kikinda, iar celalalt, Tomis Uros, atuncea când o fost cu politica aia cu Tito, nu s-o înteles cu cei de acolo si o venit la noi în tara. Aicea o fost pus sub supraveghere si aicea o si murit.

Când am terminat liceul la Kikinda Mare, m-am înscris la un examen, la Sremschi Karlovti, unde am fost patru insi din România si am reusit numai eu singur. Ceilalti n-au reusit si au fost repartizati, la interventia episcopului din Novi Sad, unul la Britoli si altul la Sarajevo. Acolo am urmat patru ani de teologie, Seminarul teologic.

Când a început razboiul, în �41, scoala n-a mai lucrat si eu am venit acasa. Asta era primavara. În 1942, pe 20 februarie, am fost încorporat de armata în contingentul 1942. Armata am facut-o la Târgu Ocna, Centrul 3 instructie. Dupa aceea am fost la Piatra Neamt si, de acolo, am fost la Inspectoratul Jandarmeriei din Iasi. De acolo am fost mutat aicea, la Timisoara, la Legiunea de Jandarmi si, dupa un scurt timp, am fost transferat la Unitatea Militara 6 Vânatori din Balti. Asta era o comuna de lânga Craiova, nu în Basarabia. Acolo am stat câteva luni si ne-o trimis pe front. Pe front, am fost în sudul Moldovei de astazi, al Basarabiei si de-acolo ne-au dus spre Don. Acolo am fost înconjurati. Eram împreuna cu armata germana, care s-o retras fara sa spuna comandantilor nostri. Au disparut dintr-o data. Armatele sovietice ne-o înconjurat si ne-o luat ca prizonieri. Am avut norocul asta pentru ca nu o vrut sa ne nimiceasca complet. Ne-o transferat ca prizonieri la Donbas, orasul Krematorsk, lagarul numarul 112, zona de lagar numarul 10. Acolo am fost translatorul lagarului un an si jumatate, fiindca cunosc cinci limbi, scris, citit, gramatica si tot ce trebe: sârba, româna, germana, rusa, iar maghiara numai conversatie. Cei care au fost în lagar de înaltime mai mare, saracii, n-au rezistat corporal, fiindca tifosul ne-o cosit.

Când, dupa un an si jumatate, am fost încarcati în vagoane, am crezut, toti cei saptezeci care am fost în vagon, ca ne duce spre Siberia. Dar nu ne-o dus spre Siberia ci, când am ajuns la Nepropetrovsk, le-am spus celor din vagon: �Fiti linistiti, ca nu mergem spre Siberia, mergem spre tara noastra". Asa s-a întâmplat. De-acolo am fost eliberati la Focsani si-am venit acasa.

Dupa un scurt timp am venit la Episcopia noastra din Timisoara, Piata Unirii, numarul 4, unde o fost Protopopul Slobodan Kostici. Mi-o spus sa fiu prima data învatator, pentru ca învatatorii care au fost înainte au plecat pe front - dintre ei o murit multi si n-au mai fost învatatori. Era vorba sa nu mai activeze scolile sârbesti.

Atuncea am fost trimis la scoala primara din Divici. Acum e în judetul Caras-Severin, lânga Dunare. Acolo am stat un an scolar, apoi am fost mutat la Zlatita, la Bazias si, de-acolo, la Câmpia. În 1947, în luna august, m-am hirotonit si am fost preot la Turnu, judetul Arad, lânga granita. La Turnu am stat trei ani. De-acolo am fost mutat în comuna mea natala, Satu-Mare. De-acolo, atuncea, când o fost problema cu frontiera, a trebuit sa plec din comuna mea natala la Radna. Era în zona de granita. La mine s-a putut ajunge numai cu autorizatie de frontiera. Asa a fost atuncea. De la Radna am venit la Timisoara. Aicea am stat saptesprezece ani, ca sef la serviciul administrativ. De aici am cerut sa fiu mutat în comuna Diniasi si de-acolo am intrat în pensie. În Diniasi am stat paisprezece ani. Am venit aici la Timisoara ca pensionar si stau si acuma tot aici.

