Minoritati: identitate si coexistenta

(Interviu realizat de Silvia Lehoczká, in 2000, la Nadlac, cu Stefan Jancik, etnic slovac, n. 1922, la Nadlac.)

 

Miroslava Lemni 

  
 

�Locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi"

- Ma aflu in casa doamnei Miroslava Lemni, o doamna ucraineanca, cu care ne intalnim cu drag si ascultam povestile dansei. Pentru ca si povestitul e o arta, doamna Slavca, cum ii spunem noi, atunci cand ne povesteste, simtim ca suntem acolo, ca petrecem, si noi, ca suntem in toiul actiunii. De aceea, as dori ca astazi sa ne spuna cateva lucruri, intamplari din viata dansei, interesante, poate, pentru noi, poate pentru altii.

- Ma cheama Lemni Miroslava, Rusnac de acasa. Am fost patru copii la parinti, doua fete, doi baieti, care, impreuna, am trecut prin perioade foarte complicate, fiind nascuti in perioada antebelica. Si ei ii datoram faptul ca azi ne aflam in Bucuresti.

- La ce data v-ati nascut?

- M-am nascut in 1930, in 15 decembrie, la Cernauti, care, in vremea aceea era in Romania Mare, astazi in Ucraina. Sunt de religie ortodoxa si de etnie ucraineana.

- Ce pregatire scolara aveti?

- Am absolvit A.S.E.-ul in 1955, am lucrat in comert exterior, m-am pensionat mai devreme... Copilaria am petrecut-o, din cate imi amintesc, dinainte de cinci ani, dar la cinci ani imi amintesc ca eram luata de parinti la concerte si teatru. In acest fel mi-am dezvoltat nivelul cultural pe o anumita directie. La sapte ani am inceput sa cant la vioara, la zece ani la pian. Deci, s-a dus o viata culturala in casa, se canta foarte mult. Principalul nostru cantec il cantau toti, in cor. Se spunea de mine ca am o ureche muzicala absoluta, motiv pentru care si profesorul a facut afirmatia ca eu reuseam sa fac intr-o jumatate de an ce altii reuseau intr-un an.

Apoi a intervenit ocuparea Bucovinei, dupa care am intrerupt lectiile, fiind plecati in Germania, de unde urma sa revenim in Romania. Pentru ca bunicul plecase, cu patru zile inainte de a se ocupa Bucovina, la bai, iar tata, fiind mobilizat din `39, cu ocazia ocuparii Poloniei de catre germani - toti barbatii apti de serviciul militar au fost mobilizati, fiind foarte aproape de granita Cernautiul - in felul acesta s-a intamplat cu noi, in `40, cand s-a ocupat Bucovina, sa ramanem izolati. Tata a plecat, s-a retras cu regimentul in Regat, cum se spunea, bunicul a plecat, fara sa stie ce evenimente vor surveni, la bai, iar noi, cu mama, am ramas. Mama in oras si noi la tara, deja intrasem in vacanta.

- Ce s-a intamplat cu ceilalti frati?

- Ne-a dus cu o saptamana inainte la tara si, deodata, a venit mama, sa ne ia de acolo, cu spaima mare. Ne-am retras, n-a mai vrut nimeni sa mai plece, pentru ca stia ca drumul spre tara era exact pe acel drum unde urmau sa vina tancurile rusesti si le era frica sa nu-i impuste. Toata lumea se retragea in case si, cel pe care mama l-a angajat, a trebuit sa-l plateasca de trei ori mai mult, numai ca sa mearga cei sapte kilometri si sa ne aduca in oras. In clipa in care am ajuns acasa, s-au si ferecat portile, s-a pus steagul rosu, ca asa au fost dispozitiile si chiar dupa o jumatate de ora s-au auzit impuscaturi care anuntau sosirea armatei sovietice care era intampinata, ma rog, de nu stiu cine, pentru ca noi eram prea mici sa mergem, la fata locului, sa vedem.

- Dar ce s-a intamplat inainte de a merge la gradinita si de a se intampla aceste evenimente?

- Asa. Asta a fost evenimentul care ne-a surprins in jur de noua ani. La cinci ani, tata, fiind ucrainean, fiindca eram cea mai mare, m-a invatat alfabetul chirilic si m-a pus sa scriu din abecedarele respective. La sase ani m-a preluat bunicul si m-a invatat germana, invatand alfabetul gotic. Faceam lectii cu el zi de zi.

- Cum il chema pe bunic?

- Dionisie Ieremiiv, era profesor universitar la sectia de religie, administrata din Cernauti si, totodata, arhiereu sau episcop, cum se spune, pana in 1918. Dupa aceea a ramas numai profesor la facultate. Seara, cand se intorcea de la lectii, ma prelua pe mine, ca sa fac cu el.

- Avea elevi si studenti la scoala si avea si acasa?

- Da. Dar de gradinita. La sase ani m-a dat la gradinita germana, pentru ca era la cinci minute departare de noi si germana o stapaneam deja bine si in scris, si vorbita. Acolo mi-am completat cunostintele. Toate colegele mele au plecat tocmai la maicile polone, deci toate nemtoaicele invatau la maicile polone, pentru ca acolo se invata o germana perfecta si toti crestinii, indiferent ca erau ortodocsi sau catolici, aveau dreptul sa invete acolo. Sigur, era scoala particulara, afiliata, insa, la programul admis de minister, identic, numai ca era predat in polona, pentru polonezi si germana pentru ceilalti.

- Dar, la gradinita, colegele erau numai nemtoaice?

- Da.

- Erati singura ucraineanca?

- Da.

- Si v-au acceptat?

- Da. Ma strigau Slavca. Le placea grozav numele. Eu eram blonda si cu ochii albastri si ma considerau de-a lor.

- Dumneavoastra cum v-ati simtit cand vi s-a spus ca va duceti la gradinita germana?

- Foarte bine. Noi, locuind intr-un oras cosmopolit, se vorbeau curent cinci limbi si se auzeau pe strada. Urechea era obisnuita, nu era anormal. Toti stiau, fie ca erai roman, stiai germana, ucraineana sau polona. In functie de vecinii mai apropiati, copiii invatau de mici. Sau un ucrainean stia romana si germana si asa mai departe... Pe parcurs, germana a mai cazut, numai intelectualitatea mai vorbea si s-a trecut, mai mult, spre limba romana. Facandu-se armata, veneai cu un vocabular deja... Dar, in societate, fiecare nationalitate isi avea caminul sau cultural. Acolo se intalneau, se dadeau concursuri, de exemplu, se invitau reciproc fiecare pe nationalitatea lui, respectandu-se religia, obiceiurile lor. Nu exista sa se insulte sau sa existe batai intre ei. Cand erau sarbatori mari de tot, se purta dupa sistemul �Haisbergului", cu tinuta, uniforma de student, cu cascheta si, daca erau anumite sarbatori, si fiecare facand parte dintr-o anumita etnie, isi punea un ecuson din steagul care-l reprezenta, intr-un colt. Si atunci stiai ca ala e evreu sau roman (cu tricolorul), ucrainenii cu albastru-galben, polonezii cu alb-rosu si asa mai departe. Deci, am invatat germana, o vorbeam de mica si am terminat clasa intai.

Dupa aceea a venit ocupatia, am ramas in Cernauti, dupa care am fost nevoiti sa plecam in Germania, ca sa ajungem la familii, pentru ca bunicul si tata se aflau in momentul respectiv in Regat, cum se spunea. Ca sa reintregim familia, singura posibilitate era sa intri in Germania, pentru ca, si asa, ne asteptau listele cu plecarea in �excursie", in Siberia, fiind intelectuali.

Bunicul, cand a ajuns in Baile Herculane, cu cateva zile inainte de ocupatie, nestiind ca se va ocupa, a aflat ca trebuie sa se intoarca, pentru ca o avea pe mama cu patru copii mici. La granita nu i se dadea voie, pentru ca stia ca functia pe care o are este buna ca sa fie impuscat. Si, de la granita, vamesii spuneau si granicerii: �Nu mergeti, ca la primul pas va trage un glonte in cap. Lasati, ca fiica dumneavoastra o sa se descurce cu cei patru copii." Si asa a si fost. El a fost oprit. Intamplarea a facut ca tata, venind cu regimentul, a venit la granita exact in punctul unde era si bunicul si, intreband cam care era situatia, ofiterul de servici a spus: �Au venit toate regimentele retrase, n-au patit nimic, dar avem un domn in varsta, care s-a incapatanat sa treaca granita. Vrea neaparat sa se duca la fiica lui, cu cei patru copii mici." Si tata si-a dat seama ca se poate sa fie bunicul si zice: �Pot sa vad pe domnul acela?" �Chiar mi-ati face placere. Daca e cumva socrul, lamuriti-l sa nu insiste, ca noi l-am pus sa faca o cerere la Ministerul de Externe si ca o sa-i vina aprobarea, cand vine. Dar n-am dori..., ca e pacat de dansul." Si atunci tata l-a lamurit sa vina in Regat.

