Minoritati: identitate si coexistenta

(Interviu realizat de Adrian Onica, in 10 iulie 2000, la Timisoara, cu Milivoi Cacic, etnic sarb, n. 1920, la Satu-Mare, jud. Arad. Interviul face parte din arhiva Fundatiei �A Treia Europa".)

Stefan Jancik

Despre slovacii din România nu se poate vorbi ca despre un întreg. Desi slovacii, in marea lor majoritate, traiesc în localitati rurale, aici s-au creat mai degraba niste �insule" locuite de slovaci, deosebindu-se între ele prin mai multe elemente. Rezultatele cercetarii au aratat ca, în procesul evolutiv al culturii slovacilor stabiliti în diferite regiuni ale României, se manifesta ample deosebiri. Un rol important in formarea culturii lor, dar si in parcursul vietii fiecarui individ, l-a avut nu numai mediul geografic în care s-au stabilit colonistii, dar si mediul economic si social la care au fost nevoiti sa se adapteze. De exemplu, in satele bihorene pe care le-au intemeiat, ei au ramas aproape izolati de celelalte etnii. Aici, din cauza lipsei drumurilor de acces, influentele exterioare au patruns doar cu greu. Nadlacul (judetul Arad), care, înainte de venirea slovacilor a fost locuit de sârbi si români, este, astazi, un oras multietnic. Aici slovacii au fost si sunt într-un contact permanent cu alte nationalitati. Pe lânga biserica si scoala, care au avut un rol foarte important in formarea acestei comunitati, o influenta considerabila a avut-o si acest tip de convietuire multietnica.

Una dintre legaturile de baza ale unificarii populatiei din cadrul acestor localitati a fost munca în agricultura care, în afara faptului ca era principala sursa de hrana, forma legaturi strânse între locuitorii aceluiasi sat, ei fiind dependenti de ajutorul reciproc. O influenta foarte puternica, ce si-a lasat amprenta în sufletul oamenilor, a avut-o procesul de colectivizare, prin încalcarea drepturilor omului, prin nerespectarea problemelor de tip social si psihologic. Aceasta situatie s-a oglindit si se oglindeste puternic si astazi în viata fiecarei persoane din comunitate. Prin colectivizarea fortata, s-au încalcat credintele si convingerile lor, propriile sisteme de valori. Este interesant de urmarit, in special la generatia mai vârstnica sau la satenii din zonele necolectivizate, atitudinea fata de pamânt. Pentru slovaci, pamântul nu înseamna doar bogatie, proprietate, ci si respect. Generatia mai tânara, care a intrat în contact mai apropiat cu pamântul doar dupa restituire, nu a mai dobândit fata de pamânt legaturi sentimentale. Pentru aceasta parte a comunitatii, pamântul reprezinta doar o valoare strict materiala.

Legaturile cu comunitatea locala, in care fiecare individ si-a petrecut copilaria sau, uneori, chiar întreaga viata, se formeaza trecand prin sistemul familial, în care fiecare se dezvolta si traieste. In viata fiecaruia se oglindesc toate problemele mai importante prin care a trecut propria familie.

Rezultatele comparatiei declaratiilor date de subiecti indica o gama variata de elemente comune, apartinând aceleiasi comunitati locale, dar, în acelasi timp, evidentiaza si multe deosebiri, care difera de la om la om. De aceea, povestea vietii fiecarui individ este unica. Nu am reusit sa aleg nici un interviu �etalon", care sa reprezinte viata minoritatii slovace în general, sau care sa fie caracteristic si tipic pentru întreaga noastra comunitate. Povestirile vietii subiectilor sunt declaratii subiective, care sunt reprezentative pentru persoanele intervievate.