Servesc la Biserica ortodoxa sârba din Timisoara, Fabric, pentru ca, atunci când am fost pe front, m-am rugat puterii dumnezeiesti si am spus ca, pâna pot sa stau în picioare, o sa fac serviciile religioase. Sunt de unsprezece ani pensionar, dar si acuma fac serviciile bisericesti. Înlocuiesc pe oricare preot care, din cauza bolii sau din alte motive, pleaca de la parohie. Eu sunt gata sa înlocuiesc întotdeauna pe fiecare si sa fac serviciile asa cum trebuie. Astazi ma simt bine, am numai un reumatism la picioare, pentru ca am petrecut iernile rusesti. Am petrecut câteva dimineti cu patruzeci si trei de grade sub zero. Rasareau trei sori. Am iesit din baraci numai ca sa vedem cum arata asta, când pe cer apar, rasar trei sori dimineata. Am avut noroc mare de doctorita care nu l-a lasat pe comandantul lagarului sa ne scoata la lucru, fiindca nici unul dintre noi, din partile astea ale Europei, n-am putut sa rezistam afara la frigul acela de patruzeci si trei de grade sub zero.

- Cum adica rasareau trei sori?

- Soarele adevarat era la mijloc si, de iuteala ce exista în atmosfera aceea, rasareau înca doi, asa, din aer. Tot o fost înghetat si de aceea era asa. Am iesit numai sa vedem cum e asta.

Pe front n-am luptat, fiindca, va spun, nemtii, când au pierdut la Stalingrad, au început sa se retraga si noi eram cu ei. Odata au disparut si am ramas noi prizonieri. În lagar, mâncarea o fost si n-o fost. Era înca razboi si asta s-a simtit asupra lagarului. Tifosul ne-o cosit, paduchi o fost, DTT n-o fost pe vremea aceea. Mâncam mâncare ruseasca, ciorba mai ales. Mâncare o fost, vorba ceea, numai sa duci sufletul, nu sa te saturi. Am trait asa� dar, va spun, rezistenta corporala n-o fost. Dar, totusi, o fost dintre noi oameni care-au rezistat, o fost mai mici de statura si o putut. Cei înalti nu, pentru ca n-a fost mâncare cum trebuie si corpul n-a rezistat la tifos. Acolo stateam în baraci, dar si în cladiri în care au fost fabrici. Noi reparam toate cladirile astea, ce au fost atacate de razboi, de pe unde-a trecut frontul. Acolo am stat si am reparat toate cladirile acelea. Am rezistat fiindca am fost câte doua sute într-o încapere mare. Unul lânga altul am dormit. N-o fost vorba de încalzire, da de unde. Si, totusi, aici, la Donbas, nu-i asa de frig cum e în partile alea, prin Siberia.

Am fost si la Moscova, cu politrucul lagarului. Ne-o dus pe sase insi la Moscova, asa, sa ne arate la astia care o stiut ruseste. Eu, fiind translatorul lagarului, m-o luat si pe mine. Moscova e ca si oricare oras, cu întindere mare. Am fost si la o biserica, l-am rugat pe politruc sa ma lase sa vad numai de la usa. O fost rusi în biserica, dar tineau asa, câte o lumânarica mica, altceva n-o avut.

Ca învatator am fost acolo în clisura Dunarii, cum spunem noi. Sunt comunele alea sârbesti: Bazias, Dinici.

Sa va spun cum am plecat pe front. Eu eram în regimentul 6 Vânatori. Dar înainte am fost într-o companie care a fost în cantonament la Bârca. Am stat acolo, în casele oamenilor. De-acolo am fost înregimentat în regimentul 6 Vânatori si am plecat pe front. Ne-o dus numai cu vagonul. În doua zile am plecat la Nistru. Dar n-o putut sa treaca peste el cu trenul, am mers pe barci dincolo. De-acolo ne-o luat mai departe, spre Don, cu camioanele. Am trecut prin Ucraina. Acolo este pamânt fain, roditor, însa nu se lucreaza ca la noi, mai ales ca în Banat. Am vorbit cu oamenii si, când le spuneam ca sunt din România, spuneau ca tare-i bogata România. Chiar unul, în lagar unde-am fost, la Krematorsk, acolo, când i-am spus ca sunt din România, m-o strâns asa si m-o ridicat în sus. Era o matahala de om si-am crezut ca da cu mine de� Era tânar, treizeci si sapte, treizeci si opt de ani. �Spune, Milivoi Vilimirovici, asa-l chema pe tata, Vilimir, spune sa spun la toata lumea ca tare-i bogata România, ca cât am mers de la noi si-am trecut peste România si-am ajuns pâna în Germania, unde s-a terminat razboiul, numai în România m-am saturat si de mâncare, si de bautura ". O spus ca si poporul e asa�, daca o mers la cineva, i-o dat o bucatica, chiar mica, da� i-o dat. Dar, pe unde o mers, prin Ungaria, prin Austria, Cehoslovacia si partile alea, pâna o ajuns în Germania, n-a gasit asa oameni si asa popor cum e la noi, în România. Da, asta mi-o spus sa spun totdeauna la toata lumea. Si-asa va spun si aici acuma.