Mama a ramas sa se descurce singura. Intre timp, plecau toti nemtii, bucovinenii de nationalitate erau fosti cetateni austrieci, Austria apartinand acum de Germania, ei au preluat populatia fost de nationalitate austriaca de la ei. Fiecare, cum voia, putea sa se intoarca, dar prin ei se facea drumul in Romania. Asa au plecat mai multe transe, pana cand ne-a venit si noua randul, dar abia in `43. N-am stat decat un an de zile, dupa care, intre timp, a murit bunicul si, dupa cateva saptamani, a trebuit sa urmeze al doilea refugiu si acela a fost si definitv. Ne-am retras, crezand ca-i numai pentru doua, trei luni, pana trece frontul, dar frontul a mers in alta directie, iar noi am ramas definitiv aici. Intai la Campulung Muscel, la o prietena a mamei, dupa care, terminand liceul, am venit la facultate. Iar tata, intre timp, terminandu-se razboiul, a fost eliberat, lasat la vatra si a fost rugat sa faca serviciul aici, in Bucuresti. In felul acesta, pe masura ce terminam liceul, veneam si noi. Nu puteam sa parasim Campulungul, pentru ca avea si aer curat, acolo aveam prietene. Ne-am terminat liceul toti. Dupa care am terminat facultatea, am fost repartizati in Bucuresti si, in felul acesta, am ramas definitiv. Aici ne-am casatorit si asa mai departe.

- Ati incercat sa mai mergeti in Cernauti dupa aceea?

- Abia in `57 a dat drumul la primele rude directe: frati la frati puteau sa vina, parinti la copii sau copii la parinti si noi, neavand frati, abia dupa ce s-au mai atenuat restrictiile si au inceput sa vina si rudele de gradul doi, ne-a dat voie sa venim, dar pe baza de invitatie. Asta s-a intamplat in `67, `68, dupa douazeci si patru de ani prima data.

- Ati gasit casa unde ati locuit?

- Am gasit, dar totul era ocupat, vandut, nu mai era nimic... E foarte trist cand vezi ca dintr-o casa frumoasa a ajuns o darapanatura, casa fiind in centru, chiar si cea de la tara, tot asa si-au luat-o altii. Asa ca noi veneam la matusile, surorile tatalui, care au ramas acolo si asta a fost tot. Aici ne-am casatorit, toti fratii suntem, in afara de unul care a ramas la Campulung, toti suntem la Bucuresti.

- Ce puteti sa ne spuneti despre tatal dumneavoastra, care era ucrainean suta la suta, ca si dumneavoastra, de altfel, pentru ca s-a casatorit cu o ucraineanca? Ce a facut de-a lungul vietii, pentru ca am inteles ca a facut multe lucruri bune si foarte bune pentru ucraineni, cat si pentru ceilalti?

- Ca sa iau de la inceput, o sa va prezint si datele lui. El se chema Vasile Rusnac, facea parte dintr-o familie numeroasa, de doisprezece copii, dintre care patru baieti au murit pe parcurs, ramanand opt in familie, de care s-au ocupat parintii, pana au crescut mari. Doi dintre ei, tatal si fratele sau mai mare, au fost selectionati de catre invatatorul satului, rugandu-l pe bunic sa-i lase sa studieze mai departe, astfel incat ei au fost trimisi sa studieze la unul din gimnaziile noi intemeiate, din localitatea Visnita.

- Cum se numea satul unde s-au nascut?

- Nepolog, iar oraselul respectiv era un oras de munte, care avea multa populatie ucraineana si alte nationalitati. Dar austriecii au creat un gimnaziu special pentru ucraineni. Acolo a invatat tata si, fiind printre baietii eminenti, el si fratele lui, chiar profesorii i-au recomandat sa-i mediteze pe elevii mai slabuti. Cu acest prilej el si-a insusit materia respectiva cu mult mai bine decat ceilalti, astfel ramaneau intotdeauna pe primele locuri. Cand au terminat gimnaziul, au trecut la liceu, dar a izbucnit si razboiul si, la un moment dat, au fost luati voluntari pe frontul din Italia, unde nemtii, impreuna cu austriecii, au luptat si au supravietuit in ultimele clipe ale razboiului. A fost pe unul dintre fronturile de atunci considerate cele mai grele. Foarte putini au scapat, printre care au avut noroc si tata, si fratele lui. Mai putin fratele lui, care a fost ingropat de un obuz in transee si descoperit dupa cateva zile, dupa niste ploi, ramanand bolnav de plamani si trimis apoi de austrieci la Tirol, la unul dintre sanatorii, sa se vindece. Asta a fost si motivul pentru care el nu si-a mai terminat studiile, timp in care, insa, tata a terminat Dreptul. Dupa o perioada de practica si-a intemeiat un birou propriu de avocatura, unde a lucrat pana in 1939, cand a izbucnit razboiul cu Polonia, adica nemtii au ocupat Polonia. Din satul lui natal si din Cernauti, care se afla la 30 de kilometri de granita, au fost mobilizati toti barbatii apti pentru stagiul militar. De acolo l-au surprins si evenimentele din `40. Armata a trebuit sa se retraga, dupa tratatul Ribentropp-Molotov, ramanand numai populatia care nu a reusit sa plece in timp. Atunci evenimentele se luau la cunostinta mai greu decat autoritatile si institutiile de stat, care au reusit sa fuga, iar restul, afland mai tarziu, n-au mai putut, au fost ocupati. Toata populatia ramasa voluntar sau involuntar a fost considerata de sovietici ca au ramas de buna voie si, ca atare, au fost considerati cetateni ai lor. Imediat dupa primele luni, au inceput trierile populatiei si trimisi, majoritatea, in Siberia. Ne venea si noua randul. Atunci, mama a gasit de cuvinta sa plecam cu toata populatia germana, care avea dreptul, conform Tratatului, sa plece in Germania si, in felul acesta, ne-a salvat, urmand ca, prin Germania, sa venim inapoi in Romania.

Din pacate, dat fiindca noi eram acolo cinci persoane, mama si cei patru copii, iar tata si bunicul erau in Regat, nemtii spuneau ca de ce sa venim noi acasa, mai bine sa vina ei acolo. Toate comisiile prin care treceam, ne opreau ca sa se lamureasca situatia. Daca tata este jurist, atunci este mai indicat sa discute cu autoritatile lor. Bunicul, din capul locului nu voia, fiind mai in varsta, avea peste saptezeci si cinci de ani, voia sa moara acasa. Spunea: �Pe mine nu ma intereseaza Germania." Tata a spus: �Eu m-as duce, sa-mi recuperez familia, dar, totusi, sunt dispus sa discut cu autoritatile." Cand si-a facut pasaportul si era gata de plecare, a izbucnit razboiul si a fost mobilizat si, bineinteles ca noua ne-au fost oprite pasapoartele in vederea venirii lui si n-am mai plecat cu primul transport de aproape trei mii de persoane care au parasit Germania spre Romania. Asta s-a intamplat in `41 si am stat doi ani pana ni s-a dat drumul. In `43 am revenit acasa, l-am gasit pe bunicul, imbatranit cu zece ani, in doi ani jumate, nestiind ca o sa ne mai vada. Dar toate astea s-au rasfrant asupra inimii lui si, dupa nici un an sau exact un an de la venirea noastra, pe 8 februarie am sosit si pe 7 februarie, inainte de a sarbatori un an de la revenirea noastra, el a murit.

Dupa alte cinci saptamani, a trebuit sa plecam pentru a doua oara din Germania si pentru totdeauna. Am ajuns la Campulung, de fapt, initial, la Schitu Golesti, sapte kilometri inainte de Campulung, pentru ca acolo mama avea o prietena dispusa sa ne primeasca, pentru cele cateva luni, cat se considera frontul in zona si, dupa aceea, sa ne intoarcem, dar soarta a fost alta si am ramas definitv. Fiind legati si de scoala, a trebuit sa ne mutam in oras si acolo am terminat si liceul, dupa care am venit la Bucuresti, la studii si familia a mai stat o perioada despartita, mama a mai ramas cu fratii, pana au terminat scoala. Dupa aceea urma sa vina, dar, saraca, a murit si ea. N-a mai avut acest noroc sa ne vada pe toti in randul oamenilor, casatoriti. Baietii erau studenti, noi abia am terminat. Cam asta a fost soarta noastra, a familiei noastre.

Revenind la tata, el, dupa terminarea razboiului si-a terminat studiile si, totodata, a inceput o serie de activitati obstesti, de ajutorare a taranimii, din punct de vedere cultural, economic, infiintand banci, pentru ca, dupa razboi, situatia era foarte grea. Astfel, terminand facultatea, el s-a inscris intr-o organizatie studenteasca denumita �Suiuz". Pe langa ea s-a mai creat o biblioteca populara ucraineana, unde el a fost ales secretar si, din 1922, pana in 1937, a fost presedintele acestei asociatii. Dupa desfiintarea �Suiuzului", toata asociatia a trecut sub denumirea de �Sici", unde au intrat toti membrii din �Suiuz". Dupa scurt timp, si aceasta asociatie a fost desfiintata si toti membrii, mai ales studentii ucraineni, au intrat intr-o asociatie nou creata, �Ciorno More", Marea Neagra, care era considerata, deocamdata, un fel de corporatie, dupa stilul german, stilul buschenschaft-ului. Erau organizatii de studenti germani si continuau traditia activitatilor anterioare. Si biblioteca ucraineana, si �Sici", erau strans legate, dar, fiind desfiintate, a trebuit sa-si gaseasca o alta formula de supravietuire. Din mica biblioteca infiintata care avea, in 1922, doar cateva sute de carti, in mare parte avand caracter popular, biblioteca s-a transformat, pana in 1938, intr-o biblioteca serioasa pentru conditiile de atunci, o institutie, s-ar putea spune, avand in fondul sau peste zece mii de carti de diverse profiluri, printre care multe carti stiintifice, editate in diverse limbi straine.