Subiectul ales pentru prezentul volum, Stefan Jancik si-a început cronologic povestea vietii, cu date fixe, punând accentul pe descrierea anilor de scoala. Pe parcurs, în aceasta povestire începe sa se simta parca o retraire a anilor tineretii, cele spuse nu suna doar ca o simpla biografie a unei persoane oarecare. Stefan Jancik intra în amanunte si povestea lui primeste, treptat, �culoare", contopindu-se cu mediul în care s-a desfasurat interviul: o camera care a creat, într-un fel, mediul perioadei în care s-au întâmplat cele povestite. O camera în care am înteles mai bine decât oriunde povestea vietii acestei familii, o camera în care se oglindeste personalitatea domnului Jancik, o camera care, într-un fel, face parte din viata lui. O încapere mica, probabil cea mai mica dintre cele aflate în casa lor mare, cu peretii plini cu fotografiile stramosilor sai, o încapere primitoare, cu mobila mai veche, unde si un strain se simte ca acasa.

Povestirea sa, desi, într-un fel, da impresia ca baza amintirilor sale din copilarie se sprijina pe anii petrecuti la scoala, pune accentul pe cele mai frumoase amintiri legate de parinti, bunici si strabunici, care, în mod direct sau indirect, au contribuit la formarea vietii lui, la cresterea si educarea lui. Spre toti acesti oameni, dar mai ales spre bunicul si tatal sau, domnul Jancik priveste cu mândrie, pentru ca datorita lor a ajuns ceea ce a încercat sa ramâna pe tot parcursul vietii sale: un om harnic, ducând o viata cinstita. In ciuda problemelor cu care familia sa a fost nevoita sa lupte, domnul Jancik, care la vârsta de saptezeci si opt de ani beneficiaza de o memorie foarte buna, este un om mândru de familia sa, de munca sa, de toate cele pe care le-a obtinut el sau stramosii lui prin fortele proprii.

La plecarea mea din aceasta casa am avut impresia ca cele povestite formeaza doar o particica din cele ce ar putea sa-mi povesteasca si ca povestea vietii sale este lunga, mult mai lunga decât ceea ce va fi prezentat în urmatoarele rânduri.

S. L.

 

�Pe mine, ca minoritate slovaca, m-au pus sa recit poezia Sunt român"

- Ma numesc Jancik Stefan, sunt unicul copil, fiu al parintilor mei, Stefan si Susana, nascuta Juhas. M-am nascut la 9 octombrie 1922. Ce copilarie am avut pâna la vârsta de trei ani nu tin minte. Dar, în ziua de 3 octombrie, mama mea m-a îmbracat frumos, m-a luat de mâna si m-a dus la gradinita. Sincer sa fiu, si nu condamn pe nimeni, nu multi copii au fost atunci la gradinita. Din diferite motive. Ce au fost, au fost copii ai intelectualitatii de atunci, din Nadlac, al unor meseriasi, printre care am fost si eu. Am fost un copil viu, zburdalnic si, asa cum se spune, cazut pe picioarele mele. Acest timp a durat trei ani de zile, pâna la vârsta de sase ani, când a fost sarbatorirea terminarii anului gradinitar. Pe mine, ca minoritate slovaca, m-au pus sa recit poezia �Sunt român". Daca nu va supar, o recit: �Sunt român, român voi fi,/ Pâna lumea lume-o fi./ Pentru tara, pentru neam,/ Bucuros dau tot ce am./ Dau si sânge, dau si viata,/ Dau si-avere cu placere/ Caci nimic nu-i mai frumos,/ Mai placut si de folos..." Puncte, puncte, mai departe nu mai tin minte. Si cu aceasta, perioada mea de gradinita s-a terminat, fiindca am fost cam neastâmparat, s-au cam saturat la gradinita cu mine.

Neavând ce face, parintii mei, cu mine, m-au dat la clasa întâia, dar, dar..., dar nu mi s-a înscris anul. Si la scoala am fost tot asa ca la gradinita. Neastâmparat. Un fost domn învatator, Gheorghe Bencík, la sectia slovaca, foarte bun învatator, facut din taran. Tot aceasi situatie o fost dupa primul razboi mondial ca si acuma, dupa al doilea razboi, ca a fost nevoie de cadre. Si s-au facut, din fel si fel de persoane, dascali foarte buni. Si n-a vrut sa ma pedepseasca cu facaletu, cu batu�. Si în clasa a fost un dulap numai cu trei picioare. Din cauza ca al patrulea a putrezit. M-a asezat sus pe dulap si trebuia sa stau foarte cuminte. Fiindca daca ma miscam cumva, se clatina si puteam sa ma rastorn cu dulap cu tot. Si, la un moment dat, saturat, asa, pe acest dulap am strigat: �Sar!" Si atunci m-a luat domnu� profesor. Si am stat eu vreo zece minute linistit, dar dupa aceea..., no...