În lagar erau numai barbati. Am avut prieteni multi acolo. Tare-o tinut la mine, fiindca eram în contact cu toti. Erau acolo si din armata germana, maghiara, de când o cazut Budapesta. O fost si civili printre ei. Rusii, cum i-o prins, i-o adus asa, si pe civili i-o bagat acolo. Pe care l-o prins, l-o bagat si ala n-o mai iesit. Nu si-o pus problema ca o fost sau nu în armata, ca o fost sau n-o fost pe front, n-o contat, da-i bataie. Multa politica n-o fost, era politrucul, asta-i instructor politic, care-o fost Ivan Ivanovici Larionov. Comandantul lagarului o fost capitanul Petuhov. O fost om bun.

Într-o dimineata, era terminat razboiul, vine în baraca la mine unul din soldatii care ne pazeau si-mi spune sa ma duc la intrarea principala a lagarului. M-am gândit: ce-o fi acum? M-am dus acolo, era un ofiter de servici. Asta o fost în cancelaria de la intrare. Vizavi, la o masa, statea unu� asa. Si-mi spune comandantul: �Milivoi Vilimirovici, spune-i lui sa vorbeasca, ca, daca nu vorbeste, nu primeste mâncare." Mi-o spus sa-i spun nemteste. Eu, când m-am uitat la el, imediat am stiut ca si asta o fost în lagar, undeva. I-am spus, dar el nici câr, nici mâr. Sta asa si nu vrea nici capul sa-l ridice, nu vrea nici sa se uite la mine, nu vrea sa scoata o vorba. Nici nu s-a miscat. Zice comandantul: �Spune-i înca o data." Eu îi spun: �Câteva cuvinte musai sa spui, de ce taci? Nu fi prost." El nimic absolut. Intra politrucul si zice: �Spune-i ca daca nu vrea sa vorbeasca, îl omorâm." Ei or vrut ca el sa spuna câti insi o fost cu el când l-o prins si pe unde-o fugit. Asta o vrut ei sa stie.

- Era soldat?

- Nu, era prizonier neamt, ca si noi, om tânar, daca o avut pâna în treizeci de ani. Si nu vrea. �Na, davai." Spune catre mine sa ies afara si sa astept în fata. Ei or vorbit cu comandantul garzii, ala s-o dus si o adus vreo patru, cinci soldati, cu arme cu tot. Mie mi-o spus sa-i spun la neamt sa iasa si sa se duca în fata la acesti soldati înarmati cu automate. Si-mi spune sa spun ca acuma îl duce la un zid si ca, daca nu vrea sa vorbeasca, îl omoara. El abia statea în picioare, dar nu scotea nici o vorba. Nici nu se uita la mine când îi spuneam. Îl duce în fata unei cladiri mari de-acolo si îl pune, întors spre soldati, în fata cladirii zidului. Si-mi spune sa-i spun: �Vrei sa vorbesti sau nu?" si a dat ordin la soldati sa încarce armele. Politrucul scoate si el automatul lui. Dar el se uita în jos si nu vrea sa spuna nimic. Spune catre mine sa-l întorc cu fata spre zid. Si eu îi spun înca o data: �Willst du nichts sagen?" (tr. �Nu vrei sa spui nimic?", n.n.). N-a vrut sa spuna nimic. Atunci politrucul trage în sus putin peste capul lui. Si el de-acolo: �Heil Hitler!" Când o spus asta, acum-am crezut ca o sa descarce toti armele în el. Dar nu, l-o înjurat de mama si-mi spune mie sa ma duc sa-l întorc si sa-i spun, tot asa, în germana, ca si ei au oameni care mor pentru Stalin. De-abia l-am întors, de-abia o stat în picioare. L-au dus înapoi în lagar, la gramada cu noi. Dupa un timp, ma întâlnesc cu el si mi-o spus ca o fost prins si dus în lagar. Mi-o mai spus ca, daca era la ei, la armata germana, precis îl omora pe unul care striga: �Heil Stalin!", adica �Traiasca Stalin!". �Se vede ca rusii sunt, totusi, altfel", spune el. Asa o fost în legatura cu chestia asta. Nu l-o omorât, chiar daca o strigat: �Heil Hitler!". Acolo am trait asa, vorba ceea, ca un ceas. Nimic nou, nimic vechi, aceeasi situatie.