- In limba ucraineana?

- Avea in limba ucraineana, dar si in alte limbi pentru ca Bucovina, se stia, si Cernautiul era un oras cosmopolit, avea pentru oricare alt membru al unei nationalitati doritor sa apeleze la cartile bibliotecii si isi alegea in limba respectiva.

- Deci era universala?

- Da. Era universala. Asta a avut grija tata sa contribuie la dezvoltarea bibliotecii. Sigur ca nu a fost decat aceasta, a avut multe participari la editarea ziarelor ucrainene, a fost membru a multor societati culturale din Cernauti, cum ar fi: �Cantec si muze", �Cobzarul bucovinean", �Biblioteca oraseneasca" si �Casa populara" - asta era un fel de camin cultural ucrainean. A luat parte activa in viata politica a Bucovinei, pentru care a fost arestat chiar de cateva ori de catre autoritatile respective. Lua parte si in organizarea teatrului ucrainean din Cernauti impreuna cu alti membri importanti. Bineinteles, in acelasi timp si-a deschis si biroul sau de avocatura propriu, unde a activat si acolo, ca avocat, deci mergea in paralel cu munci obstesti si cu activitatea de baza. Venea noaptea acasa, pe la patru, dormea pana la sase si pe urma pleca la birou...

- E adevarat ca in fiecare casa de ucrainean exista un tablou al lui Sevcenko?

- Da, e adevarat. Ucrainenii aveau un cult deosebit pentru Taras Sevcenko si, intotdeauna, fiecare casa avea un tablou si deasupra un servet �rusnecioc" si dupa asta recunosteai, imediat, ca e o casa de ucrainean...

- Legat de religie, cum a fost cultivata, de cand erati mica, in familia dumneavoastra? Cum a fost privita?

- Bunicul, fiind profesor universitar, la Facultatea de Teologie si, totodata, episcop al Bucovinei in 1918, sigur ca, de mica, s-a ocupat de mine, si cu religia, explicandu-mi diverse aspecte din Biblie, pe care eu atunci le luam drept povesti. Abia la scoala am descoperit ca eu le stiu si ca ele faceau parte din religie. El le-a introdus, asa usor, ca un fel de basme, ca sa le insusesc mai usor. Dar la noi, in familie, a fost mai deosebita in ceea ce priveste religia, pentru ca tata, pana in 1921, cand a venit de pe front, la terminarea razboiului, vazand toata groaza razboiului, nu a vrut sa ne boteze. El a spus ca e ateu, nu mai crede in religie, atat doar sarbatorile, Pastele si Craciunul, astea erau pentru ele sfinte, ca datini mostenite de la parinti, unde se tineau cu strictete datinile ucrainene. In rest, biserica nu-l interesa. A venit, insa, momentul intrarii la scoala si, pe atunci, se cereau certificatele de botez. Daca as fi fost primita la scoala primara obisnuita, probabil ca nu era o problema ca nu aveam certificat. Dar eu stiam sa scriu si sa citesc in alfabetul chirilic, gotic si latin. Cand trebuia sa intru, in `57, la scoala, nefiind cu varsta implinita, nu m-au primit. Si mamei i s-a parut bizara situatia si m-a dat la maicile polone. Venise momentul inscrierii si s-a cerut certificatul de botez. Pe acesta nu-l aveam si a trebuit sa ne boteze pe toti patru. Un botez cu mare tam-tam si imediat dupa Boboteaza, cand incepea trimestrul al doilea, am intrat la maici. Botezul a fost pentru toti patru si bunicul era impacat sufleteste, va dati seama, fiind bunic cu cinuri bisericesti mari si avea nepoti nebotezati...

- Botezul cum s-a desfasurat?

- Bineinteles, fiind mai marisori, fratele cel mai mic avea un an si eu eram de sapte ani impliniti, s-a hotarat sa se cumpere un lighean mare, alb, in care veneam pe rand, fiecare si ni se turna apa sfintita in cap. Exact ca la Isus Hristos, de Boboteaza, in picioare. Apoi a urmat petrecerea la care noi, copiii, am stat foarte putin, fiecare la nasul sau... Noi aveam mai multi nasi. Toti au fost juristi. Toti aveam cate doi, trei nasi...

- Am inteles ca nasul dumneavoastra de botez a fost si nasul de cununie?

- Da, a fost si nasul de cununie, domnul Iacubovici.

(Interviu realizat de Mirela Ilusca, in martie 2000, la Bucuresti, cu Miroslava Lemni, etnic ucrainean, n. 1930, la Cernauti.)

Nicolai Cocerjuc 
  
 

�Pastrand amintirile despre altii, lasam amintiri despre noi"

- Ma numesc Nicolai Cocerjuc, fiul lui Nicolai si Orenca, m-am nascut in satul Bistra, judetul Maramures, in anul 1933, 18 februarie. Aici mi-am petrecut copilaria, au fost ani grei. Inainte de anul 1940, nu am putut merge la scoala de la sapte ani, asa ca am mers mai tarziu, pe la noua, zece ani. Asta era pe timpul Austro-Ungariei. In Bistra, era o scoala populara de patru clase, a fost scoala ucraineana. Limba maghiara o invatam ca pe o limba straina, iar restul materiilor le faceam in limba ucraineana. Am avut o invatatoare care ne preda si in limba ucraineana. Se numea Lola Schlaicher. Tot ea preda si in limba maghiara. Dupa ce am terminat patru clase aici, la Bistra, pe urma am mers tot la o scoala ucraineana, la Sighetul Marmatiei, unde am facut un an de gimnaziu, asa se numea pe atunci, gimnaziul ucrainean si in 1948 am intrerupt, deoarece nu am mai putut plati taxele care trebuiau platite.

- Plateati mult?

- Erau anii de dupa razboi, erau milioane, miliarde de lei. Eu nu am stiut ca va fi reforma scolara si am urmat o scoala profesionala. Cand am aflat ca puteam urma gimnaziul era prea tarziu, deja eram la o profesionala, la sectia romana. De fapt, erau doua clase, doua sectii: una maghiara si una romana. Eu am urmat sectia romana, cu toate ca nu am stiut o boaba in limba romana. Nimic, nimic. Dar nu am vrut sa urmez sectia maghiara, cu toate ca stiam bine maghiara, o stiu si acuma, dar am avut mari neplaceri cu ungurii, parintii mei, asa ca mie mi s-au parut oameni rai si nu am vrut sa urmez sectia maghiara. La inceput mi-a fost foarte greu, invatam ca un papagal. Notam fiecare cuvant nou, pe care il auzeam si asa am invatat putin. Interesant lucru ca, la sfarsitul primului an, am fost premiat cu premiul intai si am primit niste haine, acolo, un costum sportiv si o carte, Cum s-a calit otelul, de Nicolae Ostrovski. Citind cartea, la inceput am inteles putin, doua, trei cuvinte. Dar, recitind de mai multe ori acest roman, am invatat romaneste bine. Subiectul romanului ma pasiona si am inteles prin cate a trecut Nicolae Ostrovski. Si eu am mers aproape pe acelasi drum, numai ca am avut alta soarta.

Dupa ce am terminat anul trei al scolii profesionale, Scoala Meseriilor, asa se numea pe atunci, m-au trimis in Viseul de Sus, la un combinat de prelucrarea lemnului, ca lacatus de intretinere. La Viseu a fost foarte greu, salariul era numai de cinci mii o suta de lei, de abia imi ajungea de mancare si chirie, asa ca am venit la Leordina, la un atelier de reparatii de vagoane si locomotive, unde am lucrat pana in toamna anului 1952, cand am vrut sa urmez o scoala de ofiteri.

Dar am fost sfatuit sa ma duc in armata, la securitate, in Bucuresti, trei ani si sase luni. Trei ani se facea, dar pe mine m-au tinut sase luni in plus, nu au avut sofer de schimb, asa ca eu am facut trei ani si sase luni, din noiembrie 1952, pana-n aprilie 1956, cand m-au lasat la vatra.

Dupa ce am venit acasa, am lucrat la Leordina, ca sofer, desi m-au chemat la Bucuresti, sa ma angajez. Dar eu am vazut filmul �Hirosima" si m-a apucat o teama, ma gandeam ca, daca cade o bomba deasupra Bucurestiului, o sa ardem ca soarecii. Pe urma, in 1959, pana-n 1962, am urmat o scoala tehnica la Sighet, dupa care am fost avansat ca maistru si am lucrat la exploatari forestiere, la autotransport si, pe urma, ca maistru instructor, la scoala.