Azi asa, mâine asa, a trecut anul, am terminat, a trecut si vacanta si a venit vremea normala pentru a ma înscrie în clasa întaia. Eu eram deja aproape un fel de sef între copii, ca eu am stiut deja materialul din clasa întâia. A trecut clasa întâia, a venit clasa a doua, la domnul învatator Oscar Rohác, tot slovac, unde nu pot sa ma laud ca am învatat nu stiu ce minune. Am terminat clasa a doua, am trecut în clasa a treia, tot la un învatator slovac, a fost ciclu de trei clase, la Samuel Kubica, un învatator mai perseverent. Acesti ultimii doi învatatori, fiind si cantori la parohia evanghelica din Nadlac, când le era saptamâna lor de serviciu în diminetile si duminicile, ne-au obligat sa mergem la biserica, fara comentarii. Foarte bine a fost asa cum a fost. Si dupa aceea au urmat orele normale în clasa. Dupa terminarea acestor trei ani de scoala, cu limba de predare slovaca, am trecut la scoala cu limba româna. Nu mi-a fost tot aia. Aci a început greul. Primul învatator, în clasa a patra, mi-a fost domnul învatator Iulian Faur. Il porecleau Lulus. Treaca, mearga si el s-a ocupat mai bucuros de acei elevi, care au mers mai bine decât noi, care am trecut de la sectia slovaca. Dar am trecut, urmând clasa a cincea. Tot la limba româna m-am dus la domnul învatator alt Faur, mai în vârsta, care, spre nefericirea lui si a noastra tuturor, i-a murit sotia, a ramas vaduv si cam nu prea l-a interesat scoala. A trecut anul, eu cu foarte putine lucruri m-am pricopsit.

Vazând tatal meu..., vazând tatal meu ca pe undeva nu e bine, s-a iscat o domnisoara, care a pregatit copii pentru gimnaziu, dar în mod particular. M-a dat tata si pe mine. Cam pe la 25 ianuarie am dat examenele, pe mine m-au înscris la Sânnicolau Mare, în gimnaziu. Un gimnaziu - eu nu am decât cuvinte de lauda asupra lui, dar acest prim an de particular nu mi-a adus multe foloase, chiar am facut corigenta la limba româna, ce mi-a fost asa, un fel de pedeapsa. Toata vacanta de vara am irosit-o învatând limba româna. Dar, spre binele meu. Tot o domnisoara care, cu un an, doi înaintea mea a terminat acest gimnaziu din Sânnicolau Mare, a fost prima premianta la �Tinerimea româna" din Bucuresti la limba româna, desi fiind slovaca, ea s-a ocupat de mine toata vara cu limba româna. Dar, într-adevar, mi-a pus bazele necesare pentru tot restul vietii. Si gramatical, si lectura. Ducându-ma toamna la examen, am luat zece în scris, zece în oral. Chiar mi-a reprosat doamna profesoara Rusovan Smaranda, din Valenii de Munte, care m-a întrebat: �Da� ce-ai facut de n-ai stiut?" �Pai, dupa cum vedeti, nu din vina mea, din vina doamnei, care s-a ocupat de noi." Fara sa stiu eu, tatal meu, fiind un tata... într-adevar tata, si as reveni putin, i-a dat si bani de cheltuiala, si bani de înscriere, si tot, ca daca termin bine examenele, sa facem turul Timisoara, Arad, Nadlac. Mi-a tradat secretul asta când am fost gata cu examenele. M-am înscris la gimnaziu, ne-am dus apoi la Timisoara, Arad. Ma rog, bucuros si tata, si eu. Asta a fost pe la sfârsitul lui august, începutul lui septembrie, ca la 15 septembrie a început anul scolar.