- Cum a fost întoarcerea?

- Întoarcerea a fost asta: n-am stiut noi ca mergem acasa, am crezut ca ne duce acolo, unde-i mai mare nevoia de lucru, în Siberia. Totdeauna asa ne gândeam: �Ne baga într-o noapte si ne duce." Când am ajuns la Cernauti, am spus ca mergem acasa. Apoi am ajuns la Focsani si gata. Era o bucurie� Ne-o dat asa, câte o hârtie, ca suntem eliberati, ca sa nu platim trenul. Acolo, la Focsani, am primit mâncare. Care-o avut semnul S.S., n-o fost eliberati. Armata germana era S.S. Lor le punea semnul pe piele cu ceva ascutit, un vârf de cutit sau ceva. Semnul o ramas. Ei n-au fost eliberati, o ramas acolo. De la Focsani am mers acasa, la Satu-Mare. De-acolo am venit aici, la Episcopia din Timisoara, sa vorbesc cu-ai nostri, ce sa fac. Prima data, asa cum v-am mai spus, am fost învatator. N-au fost învatatori, au cazut pe front. Au fost si învatatori din Iugoslavia.

- Cum v-ati cunoscut sotia?

- Eu eram la Bazias învatator si-a mea cucoana era învatatoare la Socol, în apropiere de Bazias. La Bazias am avut unsprezece elevi. Acuma nu stiu daca sunt patru, cinci copii. Populatia nu mai este atâta, au plecat multi. Da, la Socol am cunoscut-o. Atunci m-am uitat la ea ca mâtu-n lapte. Asa m-am uitat la ea. Eu mergeam des în comuna Socol, pentru ca acolo era piata si puteam sa-mi iau tot ce-mi trebuia. În Bazias am stat în cladirea manastirii. Acolo o fost o femeie, sotia celui care a avut grija de cladire, ea era ucraineanca si eu cu ea vorbeam ruseste. Ea m-o tinut asa, ca pe copilul ei, asa m-a tinut. Am mers la Socol la piata si acolo m-am cunoscut eu cu cucoana mea. Ea o avut înca doua surori mai mari ca ea, saracele, nu mai sunt în viata. Noi ne-am casatorit în februarie �47, avem peste 50 de ani�, da.

- Vorbiti-mi despre familia dumneavoastra.

- Fratele meu, Mihai, care si astazi este în viata, e mai tânar ca mine cu trei ani. Si el e veteran de razboi ca si mine, însa n-a fost în lagar. A fost pâna în Cehoslovacia, Germania, cu armata noastra. El locuieste în comuna mea natala, are casa lui. Si eu am avut casa, dar am vândut-o.

Mosul meu, Rosici, e din Varias. A venit ginere în casa, la Satu-Mare, unde s-a nascut mama mea, Darinca. Parintii mamei mele, bunicii mei, au plecat în America. Ea o fost înca mica atunci. Si acolo a facut scoala primara, numai în engleza.

- Unde?

- În Cincinati. Au plecat acolo la lucru. Tata o mers, si el, de tânar, la Detroit. S-o dus sa câstige ceva acolo. Când o venit înapoi, s-o casatorit, m-am nascut eu si cu fratele si, dupa aia, s-o mai dus înca o data. La Detroit o lucrat, dar el o fumat� Si bunicul meu o fumat. Când s-o dus la Detroit, o lucrat la Ford. Si acolo i-o spus seful lui, adica boss, ca, daca fumeaza atâta, n-o sa poata sa-l plateasca prea mult. Si s-o lasat de tigara, ca sa primeasca banii. Si ei, parintii, când o vrut sa se înteleaga ceva, fara sa stim noi, fratele meu si cu mine, or vorbit numai în engleza. Si socotelile numai în engleza le faceau. Mama o facut acolo scoala primara. Ei s-au casatorit aicea, în România. Dupa ce au venit de acolo s-au cunoscut.