Peste tot obtineam numai rezultate foarte bune. De multe ori luam premii in bani cat doua, trei salarii. Singura problema de care ma loveam mereu era ca nu am vrut sa devin membru de partid, nu am vrut nicicum. Dar pana la urma, nu am avut incotro, nu ma lasau sa rasuflu, asa ca am mers la parohul satului, parohul Dudca Andrei, care imi era ca un tata si el m-a sfatuit sa ma fac membru de partid. �Nicolae, mi-a spus parintele, da-i bani pentru cotizatie, sa se bucure, iar tu ramai cum ai fost, te cunosc si stiu ca o sa ramai cum ai fost si pana acuma." Asa ca, in 1966, am devenit membru de partid, am fost un membru numai simbolic, fara convingeri politice. Nu sustineam pe nimeni, deci nu am fost devotat partidului comunist.

Acum ma intorc inapoi, in anii 1956. Atunci am lucrat ca sofer, la Leordina. Si tot atunci, la noi, in Bistra, a fost detasata o invatatoare, tocmai din Siret, cu care am facut cunostinta pe 11 noiembrie 1956, iar pe 11 iunie 1957, deja, ne-am cununat la starea civila. La biserica, deci, nunta am facut-o pe 18 august 1957, in satul Danila din Bucovina. Mai sunt si acum, in anul 2000, oameni care imi aduc aminte ce nunta frumoasa am facut. Sotia a lucrat ca invatatoare in Bistra din 1956, pana-n 1990, cand a iesit la pensie. Pe urma si eu am lucrat in invatamant, din 1970, pana-n 1990, cand am iesit, si eu, la pensie.

Si acuma ma intorc in copilaria mea. Eu am cunoscut bine satul, cu toate ca am stat mai departe de sat, cam la doi kilometri, dar tata a lucrat ca fochist. Nu cunostea carte, nici tata nu stia sa citeasca si sa scrie nimic, dar el lucra ca fochist la fabrica.

- Unde, aici, in Bistra?

- Da, aici, era o fabrica mare, se faceau scanduri si tot felul de semifabricate din lemn. Era si calea ferata, pana-n padure si tata lucra ca fochist.

- Cine patrona fabrica?

- Fabrica era a unui evreu, care nu stia nici sa citeasca, nici sa scrie. Tinea socoteala schimband dintr-un buzunar, in altul, cateva boabe de fasole, porumb sau monede. Evreul se numea Sainer Matei si aici, in Bistra, toate erau ale lui: padurile, fabrica, calea ferata. El nu stia sa citeasca, nici sa scrie, dar avea si masina de imprimat bani. Facea bani pe ascuns.

- Bani falsi?

- Nu stia nimeni ca sunt falsi. Ii facea pe ascuns si platea muncitorii, dadea salarii la oameni, pana cand a fost prins. Cand l-au prins, l-au scuturat un pic, dar el tot a ramas la noi, in Bistra, pana-n 1943 sau 1944, cand l-au dus nemtii in lagar. Numai ca, intr-adevar, in 1940, cand au intrat ungurii, austro-ungarii, i-au luat fabrica, a preluat-o un ungur, Soivo. Era un bogatas. A preluat toate fabricile din zona. Iar acest evreu de care ziceam, eu il tin minte foarte bine, nemtii l-au dus in lagar, dar dupa razboi a ajuns in America, unde, pe urma, a murit.

Si dupa ce au venit ungurii, tata lucra tot ca fochist, la fabrica, si la masinile stabile, si la locomotive, unde era nevoie de el. Asa ca i s-a promis ca nu o sa-l trimita pe front. Dar, pe urma, tot au vrut sa-l trimita, el nu a vrut. Se stia ca trebuie sa lupte impotriva armatei sovietice, atuncea oamenii nu spuneau armata sovietica, spuneau �rusini", �rusnaci". Noua, ucrainenilor, tot �rusnaci" ne spuneau. Si tata a hotarat ca impotriva rusnacilor nu o sa lupte, asa ca a fugit in Romania, la Vatra Dornei. Nu a stiut nimeni unde este, nici macar mama. Pe mama au arestat-o jandarmii unguri, a stat inchisa in beci, in Valea Viseului, unde era post de jandarmi. Acolo a stat fara mancare, cateva zile, a fost batuta foarte rau, dar degeaba, ea, saraca, nu stia unde e tata. Pe urma, au lasat-o acasa. Acasa, patru copii flamanzi, era mare foamete atuncea, cerul nu se vedea de avioane, oamenii flamanzi, unii mureau, altii se imbolnaveau, macinau scoarta de copaci, de alun, faceau ceva mamaliga, din faina obtinuta, fierbeau tot felul de buruieni, radacini numai sa nu moara de foame. Erau vremuri grele. Tata, dupa cateva luni, s-a intors acasa, ungurii l-au iertat, aveau nevoie de el la fabrica. Iar i-au promis ca nu o sa mearga pe front, dar pana la urma tot l-au trimis, dar nu i s-a dat arma, nu mai aveau incredere in el, deoarece fugise o data. Dar l-au trimis la munca, la sapat, tot felul de corvoade, ce trebuia acolo. Spre sfarsitul razboiului, a cazut la americani, prizonier de razboi. De la americani l-au dat la englezi, iar englezii i-au dat drumul. Asa ca, acasa a ajuns spre sfarsitul anului 1946.

Intors acasa, tata, de lucru nu mai era, fabrica era arsa, totul spart, dar el a gasit niste oameni si s-au apucat sa arda, sa stinga var si vindeau pe unde puteau. Era greu, nu prea cumpara nimeni. Cu stingerea varului tata s-a ocupat cam un an. Pe urma a intrat in partidul muncitoresc si l-au facut primar, presedinte al consiliului local in Bistra. Tata a fost un bun organizator, un bun administrator. El nu stia sa citeasca, stia sa iscaleasca, dar asa iscalea ca a doua zi nu ar mai fi recunoscut ce a iscalit. De altfel, a fost om destept, a fost in functia asta noua ani, pana-n august 1955. In 1955 l-au dat afara din partid si din functia de primar, deoarece nu a putut sa faca colectiv in Bistra. Unde sa faci colectiv in muntii astia si la ce, al pietre? Dar altii s-au gasit de au promis ca fac si, atunci, pe tata l-a dat afara. Asta era intr-o miercuri, iar, joi dimineata, tata deja lucra ca fochist pe locomotiva, asa ca, fara munca nu a stat nici o zi. Pe urma a fost chemat la Gheorghe Gheorghiu-Dej si acesta i-a promis ca va fi reprimit, din nou, in partidul muncitoresc si ca va fi, din nou, ceea ce a fost. Tata a refuzat categoric, nu a mai vrut sa fie membru de partid. De aceea si eu, dupa cate i s-a intamplat lui tata, nu am vrut sa devin membru de partid. Dar, pana la urma, cum am mai spus, am intrat aproape obligat. Am facut asa, ca sa fie si varza intreaga, dar nici capra sa nu fie flamanda. Dupa anii 1970, cand am lucrat la scoala, secretarul de partid, Roman Ioan, era atunci tare devotat partidului, ma mustruluia de multe ori, pentru ca eu, ca maistru instructor, faceam cu elevii practica, dar, in zilele de sarbatoare nu le dadeam de lucru, vorbeam in limba ucraineana in timpul orelor si, pentru asta, ma mustra in sedinte. Iar eu, pe urma, ma razbunam pe acest Roman, desenand pe tabloul lui Ceausescu tot felul de magarii, ba ii desenam mustata, ba ochelari sau zvastica S.S. Bine, asta nu faceam zilnic si faceam pe ascuns. Nu stiam numai eu si Bunul Dumnezeu. Nu pot sa uit o intamplare, in 1989, in noiembrie, dupa ce s-a terminat congresul P.C.R., tin minte, era frig, viscolea, ningea. Eu mergeam la posta, dupa ziare, difuzoarele erau la maxim. Ceausescu multumea poporului, langa Consiliu. Nu stiu cum am alunecat si am cazut. Secretara de partid, Roman Stefania, a inceput sa rada de mine. Eu ma uit pe jos, era sticla, cioburi de sticla. Eu m-am mirat, zic: �De unde provin cioburile, vad ca nu e spart nici un geam la Consiliu?" Ea mi-a spus ca a cazut portretul lui Ceausescu si s-a spart sticla. Bineinteles, au pus repede alta sticla. Eu, atuncea, neavand ce spune sau poate asa am simtit eu atunci, zic: �Tovarasa secretara, sa stiti ca Ceausescu cade, asta e semn rau ca a cazut tabloul." Ea mi-a atras atentia ca sa am grija ce vorbesc, ca nu se stie ce mi se poate intampla. Eu m-am speriat, intr-adevar, i-am spus ca daca patesc ceva, eu o sa stiu de unde a pornit raul. M-am intors acasa, eram palid, imi era teama. Sotia m-a certat ca de ce nu mi-am tinut gura. Va spun ca de atunci am stat cu poarta si usa inchise. Noaptea, cand auzeam vreo masina, credeam ca vin dupa mine, sa ma aresteze. Acuma nu vreau sa zic ca am fost bucuros cand l-au impuscat pe Ceausescu, ca nu imi place sa vad moartea cuiva, dar am rasuflat linistit stiind ca nu mi se mai poate intampla nimic rau din cauza a ceea ce am spus. Asta asa s-a intamplat, o intamplare.