M-a dus tata la Sânnicolau Mare, m-a dat la internat, un internat exemplar, din orice punct de vedere, al acelor timpuri. Am fost treizeci de elevi, clasele întâia, a doua, a treia, a patra. Cu o cantina minunata. Poate nu ieftina, dar conditiile au fost foarte bune. De scoala, de domnii profesori, numai cuvinte de lauda sunt. Cum am spus mai inainte, acesti domni profesori, dupa primul razboi mondial fiind, mai ales în partile astea, lipsa de profesori români, dar acesti domni profesori toti au fost români, dar învatatori înainte, sub regimul monarhiei austro-maghiare. Unul a fost domnul profesor Lazar Rusovan, al doilea a fost domnul profesor Adrian Tapos, al treilea a fost si domnul director al gimnaziului, Teodor Bucurescu. Sa adaug asa, mare nationalist, patriot, dar, nu a facut nici un fel de discriminare. Deoarece la acest gimnaziu am fost câte nationalitati exista în Banat, toti am fost! Pâna si turc a fost între noi. In clasa întâia am prosperat bine cu învatatura, am luat mentiune, terminând bine, dar, între timp, am apucat ultimul an de cercetasie. La fiecare fine de an, am sarbatorit încheierea anului. Asta a fost prin anii `35, `36, `37, `38, cât a durat gimnaziul pentru mine. Foarte frumoase serbari am facut, serbari de cercetasi. Terminându-se anul, m-am înscris pentru clasa a treia. Cercetasia a fost terminata în România, a intervenit strajeria. Tot o.., o..., cum sa ma exprim, tot o educatie sportiva pentru tineret. Am uitat sa adaug, de aceasta disciplina scolara.

In clasa a doua în data de..., înainte de Craciun, a venit domnul director cu ordinul ministerial ca, astazi, la ora 12, începe vacanta si va dura pâna în data de 7-8 ianuarie, asa ceva a fost, dar de la zece, la unsprezece am avut înca ora de caligrafie. Si sa va spun patania mea. Domnul profesor Lazar Rusovan a fost profesorul a mai multor..., dintre care si caligrafia. Si, stiind ca noi suntem deja porniti spre vacanta, ne-a atras atentia sa fim cuminti, sa stam frumos, pana scrie lectia pe tabla. Eu, asa, mai neastâmparat, mai nerabdator cum am fost, în spatele meu am avut un coleg, care a avut atunci un ceas pe mâna. Sa adaug, nu se nasteau copii cu ceasuri pe mâna, cum se nasc acuma. Si l-am întrebat: �Cât îi ceasu�?" Auzindu-ma soptind, profesorul a pus creta pe masa. �Cine susoteste?!!" Nu m-am uitat în dreapta si în stânga, sa vad cine se ridica în picioare, dar mi-am luat curajul raspunderii. �Eu, domnule profesor." �Da� ce susotesti?!!" �Am întrebat cât îi ceasu�." �Da� de ce îl întrebi pe el si de ce nu ma întrebi pe mine?!!!" Si a avut un ceas de buzunar cât o ceapa de mare pe masa! �No, zice, azi nu mai facem caligrafie, dar va spun eu cât îi ceasu�. Dar, înainte, hai afara, Jancik!" M-am dus afara, ei, asa un sut mi-a tras pe fund cu o nuia, numai asa îmi curgeau lacrimile. Si de durere, si de rusine, si de..., si de toate. M-a trimis la loc si ma întreaba: �Ai carnetul de note aci? Da-l încoace." Taie peste nota de purtare ce am avut-o zece, modifica în opt si scrie �corectat diriginte Lazar Rusovan". Eeeei, am crezut ca-mi pârleste obrazul de rusine. �Si stai în picioare!!!" Am stat în picioare si el, din minut în minut, îmi spunea: �Mai sunt zece minute.", �Mai noua minute.", �Mai trei minute.", �Mai doua minute.", �Auzi, Jancik, mai avem un minut. Fii atent Jancik, ca imediat suna." Intr-adevar, soneria a sunat. �Jancik, mai, hai afara!", si-mi mai trage un rând de pedeapsa si zice: �Acuma, eu, de la mine, va mai tin cinci minute." Toata clasa a fost nerabdatoare, dar n-a fost încotro. S-au terminat cinci minute, ne-a urat o vacanta placuta, puteti sa va închipuiti ce vacanta placuta a fost pentru mine... Am venit acasa si tata, curios si el sa vada carnetul de note, se uita si vede peste nota de purtare tras si... �Da� asta ce-i?!!!" �Pai...", am raspuns eu, cum am raspuns, n-am mintit, dar, când m-am reîntors acasa din vacanta, s-a dus si tata cu mine, la Sânicolau. L-a cautat pe domnul diriginte, care a fost totodata si directorul internatului si-l întreaba: �Domnule profesor, da� cum si ce?" Zice: �Domnu� Jancik, fiti linistit, copilul dumneavoastra nu-i baiat rau, dar este neastâmparat. Si pentru asta l-am pedepsit." Ce credeti, ce i-a raspuns tata pentru aceste vorbe? �Domnule profesor, eu va multumesc, bine ati facut ca l-ati pedepsit." Asta a fost raspunsul lui. Nu s-a dus nici la politie, nici la jandarmerie, nici la parlament, nici la guvern. Eu am ramas cu pedeapsa si mi-a servit, cinstit va spun, pentru toata viata. Si îmi mai aduc aminte de aceste vorbe si de aceste pedepse.