- Dumneavoastra n-ati învatat engleza?

- Nu, nu, nu mi-o placut, pentru ca una citesti, alta scrii si cu totul altceva vorbesti. Asta e engleza. În limba germana �ei" se citeste �ai" si �ie", �i", sunt câteva diferente, dar în engleza�

- Cum se numeau parintii dumneavoastra?

- Tata Velimir iar mama Darinca. Bunicul din partea mamei se numea Arsenie Rosici, iar bunica Zorca Rosici. Din partea tatalui, bunicul se numea Misa Cacic, iar bunica Marina.

- Cum se numeste sotia dumneavoastra?

- Angelca Cacic. În cartile �Grünbuch", în timpul Austro-Ungariei, numele meu, Cacic, o fost asa: �Kaczsicsty". Când o veni România aici, în Banat, mi-o pus Cacic si-o scurtat tot acolo. Am un extras de la cartea de nastere si acolo e Cacig, cu �g" la urma. E gresit.

Dupa ce s-au casatorit parintii mei, tata o plecat înapoi în America si-o stat cinci ani acolo. In �27 s-o întors, deci în �22 o plecat. Dar prima data când o mers, o stat sapte ani. O fost si el în razboi, în primul, o ajuns pâna în Galitia, asta-i în sudul Poloniei. Da, da, o facut razboi si el.

- Cu ce s-a ocupat bunicul dumneavoastra în America?

- Lucra la o fabrica de tigari. Când o venit acasa, o cumparat un plat mare. Cultiva porumb si, printre rândurile de porumb, punea tutun. O avut cutitul lui pentru tutun si lemnul acela pe care taia, scândura aia. Tot o fost a lui, ceva special, si numai el o taiat. O avut un nepot la Bátánia, asta-i în Ungaria, si el de-acolo îi trimitea foitele de tigari. Asa un pachet, pe care l-a avut un an întreg pentru tigari. El nu cumpara tigari, nu, nu. Nu se suia în caruta pâna nu aprindea tigara. Dar totusi, le-o lasat. Eu n-am fumat. Nici când am cazut prizonier. Se mirau acolo ca nu fumez. Ei spuneau ca omul trebuie sa fumeze. Mi-o dat tigari, dar le-am dat la oamenii mei. Am mers la lucru, mai ales acolo unde erau nemtii, care or fost mai specialisti putin si care faceau masinile alea ce le legau la curent si cu care ridicau tot absolut. Faceau macarale, orice faceau. Si rusii erau tare multumiti pe chestia asta. Eu eram cu ei, acolo. Stiam si rusa, si germana. Am facut acolo atâtea, si atâtea. Erau prizonierii germani, m-am înteles bine cu ei. Ei erau tehnicieni, ce sa spun� Faceau niste lucrari acolo, de-i uimeau pe rusi. Am ridicat mult ce-o fost distrus de razboi. Ei au mai ramas acolo.

- Aveti copii?

- Da, doua fete am. Fata mare, Draga, si alta mai mica putin, Iadranca. Ea e în Germania la Hamburg, cu Titus. O fost acum vreo saptamâna la noi, o stat zece zile. Baiatul ei e aicea, e în clasa a unsprezecea, Goran.

- Când au plecat în Germania?

- Demult, de paisprezece, cincisprezece ani au plecat. Am fost si eu la ei, la Hamburg. Ea lucreaza acolo la un azil de batrâni. Eu n-am fost în Franta, Spania si Anglia, în rest cunosc toata Europa. Nu exista tara mai bogata ca România. Este, nimic de zis, si tehnica si de toate, da� nu este� Nu exista tara mai bogata ca România, însa toti trag de la noi. Da� nu mai zic nimica de politica. În Germania e mai altfel. În Olanda, Belgia, e un aer mai nemtesc, mai�, cum sa spun, germanic. Am fost si în Suedia, la Marea Adriatica, în excursie, prin Ungaria�

- Când ati fost?

- Când eram student, la Sremschi Karlovti, plecam în excursie cu scoala. Si prin Rusia am fost, pâna la Volga, în Odessa, Ucraina. Am ajuns si la Moscova. Dar, în iarna asta, în ianuarie, o fost în partile alea la est de Moscova, cincizeci si sapte si saizeci de grade minus. Pâna acuma n-o fost asa ceva. Nu s-a înregistrat asa ceva. Spun chiar oamenii lor de acolo. Ei acolo mai rezista, ca acolo s-au nascut, au crescut, dar noi, si la patruzeci si trei de grade sub minus, am stat numai înauntru.