Am mai avut si alte intamplari in copilarie, cand mergeam la pescuit si ma prindeau granicerii romani. Trebuia sa mancam ceva, mie pestele nu-mi place, nici mama nu-l manca, dar mancau surorile mele ce prindeam.

Iar altceva, in anii dinaintea razboiului, dupa cum imi aduc eu aminte, la noi, in Bistra au fost nouazeci si patru de familii de evrei. Eu umblam cu copiii lor la scoala. Ne mai bateam cateodata, eu ii uram pe ei, ei ma urau pe mine, asa a fost educatia. Asa am fost educati, asa a fost atmosfera. Evreii invatau unii in limba ucraineana, unii in limba maghiara, dupa preferinta. Am avut o singura invatatoare care preda si dimineata, si dupa masa. Cateodata, ma gandesc cum rezista. Era tanara, nouasprezece, douazeci de ani, era foarte frumoasa, dar nu s-a casatorit pana la moarte.

- Era de nationalitate ucraineana?

- Schlaicher Lola. Mi se pare ca era guvernanta nemtoaica. Unii spuneau ca ar fi slovaca, dar aici, in Zacarpatia, cine traieste, toti stiu limba ucraineana. Mai sunt si acuma cateva familii Schlaicher si sunt nemti. Nu chiar nemti, tipteri, cum se spune pe la noi. Interesant lucru ca atunci era liber sa invete fiecare in ce limba vroia.

Alta poticnire din cauza limbii ucrainene am avut-o chiar in biserica, acuma, nu demult. Eu am umblat la biserica, imi place foarte mult sa umblu si, in 1990, cand am auzit ca domnul Tcaciuc s-a adresat catre toti ucrainenii din Maramures, ca cine doreste, sa se prezinte la Baia-Mare, la Casa de Cultura, ne-am adunat acolo vreo saptezeci de persoane si am infiintat Uniunea Ucrainenilor din tinutul Maramures. Cum m-am intors acasa, am si organizat o organizatie locala a ucrainenilor din Bistra, organizatie care am condus-o timp de trei ani. Si am dorit ca, si la biserica, sa incepem sa folosim limba ucraineana. Asa ca m-am straduit foarte mult, nu numai eu, ci si altii, dar eu am dorit cel mai mult sa-l aduc pe parintele Ardelean Ioan la Bistra. El a fost in alte locuri. Eu ii tot spuneam ca, atunci cand se va ivi ocazia, sa vina ca preot la Bistra, sa nu umble prin lume. Pana la urma asa s-a si intamplat. Atuncea m-am bucurat, am gandit ca o sa putem face liturghia in limba ucraineana, icteniile, psalmii, cantarile bisericesti. Dar, din pacate, parintele a fost impotriva mea, spunea ca nu se poate, ca limba ucraineana nu este binecuvantata, ci numai slavona. Asta m-a jignit foarte mult. De exemplu, romanii, si ei au folosit slavona, maghiarii, francezii, italienii foloseau latina, dar fiecare a trecut la limba materna. Atunci de ce, noi, ucrainenii nu putem? Asa ca am intrat intr-un conflict, eu mai aduceam literatura bisericeasca, biblii, tot felul de carti de rugaciuni in limba ucraineana si asta lui nu i-a placut. Asa ca, pe data de 4 ianuarie 1998, eu am incetat sa mai merg la biserica. Preotul mi-a dat de inteles ca nu mai am ce cauta in biserica. Am stat acasa si ascultam transmisia de la Vatican. Eu nu fac deosebiri intre biserici. Biserica ortodoxa si cea catolica sunt surori gemene. Ar fi bine sa nu se certe intre ele, mai ales cei ce le pastoresc.

Asa ca eu nu am umblat la biserica doi ani si ceva, iar anul acesta, de Pogorarea Sfantului Duh, am mers la biserica. Cred ca s-a pogorat Sfantul Duh si peste mine. Nu este prea bine ca m-am dus, deoarece eu raspund preotului, in timpul cantarilor, in limba ucraineana. Asta nu-i place nici la diacon, nici nu vrea sa auda. Parintele, nu zic, ictenia o face optzeci si cinci, nouazeci in ucraineana, dar totul i se raspunde in slavona. Am incercat sa-l invat pe diacon, sa-i demonstrez ca poate canta toate cantecele bisericesti in ucraineana. Va spun sincer, eu tin foarte mult la biserica ortodoxa ucraineana, ea are foarte multe piedici, dar am, asa, o speranta ca oarecandva ea va intra in drepturile sale depline, deoarece se lupta pentru ucrainism. Eu umblu foarte mult in Ucraina. Ma duc prin bisericile lor, dar si acolo se tine tot in slavona, aproape in rusa, ca la Moscova. Si ei, ucrainenii din Ucraina, din pacate, nu recunosc biserica ortodoxa ucraineana. Dar sunt si oameni care recunosc. Aici, in Zacarpatia, nu. Dar am fost in Ivano-francovski si acolo sunt biserici unde se tine in limba ucraineana. Eu doresc mult ca si la noi, in Bistra, sa tinem in ucraineana. Parintele ardelean se trage din parinti ucraineni.

- S-a nascut aici, in Bistra?

- Da, el este mai tanar ca mine cu cinci ani. Am fost vecini, am crescut impreuna, numai ca omul uita deseori de unde a plecat. Dupa mine poate nu are chemarea necesara pentru a fi preot. Sa-i ierte Dumnezeu, este peste masura plin de mandrie de sine, ceea ce poruncile bisericesti interzic. Eu stiu ca daca cineva vrea sa fie respectat, in primul rand trebuie sa respecte el pe altii, incepand cu copiii mici, pana la oamenii batrani. Mie imi pare rau, nu ca a venit ca preot in Bistra, imi pare rau ca m-am straduit eu atat de mult sa-l aduc incoace.

Eu nu sunt nationalist, eu sunt ucrainean, m-am nascut ucrainean, asa traiesc si tot asa vreau sa mor, cum am spus si am scris deseori in publicatiile ucrainene. Pentru ca eu ma trag, ca nume, Cocerjuc, din Ucraina. Strabunicul meu, Cocerjuc Andrei, era din satul Cvase (Kbacu). Acest sat se afla pe Tisa Neagra, la cincisprezece kilometri mai sus de orasul Rahov, pe drumul ce duce spre Iasinea. Strabunicul meu, Cocerjuc Andrei, a venit aici la lucru. Aici, in timpul acela nu era frontiera. Era Austro-Ungaria si el a venit la Poienile de sub Munte aici, in Maramures, la lucru. Taiau padurile de brad si duceau cu pluta. Dupa aceea, l-a luat si pe bunicul meu cu el, Cocerjuc Mihai. Bunicul avea doar paisprezece ani cand a venit incoace si, tot lucrand aici, la optsprezece ani s-a casatorit cu o fata din Poieni. Tisman Maria o chema pe bunica. Ei au venit aici in secolul trecut, strabunicul meu, ca, deja, in 1908, s-a nascut tata, in Poieni, Cocerjuc Nicolae. Il chema ca pe mine. Dupa aceea a mai avut un copil, fratele lui tata, Stefan il chema. Si pe urma a plecat pe front, in 1914. S-a intors in 1918 si s-a mutat la Ruscova, mai jos de Poieni. Acolo a lucrat ca gradinar, la un boier, nu mai stiu cum il chema. Pe urma a mai facut o gramada de copii, asa ca, in total a avut noua copii. Primul era tata, Nicolae. Pe urma Stefan, al treilea Petru, al patrulea Mihai, al cincelea Gheorghe, al saselea Ioan. Mai traieste doar Mihai si a avut si trei fete: Anna, Marika si Vaselena. Anna si Maria au murit, ele au participat si la razboi, erau surori medicale, iar Vaselena traieste si acum, la Sighetul Marmatiei. Sta aproape de Liceul Pedagogic.

Tata, dupa ce a crescut, a lucrat la Leordina ca fochist pana a mers in armata. Dupa armata, a venit in Bistra sa lucreze, aici, la fabrica. Aici a cunoscut-o pe mama si, in 1932, s-au casatorit. In 1933 m-am nascut eu si pe urma am mai avut trei surori: Iulea, Ana si Maria, care a murit deja. Iar celelalte doua au plecat in Banat. Iulea in Remetea Mica, iar Ana in Lenauheim, un sat nemtesc.

Dupa mama, ma trag tot din Ucraina, din Iasinea. Bunicul meu, dupa mama, Stepan Ahopciuc era de pe Tisa Neagra si s-a casatorit cu bunica mea, Mariusea Kovlasniuc. Era chiar din Iasinea, de pe strada Borcan, cine a auzit de marele erou ucrainean, Alexa Borcaniuc. De acolo ii vine numele, de la strada. A luptat ca partizan sovietic si toata Zacarpatia il recunoaste ca pe un erou.