Tot în perioada clasei a doua de gimnaziu, am tot insistat. �Tata, cumpara-mi o bicicleta. Cumpara-mi bicicleta." Nu erau ca astazi, în fiecare casa, cinci biciclete în functionare, cinci împrastiate, stricate, poate au fost într-o strada doua biciclete. A fost prin anii `35. No, mi-a promis tata, �Daca vei termina cu bine anul, bicicleta va fi cadou". Zis si facut. Nu pentru bicicleta am învatat dar tata, tinandu-se de cuvânt, în vacanta de Paste ma astepta bicicleta acasa. Si mi-a scris mama sa fiu linistit, sa învat în continuare... Ce bicicleta... In vremea aceea, o firma din Arad umbla miercuri dupa-masa, ca joi sa fie în piata, cu biciclete si cu radiouri. S-a înteles tata cu acest patron, sa aduca o bicicleta, asa si asa. Si, într-adevar, a adus o bicicleta marca Opel, emailata, neagra, cu rotile nichelate, o bicicleta, parca o vad si astazi, cum alta în Nadlac nu a fost. Impachetata în cutie. Direct de la fabrica. Cu cinci mii de lei atunci. In rate.

- Ce a însemnat cinci mii de lei?

- Internatul pe un an de zile a costat sase mii de lei. Ei, am venit acasa, m-a dus tata, unde a fost pusa aceasta bicicleta. Ei, m-am simtit într-al saptelea cer. �No, încearc-o. Avem o curte mare, no, zice, mai încearc-o odata, ca trebuie s-o duca inapoi, ca ti-am adus-o ca sa-ti satisfac dorinta." Ooo... Parca mi-a luat viata. Mi-a cazut bicicleta din mâna si am bufnit în plâns, dar într-un plâns, din care nu m-au putut opri parintii. Asa a fost tatal meu, mai vesel la fire, dar dupa aceea m-au convins, cu facturi, ca bicicleta e cumparata. Insa viata bicicletei la noi a fost cam scurta. A venit mobilizarea, rechizitia si la 1 septembrie 1939 au rechizitionat-o si mai mult nu am vazut-o. Am ramas fara bicicleta. Astea au fost timpurile, asta a fost razboiu�.

Bun. S-a terminat clasa a doua, am luat mentiune, în clasa a treia am mers iarasi bine, am luat mentiunea întaia eu, în clasa a patra am mers si mai bine, am luat premiul doi si, cu asta, pentru mine, gimnaziul s-a terminat. S-a terminat pentru cauze obiective. Parintii mei si-au primit partea lor de pamânt.

- Parintii au fost tarani?

- Tatal meu a fost simplu meserias mecanic. Dar a fost fiu de taran si mama mea la fel. Si au primit partea lor de avere, de la parinti, si a început gospodaria, agricultura si la noi. Si când am venit din Sânnicolau Mare acasa, ma întreaba tata foarte concret: �Ce vrei de-acum înainte? Studii sau ramâi acasa?"