- Cum a fost viata de student?

- A mers, a fost mâncare. La teologie erau si rusi, si sârbi. Parintii lor au venit în Iugoslavia, dupa ce s-a terminat primul razboi mondial, nu o vrut sa ramâna sub comunism, o venit în partile astea. O fost multi care n-o vrut sa ramâna sub comunism. Da, da. Dar acuma, la batrânete, îmi pare rau ca am ajuns timpurile astea. Sa se spuna, din punct de vedere stiintific, ca suntem un fel de animale pe pamânt, ca ne tragem din animale. Suntem vietati, dar înca omul e stapânul pamântului. Asa spun oamenii de stiinta, ca acum cincizeci si patru miliarde de ani s-a facut tot ce vedem din nimica. Weber, un savant german, spune asta. Ascult la radio, Frankfurt am Main. El se bazeaza pe uraniu.

- În ce limba vorbiti în familie?

- În sârbeste. Iar acuma, de când avem ginere românas, Radu, el nu stie sârbeste, mai vorbim si în româneste.

- În ce ani s-au nascut copiii dumneavoastra?

- Draga în �49 si Iadranca în �51.

- Cum ati învatat limbile straine?

- Din copilarie am învatat svabeasca, la noi erau svabi în comuna. La teologie am avut profesori are au predat limba germana si ala nu a vorbit cu noi decât în germana. Este diferenta între germana si svabeasca, nu mare, da� este diferenta. La limba rusa am avut un profesor din Rusia, care o vorbit cu noi numai în ruseste la ora de rusa. Asta era la liceu. Si, când venea la internat, întotdeauna o vorbit numai ruseste. Ne spunea ca, atunci când se schimba situatia din Rusia, sa mergem sa fim si acolo preoti. Maghiara am învatat-o aicea. Aici, la biserica, este o calugarita din Ucraina. Eu cu ea numai ruseste vorbesc. Si ea îi atâta de bucuroasa când ma vede. Stie si româneste. Parintii ei sunt din Bucovina. Ea are peste cincizeci de ani.

- Când ati fost pentru ultima oara în Iugoslavia?

- Anul trecut, dupa Kosovo. S-a distrus mult acolo. Acuma numai apasa pe buton si bombele Antrax omoara toate vietatile, fara sa distruga. Asta este.

- Cum e poporul sârb?

- Sârbul are încredere în el. �Sa te bazezi pe tine însuti, nu pe puterea calului." Asta este o zicala populara si astazi. Asta este o zicala populara. Si astazi tin ei unul cu altul. O reparat ei acolo ce o fost distrus de atacurile astea.

- Este vreo diferenta între calendarul ortodox sârb si cel românesc?

- Da, sunt treisprezece zile diferenta. Noi tinem calendarul vechi, suntem cu treisprezece zile în urma fata de calendarul românesc. Dar tot aceleasi sarbatori sunt. Noi avem o sarbatoare de sfintire a animalelor de Sf. Ilie. Mergeam cu totii lânga sat, este fântâna, si se adunau acolo porcii, oile, vacile, caii, de toate. Atunci se face rugaciune pentru toate animalele si sfintirea.

- Sunt sârbi în Timisoara?

- Sunt multi care-o venit de la sate. Da� înainte n-o fost atâtia. Dupa razboi au venit multi, când cu colectivizarea. Da, da... Eu, cât am servit la biserica, n-am cerut de la nimeni sa-mi plateasca atâta sau atâta. Unsprezece ani sunt de când sunt pensionar, dar nu ma las. Oriunde trebe, eu ma duc, si la biserica, si în alta parte. În 2 august se împlinesc cincizeci si trei de ani de când am tinut prima slujba si pâna pot sta în picioare tot fac slujba. În general, sunt bine cu toti, nu doresc sa fac nici un rau la nimeni si nici sa spun cuiva ceva rau, pentru ca am petrecut mult în viata.

- Nu mi-ati povestit nimic de Baragan.

- Acolo o fost si socrii, la Fetesti. M-a trimis, în mod oficial, episcopia noastra acolo, sa-i înscriu pe nascuti, pe cei care au murit. Am facut si slujbe acolo, am sfintit case. Asta a fost.