Asa ca bunicul meu a venit aici, in Bistra, la lucru. Acolo se traia foarte greu, nu crestea decat bobul, ovazul si iarba. Aici a gasit de lucru, transporta lemnul cu pluta, taia brazi. Dupa ce a castigat ceva bani si a cumparat de la evrei cam peste un hectar de pamant si s-a dus la Iasinea si a adus-o si pe bunica-mea Mariusea, au venit cu caruta. Deja aveau patru copii si bunica era gravida. Ei au venit in anul 1909 vara, iar toamna s-a nascut mama aicea, in Bistra.

De aceea, eu ori de cate ori ma duc in Ucraina, o simt aproape si mi-e foarte draga si mai ales Zacarpatia. Cvase, Tisa Neagra eu le consider locurile mele natale, cu toate ca eu sunt cetatean roman. Romania este patria mea, dar, dupa nationalitate, Ucraina va ramane pentru mine intotdeauna tot patrie. Dorul si iubirea aceasta mi-a insuflat bunica mea dupa mama, Mariusea, care, tot povestind cu bunicul meu dupa tata, Mihai, vorbeau intre ei, ca cuscri. Si bunica ii spunea: �Stiu eu unde ati stat, de sub gradina voastra curgea borcut (apa minerala, n.n.), deasupra Tisei." Eu eram mic, aveam patru, cinci ani, dar tin bine minte cum discutau. Si de atuncea abia am asteptat sa se iveasca ocazia, sa pot vizita locurile acelea.

Prima data cand am fost in Ucraina, atuncea era inca Uniunea Sovietica, in anul 1973, m-a invitat un om, Cocerjuc Vasile. Eu nu m-am lasat pana nu m-a dus in satul Cvase, i-am spus ca vreau sa vad unde curge borcutul acela. Iar el imi spune: �Pai, acolo m-am nascut eu!" Cand am ajuns acolo, am trecut Tisa pe o punte, mi-a aratat unde e borcutul, m-am apropiat, ca sa beau din borcutul de care tot vorbea bunica. Va spun drept, am simtit cum imi curgea borcutul acela prin vene. Iar cand am intrat in casa, acolo statea mama lui Cocerjuc Vasile, eu am spus: �Laudam pe Isus, mamico!" Iar ea mi-a raspuns: �Laudat sa fie Dumnezeu in veci, fiule!" Si cand m-am uitat pe perete, am vazut o fotografie inramata, cu un om care semana leit cu unchiul meu, Gheorghe. Zic lui nevasta-mea: �Uite pe unchiul meu Gheorghe!" Iar femeia spune atunci: �Acela nu ii Gheorghe, ci sotul meu, Vasile!" Zic: �Stiu ca nu-i Gheorghe, dar seamana foarte mult si asta inseamna ca suntem neamuri!"

Eu o numeam �mama", iar ea pe mine �fiule", pana nu a murit. Si anul acela ea mi-a devenit cu adevarat mama, deoarece mama mea a trecut in vesnicie, a murit intr-o tragedie care a fost unica.

(Intra sotia si ne invita sa luam masa de pranz. In timpul mesei, imi povestesc amandoi despre cum a fost ucisa mama sa impreuna cu sora, dar ma roaga sa nu scriu despre aceste evenimente.)

- Mai vreau sa spun ceva in ceea ce o priveste pe nevasta-mea, Cocerjuc Livia. Despre nevasta-mea as putea vorbi mult si numai lucruri frumoase, lucruri bune, nimic rau. Ea a terminat scoala pedagogica de limba ucraineana in orasul Siret. Este fiica unui neamt, Franz Iosif Maximilian Madon si a unei ucrainence, Pavliuc Vasilena. Socrul stia bine limba ucraineana, soacra stie bine limba germana, amandoi stiau bine romaneste. Asa ca copiii lor, toti trei, cunosteau trei limbi. Sotia mea s-a nascut in 1936, pe 29 mai, in satul Danila, judetul Suceava. De patruzeci si trei de ani suntem casatoriti. Copii nu am avut, dar am infiat un orfan, care a stat la noi unsprezece ani. Acuma el traieste in orasul Timisoara, este pe picioarele lui, deja are doi copii. Baiatul termina liceul, fata este in clasa a noua. Noi am ramas aici, in Bistra, satul meu natal. Oricum ar fi, orice s-ar spune despre acest sat, pentru mine este locul cel mai frumos din lume si nu l-as parasi pentru nimic niciodata. Aici sunt aproape de Ucraina, a doua patrie si nu as putea sa ma indepartez de hotarul sau. Eu posed permis de trecere peste frontiera si pot sa trec ori de cate ori doresc, iar lucrul acesta, pentru mine, inseamna foarte mult.

Inca ce mai vreau sa va povestesc si ma intorc inapoi, in anul 1963, cand am lucrat la exploatarea forestiera si la urechile mele a ajuns vestea ca unchiul Havrelo Clempus, asa ii spuneam eu, �unchiule", ca daca ii spuneam �domnule", sau �tovarase" se supara, spunea: �Eu nu sunt domn in opinci si nici tovarasul nimanui." Dar cuvantul acesta, �unchiule", ii placea foarte mult. Eu asa il numeam. Deci, am auzit ca l-au dat afara de la locul de munca, din cauza ca scria poezii. Le scria seara, iar a doua zi le citea oamenilor, ceea ce nu a fost pe placul unora, conducerii. L-au dat afara. Asta era intr-o joia si eu am aflat numai sambata, iar duminica am mers la el, acasa, in Valea Viseului.

- Ce scria ca l-au dat afara?

- El scria poezii, chiar atunci trebuia sa-i apara cartea, in anul acela, 1963. El scria poezii despre tot.

- Scria impotriva puterii?

- Impotriva puterii nu scria nimic, dimpotriva, a scris multe poezii dedicate conducerii, partidului, Romaniei, altfel nu i se edita cartea. Cel ce conducea lucrarea il ura, nu-l placea pe Clempus, unu�, Maricec Ioan, mai traieste inca. Iar cand l-am luat pe Clempus la mine, la lucru, in echipa mea, fratele lui Maricec Ioan, era sef de sector la Leordina, cand a aflat acest lucru mi s-a adresat foarte urat. Eu i-am raspuns scurt: �Tovarasu� Maricec, de oamenii mei eu raspund, sa nu indrazniti sa-mi luati oamenii!" Iar lui Clempus i-am spus: �Unchiule, tot ce va trece prin cap, stati jos si scrieti! Eu raspund de asta." Asa a lucrat la mine cativa ani, si-a adus carti, caiete, creioane, nu-l pot uita veci. In memoria mea a ramas cu braul lat si cu creionul in brau, iar in traistuta purta mereu, peste tot, un caiet.

Eu, despre Clempus am auzit prima data cand am avut patru, cinci ani si prima data am ras de acest nume, Clempus. La noi, la Bistra, se spunea la dopul acela cu care se astupa barbanta (butoiul, n.n.). Pe urma, bunica a adus un calendar, un anuar, nu stiu de unde l-a primit, dar acolo scria despre Havrelo Clempus. Bunica citea despre el, ce scria acolo. Mie mi-a placut ce era scris acolo. Calendarul era editat din 1936, iar bunica l-a primit in 1940. Atunci l-am simpatizat si mai mult pe Clempus, cand i-am vazut fotografia in calendarul acela.

- Calendarul a fost editat in Ucraina?

- Da, in Ucraina, la Cernauti, il mai am si acuma. Eu il cunosteam din calendarul acela, am mai auzit despre el, dar putin. In 1951, 1952, l-am cunoscut personal. Eu eram tanar, iar el mai in varsta cu douazeci si trei de ani ca mine. El s-a nascut in 1910, normal, mi se adresa ca unui tanar, dar nu mi-a vorbit niciodata urat. Noi ne-am apropiat unul de celalalt incepand cu anul 1963, cand lucra la mine. Despre el se vorbeau tot felul de lucruri urate, insa el a fost un om foarte corect, un patriot ucrainean, care cunostea literatura ucraineana. Lucrul acesta multora nu-i placea.

In principal, dupa ce mi-a spus ca a cunoscut-o personal pe marea scriitoare ucraineanca Olga Cobelianska si ca a vizitat-o la Cernauti, mi s-a parut mai interesant. Cand am aflat ca l-au dat afara, mi-a parut rau pentru el, cred ca nici de tata nu mi-ar fi parut mai rau ca de el. Cand ne-am dus acasa, l-am gasit cu lacrimi in ochi si mi-au dat si mie lacrimile, chiar acuma cand vorbesc am lacrimi in ochi. I-am propus sa vina la mine, la lucru, i-am promis ca-i voi acoperi lipsurile, sa nu-si piarda drepturile, alocatia, avea doi baieti, Iaroslav si Bogdan. Cand a venit la lucru, i-am dat un loc de munca, unde putea sa si scrie, deoarece cunosteam patima lui, il incurajam mereu sa scrie. Pentru asta, mi-a fost recunoscator cat a trait. Pe urma, eu m-am transferat de acolo, iar unchiul Clempus a ramas, dar noi tot am tinut legatura. El venea la mine, discutam foarte mult despre istoria si literatura Ucrainei. Pe urma, a dorit sa se aboneze, prin mine, la tot felul de ziare si reviste din Ucraina, deoarece la el, in Valea Viseului, nu ajungeau. In timpul acela am fost abonat optsprezece ani, din 1972 pana-n 1990, la �Jurnalul Ucrainei". Aparea saptamanal, erau saisprezece abonamente pe toata Romania, din care doua erau pentru mine, pe numele meu, unul i-l dadeam lui Clempus. La el, in sat, isi bateau joc de el si cred ca-i bagau strambe de nu reusea sa se aboneze.