Si am ales sa ramân acasa. Poate bine am ales. Din diferite motive. Si am început în agricultura. Puteti sa va închipuiti ce agricultor am fost eu, fiu de meserias, domn venit de la gimnaziu, una, alta. Dar m-am acomodat si am mers. Dar, spre nefericire, au început timpurile grele. Asta în primavara, vara lui 1938 am absolvit eu gimnaziu�.

Si, în `39, în primavara, a sunat mobilizarea militara în România. Cu ce s-a început? Cu concentrarea rezervistilor, cu rechizitionarea cailor, a carutelor, a multora si a multora. Si tot mai greu, tot mai greu, ca mi-a venit si mie rându� sa fiu recrutat, ca în 1943, la 1 aprilie, sa fiu recrutat la unitatea de Grupul pompieri Bucuresti. Eu atata dorinta am avut sa ajung în Bucuresti si nu am avut ocazie si uitati ce ocazie mi s-a ivit, ca sa fac armata la Bucuresti. Si armata nu chiar asa de stralucita. Fiind deja România în razboi, la acea data, a început sa se simta saracia, lipsa si una, alta. Ca sa termin cu bine perioada de instructie trei luni de zile. Dupa aceea a urmat un concediu de vreo patruzeci de zile. Intorcându-ma înapoi, la Bucuresti, am mai facut o instructie, de cinci, sase saptamâni. Dar asa instructie, ca n-a fost nici perioada de recrut. Si dupa aceea, multumind gimnaziului, am ajuns la un birou, curier. Aici a început militaria asa, mai domneasca, pentru mine, care a durat pâna în 1946, iunie, iulie.

- Ce s-a întâmplat dupa terminarea razboiului? V-ati întors acasa?

- Dupa terminarea razboiului, m-am eliberat. Au fost zile foarte, foarte grele, în perioada armatei. Bombardamente, alarme, saracie, foamete etc., etc. Venind acasa, gospodaria taraneasca a mers cum a mers. Sincer sa fiu, deja am avut o fata, sa spun asa, poate aleasa pentru viitoarea sotie. Si, într-adevar, s-a si întâmplat sa ne casatorim, în anul 1947. La 4 mai. Dar tot mai grele si mai grele vremuri, comunismul a început sa apese umerii taranilor. In 1948, tatal meu a fost închis, în arest. Motivu�? Chiabur, sabotaj etc., etc.

- Ce avere a avut?

- Tatal meu a avut, cu mama mea, douazeci si sapte de hectare de pamânt si o garnitura de batoza, de treierat cereale. Asta a fost. Dar a fost un om harnic, un om care si-a stiut meseria, un om care si-a iubit meseria, un om harnic, sa spun asa. Tatal meu, desi fiind fiu de taran, el a învatat meseria, dar a învatat-o, n-a furat-o. Si, dupa ce a terminat ucenicia, a plecat în lume sa se specializeze. Din care perioada a ajuns si la Budapesta, unde a lucrat câtiva ani de zile, care a însemnat foarte mult ca scoala, pentru viata lui.

Dupa casatorie, ce urmeaza? Familia, copiii. In 1947, la 27 noiembrie, ni s-a nascut fiul, care este, exista, este casatorit, are doua fete mari. In 1952 ni s-a nascut fiica si pot sa adaug ca, pân-aci, în familie, între verisorii nostri, nu a fost fata. La noi a aparut prima fata în familie, care a fost cu bucurie primita în sânul familiei. Insa timpurile, din punct de vedere mai ales economic, au venit foarte grele asupra noastra.

Tata, în trei serii, a fost întemnitat, unde si-a pierdut si sanatatea. S-a întors, saracu�, viu acasa, dar bolnav. Dupa aceea, a fost operat la stomac si multe, multe nacazuri. A mai trait pâna-n 1972. In iunie, când si-a dat duhul, si a murit. Iar noi ne-am chinuit, asa cum ne-am chinuit, a venit întovarasirea agricultorilor, ne-am întovarasit.

Aia a fost de scurta durata, dupa aceea a venit... colectivizarea, ne-am colectivizat, am pierdut totul si eu nu prea am avut ce cauta în aceasta colectivizare, i-am privit asa, mai..., mai deocheat. Dupa aceea, am cautat si m-am angajat la fostul SMT din Pecica, ca pontator. Pentru mine, pontatoria asta a fost asa, o jucarie. Am fost stapân pe matematica, pe masurator, pe una, alta. Am dus-o foarte usor. Insa, din cauza ca am fost cine am fost, am avut un salar de mizerie si am trecut, atunci, la Intreprinderea Agricola de Stat, un fel de brigadier, tehnician, una, alta, cu salar mic, fiind acel, cine am fost. Ca, în 1972, între timp m-am îmbolnavit de hepatita, am suferit cu ficatul si, atunci, am rugat pe fostul domnu� inginer-sef de-atunci sa-mi faca rost de un servici mai usor, ca ma prapadesc, umblând cu remorca pe drumuri. M-a înteles si n-au trecut, cred ca, nici doua saptamâni, când mi-a comunicat ca luni dimineata sa ma prezint, ca voi ocupa un alt servici. De-aci m-am facut manipulant de carburanti lubrefianti, la depozitul de carburanti al I.A.S.-ului, unde am muncit treisprezece ani de zile, când, în 1984, la 1 octombrie, am iesit la pensie. De când sunt la pensie, am împlinit ieri, alaltaieri, saisprezece ani. Sanatos si mai putin sanatos, dar, slava Domnului, merg treburile.

Si vreau sa va mai spun de ce m-au botezat Stefan. In multe familii din Nadlac asta a fost o traditie, sa se mosteneasca nume de botez din tata-n fiu. Din câte sunt eu documentat, stiu ca, vorbesc dupa familia Jancik, strabunicul meu a fost Stefan Jancik, care s-a nascut la 20 august 1845 si a murit la 7 februarie 1915, de saptezeci de ani. De strabunica nu am documentatie, nu pot sa vorbesc nimic. De-aci, din aceasta casatorie, au fost trei baieti si doua fete. Bunicul meu, fiind cel mai în vârsta, tot Stefan Jancik, nascut în 10 mai 1867, mort la 2 octombrie 1942, de saptezeci si cinci de ani. Il tin minte foarte, foarte bine. Un bun gospodar, un om foarte perseverent, un om care, pe lânga averea pe care a avut-o, a avut timp sa se ocupe si de parohia evanghelica din Nadlac, fiind, în anii de razboi, si subprimar la Nadlac, dar de gospodaria sa nu a uitat. Cea mai mare satisfactie si placere a fost cresterea cailor. S-a vorbit ca a fost primavara in care au fost sapte mânji, unu� mai frumos decât celalalt. Dupa multa, multa truda si perseverenta, dupa un cal bine crescut, reusit, la vârsta de trei sau patru ani, s-a cumparat un jugar catastral de pamânt. Deci mai bine de un hectar de pamânt pe doi cai de astia. Si atunci vine cineva si se întreaba: �Da� cum a facut averea?" Nu a facut-o într-o noapte, cum se face acuma, dar în multi, multi ani, cu multa perseverenta si cu multa multa truda. Cai foarte, foarte frumosi, printre care, în anul 1926, a luat parte la expozitia de animale din Timisoara, unde a fost prezent si Majestatea Sa, regele Ferdinand al României si s-a oprit în fata acestui armasar, a lui bunicu� meu si, împreunându-si mâinile, a rostit: �Dar cum l-ati putut creste asa de mare si asa de frumos?!" Ca municipiul Timisoarei sa-l cumpere cadou pentru Maiestatea Sa, regele. Asta a fost adevarul. Sotia bunicului meu a fost Maria Lauko, nascuta la 2 februarie 1870, moarta la 26 ianuarie 1941, de saptezeci si unu de ani. Aceasta casatorie a fost cu doi fii si doua fete. Tatal meu a fost cel mai mare dintre baieti. Pe nume, tot Stefan Jancik, care s-a nascut în 4 martie 1895 si a murit în 24 iunie 1972, de saptezeci de ani. A fost casatorit cu Zuzana Jancik, nascuta Juhás, din care casatorie sunt eu, care m-am nascut la 9 octombrie 1922.