Unchiul Clempus mi-a insuflat asa un suflu, o dragoste fata de poetul Taras Sevcenco, pe care el atat de mult l-a iubit, incat eu i-am promis ca voi vizita locurile natale ale lui Sevcenco. A sosit si timpul cela cand am vizitat patria lui Taras, dar unchiul Clempus nu mai era. El a murit pe 5 ianuarie 1990, iar eu am vizitat Cercase, unde a trait Sevcenco numai in august 1990. Am vizitat si casa diaconului unde a invatat Sevcenco. E o casuta mica, izolata cu sticla, nu se poate intra in ea. Si la casa domnului Endelgard, la mormantul Caterinei, mama lui Sevcenco, la casa unde s-a nascut Sevcenco, am stat acolo o saptamana si am fost si la Canev, la mormantul lui Sevcenci, am facut poze, dar, din pacate nu am mai avut cui arata. Eu am facut calatoria asta in numele lui Clempus, asa cum i-am promis.

Eu vreau si sper ca o sa scriu despre calatoria aceasta, cu toate ca nu prea am talent, dar, totusi, o sa scriu. Cand m-am intors, am povestit la mai multi despre calatoria mea si dorinta lui Clempus, dar, din pacate, sunt foarte putini dornici sa asculte sau nu mai sunt deloc. De aceea, eu ma gandesc ca e bine sa fie undeva scris lucrul acesta, caci, asa cum a spus poetul Maxim Relskei, �Pastrand amintirile despre altii, lasam amintiri despre noi." Eu si acuma ma duc de multe ori la mormantul lui Clempus cum as merge la mormantul unui parinte, vizitez casa lui, familia lui, suntem in relatii. Si as dori sa nu-l uitam niciodata. Eu i-am spus, pana a trait, ca o sa-i facem muzeu si acuma, cu ajutorul unor oameni de bine, exista Casa Memoriala Havrelo Clempus. Il sarbatorim in fiecare an, organizam simpozioane, mai sunt unii care pun si piedici, dar asta este.

Sa nu uit sa va spun ca unchiul Clempus a fost student la Universitatea din Cernauti, la facultatea de filologie, dar interesant ca nimeni nu i-a cerut acte de studii la inscriere. El nici nu le avea, deoarece nu a facut nici un fel de scoala, era autodidact. A invatat sa citeasca la biserica, de la diaconi si scria la inceput cu litere de tipar, pe urma a invatat sa scrie si litere de mana. Asa ca primul an de facultate a terminat foarte bine, cu rezultate bune, iar in al doilea a ramas repetent la matematica. Matematica nu prea stia, ca toti filologii, care, de altfel, nu prea sunt prieteni cu matematica.

- Am auzit ca a fost la inchisoare...

- Da, a fost inchis in 1936, 1937, pentru poeziile pe care le scria si le publica la Cernauti. A fost inchis la Sighet, a scris despre asta intr-o poezie, cum l-au chinuit. De la el, din Valea Viseului, l-a turnat cineva. El citea si recita tot ce a scris, la toata lumea. El credea ca toti simt la fel ca el.

- Cat a stat inchis?

- In jur de noua, zece luni, poate un an. Dar inainte de asta, a fost in lagar, la rusi, undeva, dupa Novosibirsk. S-a dus la Livov si acolo l-au prins, i-a prins pe toti. Atunci nu te intreba cine esti, te prindea si te ducea. Asa erau muscalii (moscovitii, n.n.). Si, pe urma, de abia a reusit sa scape de acolo.

Mai vreau sa spun, cum am spus si anterior, la noi in sat au fost peste nouazeci de familii de evrei. Aveau si biserica lor, nu stiu de ce oamenii din sat o numeau Galileea, evreii o numeau Sinagoga, i se mai spunea si Biserica evreiasca, dar unde vreau sa ajung ca in Bistra au mai fost doua biserici: greco-catolica, care a existat dinainte de 1700. Deoarece in 1700 s-a nascut Aaron Petru Pavel, s-a nascut la Bistra. Era fiu de preot. El s-a nascut in luna martie. Asta inseamna ca era pe timpul lui Maria Tereza, deci biserica era greco-catolica. Insa, in anul 1934, 1935 s-a construit si o biserica ortodoxa, care avea trei sute cincizeci si cinci de enoriasi. Era singura biserica ortodoxa din Maramures care a fost distrusa in timpul ocupatiei hortiste. Asta s-a intamplat in anul 1943. Eu am vazut cu ochii mei cum a fost daramata. Preotul greco-catolic a urcat pe acoperisul bisericii si, cu un topor, spargea sindrila si o arunca jos. Eu mergeam la tata, ii duceam de mancare la fabrica si am inceput sa plang. Cand am ajuns la tata, muncitorii ma intrebau de ce plang si eu i-am spus ca hortistii darama biserica. Mie mi-a parut rau atunci, imi pare rau si acum, deoarece toata familia mea, bunicii, parintii erau ortodocsi. Istoria acestei biserici daramate nu cunoaste multa lume. Scrie, intr-o carte in limba romana, cartea se numeste Teroarea hortisto-fascista in nord-vestul Transilvaniei, la pagina 99, scrie ca singura biserica ortodoxa din Maramures care a fost distrusa sub ocupatia hortista a fost biserica din Bistra, careia ii apartineau trei sute treizeci si cinci de enoriasi. Iar acest Aron Petru Pavel de care am amintit mai inainte era un om cu foarte multa carte. El era contemporan cu arhiepiscopul Micu Clain, Inocentiu Micu Clain, arhiepiscop al Blajului. La fel si Aron Petru Pavel a ajuns arhiepiscop.

Mai departe, dupa cum se stie, in anii `48, `49, toate bisericile greco-catolice au trecut la ortodocsi, iar preotii, care nu au vrut sa treaca, au fost inchisi, ca detinuti politici. Dar preotul nostru, care a venit la noi in sat in 1945, era un mare patriot ucrainean, era din Cernauti, Ucraina. El a crezut ca, decat sa mearga la inchisoare, mai bine a trecut la ortodocsi. Asa a si murit, in anul 1979, ca preot ortodox. El a venit in Bistra in 1945, pe 22 aprilie si, dupa treizeci si patru de ani, moare, tot pe 22 aprilie. As zice o coincidenta interesanta. Pe acest preot, Dudca Andrei era numele lui, l-am cunoscut din prima zi a venirii sale in Bistra. Eu am fost la peste, pe raul Viseu, intre Bistra si Crasma si am prins o mreana cam de cinci kilograme, dupa cum a spus preotul. El m-a intrebat: �Baietas, ce faci cu pestele?" Iar eu l-am intrebat: �Dumneata cine esti?" El mi-a raspuns ca va fi preot la noi, in Bistra. Eu ma uitam la el cum arata, de parca cineva tocmai atunci l-a scos din mormant si atunci i-am dat pestele, mreana ceea de cinci kilograme. Pe urma, cam a doua sau a treia zi, parintele trimise dupa mine, ca sa ma duc la el. Mi-a propus ca, daca vreau, sa vin sa slujesc la el. Am fost de acord si am slujit la biserica trei ani si jumatate, faceam impreuna slujba in fiecare zi, botezuri, inmormantari, ce trebuia si, o data pe saptamana, in fiecare joi, mergeam la Valea Viseului si slujeam acolo. Diaconul, fostul diacon, a fost plecat la razboi, iar eu am stiut din copilarie treburile bisericesti, cunosteam canoanele si cantecele. Cat am putut am ajutat si umblam si la scoala. Pe urma, parintele Andrei si-a gasit alt baiat pentru Valea Viseului, iar eu slujeam aici, in Bistra.