Avându-ma deja pe mine, ocupându-se de mine, prin anii când am împlinit eu vreo patru, cinci ani, într-o dupa-masa, spune mamei mele: �Mama, îmbraca-l pe Pistika, sa mergem sa ne barberim." �Sa ne barberim!!?" Zis si facut. Peste câteva case a fost frizeria. Am ajuns acolo, eu umblam p-acolo. Tata purta mustati, eu am vrut sa-i barbiereasca si mustatile, mi-a promis domnu� frizer, dar nu a rezolvat aceasta problema. Tata a ramas, în continuare, cu mustati. Dupa ce a fost gata de barberit, spune: �Stii ce, Pistica? Hai sa mergem la restaurant, la un sprit." Am ajuns la un restaurant, era un restaurant unde se duceau, sa spun asa, intelectualitatea comunei Nadlac. Dar se mai pierdea acolo si tata. Era bine cunoscut. Si vine chelneru�, comanda doua sprituri, a tras cu ochiul catre chelner, chelneru� a înteles despre ce este vorba, i-a adus tatalui un sprit adevarat si mie, un sirop cu zmeura. Si unul rosu, si altul. Tata-si apuca paharul, îl duce la gura, dar eu îl opresc, sa ciocnim. Si lumea ne observa. Am ciocnit, am baut, dupa aceea într-un hohot de râs lumea îl felicita pe tata: �Domnu� Jancik, ce baiat reusit ai". Desigur, i s-a marit inima, când a vazut si a simtit ca si altii ne observa, mai ales comportamentul meu.

Tata a fost si vânator. Unul dintre vânatorii buni. Stia sa împuste prada. Mai ales, a avut placerea sa împuste zburatoarele. Primele zburatoare care au venit au fost ratele, care au fost destul de multe la Nadlac, deoarece jur, împrejur, comuna Nadlac a fost împrejmuita de balti, unde erau multe, multe rate. Când ma ceream si eu, nu ma lasa tata acasa. Nu erau cizme de guma! Descult, prin balti, dar ma rog, placerea. La 15 septembrie a venit sezonul potârnichilor. Asta a fost ceva mai placut. Potârnichile erau multe, multe la Nadlac. Tin minte, ne-am dus la vânatoare doi vânatori si noi, vreo doi copii. Saptezeci si doua de potârnichi au împuscat acesti doi vânatori într-o dupa masa. Va închipuiti ce a însemnat asta.

- Ce au facut vânatorii cu atâtea potârnichi?

- A fost aci un evreu, Friedmann, care le achizitiona. Drept la el le-am dus, spre vânzare. Si-apoi câte vânatori nu s-au facut!! S-au facut asa numite goane, sau vânatori în comun. Hotarul Nadlacului fiind mare, a fost cazul ca am plecat seara la salajul bunicului meu, unde am înnoptat, ca sa fiu la jumatatea drumului unde trebuia sa ne întâlnim dimineata. Acest bunic, vorbesc de tatal mamei mele, care a stiut de programul acesta, a dat comanda la salaj sa se pregateasca si ceva de cina. Si de cele mai multe ori mergea si domnul parinte Bujna cu el. Asa papricas de cocos mâncam aci..., si azi îl mai tin minte. Si apoi, cu noaptea în cap, ne-am dus la vânatoare, unde toata ziua, marsaluind pe jos, pe holda, pe bulgari, mai înghetat, mai noroi, s-au împuscat multi iepuri. Si ajungând, seara, înapoi, obosit nu mi-a trebuit nici cina, nici nimic, m-am culcat si am dormit.

Eu m-am casatorit în anul 1947 cu domnisoara Elisabeta, nascuta Bartolomej, din care casnicie sunt doi copii, fiul mai mare tot Stefan, care are doua fete, deci numele de Stefan s-a pierdut. Fiica noastra, maritata cu Vasile Râmniceanu, la Bucuresti. Au doua fete mari, una cu facultatea terminata si una care a început facultatea.