Ce vreau sa spun, in toamna anului 1946, cand s-a inchis frontiera intre Romania si Uniunea Sovietica, noi, eu si cu parintele, am trecut peste pod. Podul era rupt deja, pravalit in Tisa si noi am trecut cum am putut, tinandu-ne de fiare, am trecut din Valea Viseului in Hmelevo. Bineinteles ca am avut pasaport de la jandarmeria romana, eu aveam atunci treisprezece ani, am trecut pe-al paisprezecelea. Granicerii sovietici s-au uitat la pasapoarte, granicerii cehi nici nu ne-au bagat in seama, jucau carti, stand jos, pe iarba. Atunci, inca, erau si granicerii cehi acolo, la podul de peste Tisa. Noi, trecand dincolo, am pornit in jos, pe malul Tisei, ca sa vedem locul in care a fost spanzurat fostul preot greco-catolic din Bistra, acelasi preot pe care l-am vazut pe acoperisul bisericii ortodoxe, spargand sindrila cu toporul. L-au spanzurat tot hortistii, nu stiu cu ce i-a suparat, insa l-au dus legat de teava tunului din Bistra, pana-n locul acela, unde l-au spanzurat. Ne-au povestit oamenii de acolo ca soldatii hortisti au legat varful unui carpen inalt si l-au indoit pana la pamant. Pe urma l-au legat pe preot de gat si de varful carpenului si pe urma au lasat varful si preotul s-a ridicat impreuna cu varful carpenului, in sus, spanzurandu-se. Soldatii se distrau pe seama preotului si pe urma au tras in el nouasprezece gloante, in piept, in cap, unde au nimerit. Pe urma au taiat lemnul, iar pe preot, Nahorniac Marian, asa il chema, l-au aruncat in Tisa. Pe urma, oamenii l-au scos si l-au ingropat in Valea Viseului, langa Biserica. Asta s-a intamplat in 1944, pe data de 4 august. A murit tanar, inca nici nu implinise treizeci si trei de ani, a fost nascut in 1911. Asta a fost trista istorie a preotului Nahorniac.

Asa, noi, dupa ce am plecat de la locul cu pricina, ne-am dus cam asa, vreo trei kilometri, in satul Dilove, la un preot Fasulea, asa il chema. Iar satul Dilove, atuncea se numea Tribusani. Dudea a vrut sa discute nu stiu ce cu acesta, ma rog, erau parohi in sate vecine, cu toate ca la mijloc era frontiera. Astfel, ei au discutat cat au discutat, a venit noaptea si asa, cam pe la ora zece, parintele imi spune: �Nicolae, parintele Fasulea ne da ceva de mancare si o sa inoptam aici, iar dimineata o sa trecem inapoi, in Valea Viseului", unde aveam slujba a doua zi, deoarece era joi, deci noi am fost intr-o zi de miercuri la Trebusani. Pe mine nu stiu ce m-a apucat, dar am insistat sa plecam, i-am spus parintelui ca eu nu dorm acolo si ca, daca el nu vine, eu ma intorc singur si o sa ne intalnim dimineata, in Valea Viseului. Parintele m-a ocarat, mi-a spus cuvinte care m-au si jignit, m-a facut cacacios si de tot felul. Eu tot am insistat sa plec, sa ma lase sa plec, iar parintele mi-a spus ca daca plec nu o sa primesc nici de mancare. Iar eu, va spun sincer, ca era a treia zi de cand nu am pus nimic in gura, nimic, nimic. Atunci era greu, era foamete. Cand a vazut ca nu poate sa ma convinga sa raman, a pornit si el cu mine, dar nu am mai mancat nimica nici in seara ceea. Oamenii ne spuneau: �Cum o sa treceti noaptea peste podul rupt? Nu o sa va lase granicerii." si ne-au sfatuit sa mergem pe calea ferata. Atunci deja era cale ferata intre Romania si Ucraina, Uniunea Sovietica. De fapt, calea ferata era din 1916, dar, in timpul razboiului, a fost distrus podul. Dar atunci, in 1946, era facut un pod de lemn si, peste el, era pusa calea ferata si mergea trenul, se intorceau oamenii de pe front. Asa ca am luat-o pe calea ferata, noaptea, eu descult, asta era incaltamintea mea..., imbracat subtire. Mergeam in spatele parintelui, care ma tot dojenea. Eu ma tot loveam la degete, dar nu scoteam un sunet, cu toate ca ma durea. Asa am ajuns la frontiera, de pe raul Lorita. Acolo, granicerii ne-au oprit, au verificat actele noastre, granicerii sovietici, cehii nu ne-au spus nimic de data asta, atat imi aduc aminte, ca cineva dintre militarii sovietici ne-a intrebat daca nu stim cat a ceasul. Ne-a intrebat in limba rusa, iar parintele i-a raspuns in ucraineana ca e unsprezece si un sfert. Ne-au lasat sa trecem, inca i-am spus ca mai sus arde o transversa, insa ei nu au spus nimic la asta, ne-au lasat sa trecem pe teritoriul Romaniei. Granicerii romani ne-au verificat pasapoartele, erau vai si amar de ei, incaltati cu opinci si imbracati subtire, flamanzi, era greu. Nici granicerii romani nu ne-au spus nimic, ne-au lasat sa plecam, asa ca am ajuns la Bistra, la ora doua noaptea. Cand am ajuns, parintele a intrebat-o pe preoteasa daca are ceva de mancare, �ca mucosul asta n-a mancat de trei zile". Preoteasa nu avea nimic si ne-am culcat. Am dormit doar trei ore, la cinci ne-am trezit sa mergem la Valea Viseului, erau opt kilometri de drum, cam pe la ora sapte am ajuns la Valea Viseului, iar din sat se auzea un zgomot mare de bocete, strigate, cum scrie in biblie, scrasnet de dinti si vaiete. Nu am putut intelege nimic ce se intamplase, pana nu am intalnit o femeie care, cand ne-a vazut, a cazut in genunchi, i-a sarutat parintelui mana si, plangand, a spus: �Parinte, e sfarsitul lumii, ne prapadim cu totii!" Parintele a intrebat-o ce s-a intamplat si ea ne-a explicat ce-i cu bocetele alea. Sovieticii au inchis frontiera, iar oamenii care au ramas dincolo au incercat sa fuga in Romania, iar cei ce au ramas in Romania au incercat sa fuga dincolo. Si pe multi i-au ranit si pe vreo trei chiar i-au impuscat mortal. Atunci, parintele mi-a spus sa vin langa el, eu eram mai in spate, eu nu prea am vrut sa vin langa el, deoarece imi auzisem destul cat m-a dojenit tot drumul, ca din cauza mea nici nu a dormit si a mers pe jos atata amar de drum. Parintele s-a apropiat de mine, m-a imbratisat si m-a mangaiat pe cap, spunand sa-l iert ca m-a dojenit, deoarece Dumnezeu mi-a spus pus in gand sa nu vreau sa dorm la Tribusani. Ca, daca ramaneam acolo, trebuia sa ramanem pentru totdeauna acolo. Mie, bineinteles, nu mi se putea intampla nimic, insa pe el precis ca-l omorau NKVD-istii, iar preoteasa ramanea singura in Romania.

- De ce l-ar fi ucis KGB-ul, pentru ca era preot?

- Nu, nu pentru ca era preot, el era un patriot al neamului ucrainean. Pe mama si sora parintelui Andrei, KGB-istii le-au legat in casa, acolo, la ei, la Cernauti si au dat foc casei, asa ca au ars de vii in casa, amandoua. Iar parintele a fugit in Germania, acolo a fost preot, iar dupa razboi a venit in Romania. Avea si doi copii, doi baieti care au murit de foame, unul intr-o pestera, iar altul intr-o groapa, in padure. Nu aveau nici apa, nici mancare, erau urmariti, copiii plangeau, ei tineau copiii de gura, poate au murit asfixiati, cine stie? Parintelui nu ii placea sa vorbeasca despre asta. Asta a fost cand rusii au luat Basarabia si Bucovina de Nord. Fratii lui au fost prinsi si inchisi, avea un frate inginer, Matei, el a murit deja. Mai avea un frate, a murit si acesta, eu ii cunosc pe nepotii lor. Cand ma duc pe la Cernauti, intotdeauna trec si pe la ei. Si astfel, pentru incapatanarea mea, ca nu am vrut sa raman in noaptea aceea, sa dorm la Trebusani, parintele a scapat de mana KGB-istilor. El mi-a fost recunoscator pentru asta pana la moarte. Si atunci, cand era pe patul mortii, a zis preotesii: �Bunico, daca nu era Nicolae, eu muream la moscali, iar tu ramaneai aici. Numai datorita lui mor langa tine!"

Ce am uitat sa va spun, in fiecare zi, dupa slujba, dupa ce se intorcea acasa, parintele lucra. Era un tinichigiu foarte bun, mai repara si ceasuri. Mie ceasurile nu mi-au placut, dar la tinichigie lucram cu el, imi placea. Preotii din alte sate erau foarte suparati pe el, spuneau ca le e rusine lor ca el lucreaza ca orice tinichigiu de rand. El radea si spunea ca lui nu-i e rusine de munca, cand lovea cu ciocanul pe tabla, spunea: �Uite, ciocanul e cel mai bun tovaras al meu!" Asa spunea, ca ciocanul e prietenul lui. Dupa ce am crescut si am lucrat prin ateliere, i-am facut tot felul de scule, pe care nu le avea, dar, dupa moartea lui, preoteasa mi le-a dat inapoi. Dupa moartea lui eu am avut grija de preoteasa, o vizitam, ii telefonam, era o femeie deosebita, o ucraineanca adevarata. Ea, pentru mine, a fost ca o mama, iar parintele ca doi tati, cu toate ca tineam mult si la tatal meu, dar asemenea oameni, cum a fost parintele Dudca, daca se naste unul, e mult...