Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Seria 6: CREDINŢA

Titlu: AVENTURILE CREDINŢEI

Lecţia – 6
Vom continua cu acest mesaj al credinţei. Când îţi dai seama că fără credinţă este cu neputinţă să-i fii plăcut lui Dumnezeu şi că cel ce vine la Dumnezeu trebuie să creadă că El este, îţi dai seama de importanţa pe care aceste lecţii le au pentru tine şi pentru mine.

Citim din Cartea Genezei, cap. 12:1,2: (1) “Domnul zisese lui Avram: “Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” (2) Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.” Apoi, în Matei 14:25-29, citim: (25) Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare. (26) Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare s-au înspăimântat şi au zis: “Este o nălucă!” Şi de frică au ţipat (27) Isus le-a zis îndată: “îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (28) “Doamne”, i-a răspuns Petru, “dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.” (29) “Vino!” i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape şi să meargă la Isus.

Pentru a cunoaşte ceva despre credinţă sau despre realitate, trebuie ca noi să trecem prin anumite perioade periculoase. Trebuie să părăsim siguranţa bărcii religioase. Trebuie să trecem dincolo de limitele religiei convenţionale, dincolo de ceea ce religia şi-a pus pentru a se proteja. Dumnezeu i-a zis lui Avraam: “Scoală-te, ieşi de aici şi îţi voi da o ţară.” l-a trebuit o credinţă plină de îndrăzneală unui om de 75 de ani să părăsească totul. Iar pentru a-1 cunoaşte şi a-l putea experimenta pe Dumnezeu, El cere o credinţă care are îndrăzneala de a face. În Matei 14:22-33, Apostolii au fost prinşi într-o furtună. Tocmai când îşi pierduseră orice speranţă, a venit Isus, mergând pe ape. Ei s-au speriat, crezând că este o fantomă. Dar Isus le-a zis: “...Eu sunt...” (27), şi acea voce (Cuvântul lui Dumnezeu) a trezit ceva în sufletul lui Petru. “Dacă eşti tu, cheamă-mă să vin la tine pe apă. Ajută-mă să umblu pe acea apă.” Ceea ce a marcat mărturia acestui pescar a fost faptul că el a acţionat rapid pentru a asculta de impulsul Duhului. Petru ar fi putut să-şi închidă ochii şi să refuze să se uite la furtună. Ca şi Biserica din vremurile noastre, ar fi putut să refuze să privească spre problemă.

Noi ne putem organiza comitete, ne putem ruga, dar, dacă nu suntem dispuşi să ieşim din barca Bisericii, să provocăm lumea, nimic nu se va întâmpla.

Biserica a fost sădită în mijlociii unei mări tulburate, pentru a aduce un mesaj de speranţă. Ea a fost pusă acolo pentru a arăta bărbaţilor şi femeilor calea de ieşire. Totuşi, se pare că ea vrea doar să rămână între zidurile unei clădiri, refuzând să înfrunte provocarea care îi stă înainte. Îi lipseşte spiritul de aventură şi îi place să facă numai lucrurile în care are siguranţă, iar lumea merge în iad chiar începând de la uşile ei. Aceasta este tragedia vremurilor noastre. Petru ar fi putut refuza să se uite la situaţie. El şi-a dat seama că Isus nu se ascunde în spatele unor tradiţii sterile şi unor doctrine religioase. Hristos este întotdeauna în mijlocul situaţiei. El a venit să stârnească un foc pe pământ şi nu îl vei găsi ascunzându-se în spatele zidurilor unei biserici sau între paginile Cărţii. Hristos este întotdeauna în mijlocul furtunii, chemând Biserica să iasă. Trebuie să provoci duşmanul acolo unde îl găseşti. Aceasta este provocarea credinţei. Este uşor pentru tine şi pentru mine să refuzăm înfruntarea realităţii. Chiar şi când este vorba de mărturisirea noastră, le cerem oamenilor să meargă la biserică, în loc să le mărturisim credinţa în noi înşine şi să ne rugăm pentru ei. Ne place să fim în siguranţă.

Predicatorii simt chemarea lui Dumnezeu şi totuşi îşi trăiesc viaţa spunând: “Când facturile vor fi plătite, când copiii vor creşte mari, atunci voi răspunde chemării Lui.” Permiteţi-mi să vă spun că acest predicator nu va ajunge nicăieri. Când Dumnezeu vorbeşte, noi ieşim din barcă şi înfruntăm realitatea. Credinţa este o ascultare instantanee. Ei nu au început să se certe, încercând să- şi dea seama dacă puteau Sau nu s-o facă. Ei trebuiau să facă pur şi simplu ceea ce le spusese Isus. (28) Porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.” Acesta este un strigăt pentru realitate, iar Isus a răspuns acestui strigăt: “Vino!”. Predicatorii au accentuat întotdeauna faptul că Petru s-a scufundat din cauza necredinţei, dar nu acesta este mesajul principal. El a umblat pe apă, a trecut dincolo de “Cartea de Rugăciuni”. În locul acesta îl întâlneşte Dumnezeu pe om. Petru a refuzat să se ascundă în spatele temerilor lui. Lucrul acesta, mai mult decât orice altceva, a marcat slujba acelui pescar.

Acum, el ar fi putut să încerce să rămână în siguranţă. Cei mai mulţi predicatori, atunci când se roagă pentru bolnavi, sunt atenţi cu cuvintele şi acţiunile lor, pentru ca în caz că nimeni nu este vindecat, ei să nu fie acuzaţi. Ei bine, dacă îţi este frică să fii învinovăţit, nu vei vedea pe nimeni vindecat. Isus a zis: “...îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşa.” (Marcu 16:18). Nu trebuie să mă scuz pentru asta. Cei mai mulţi predicatori acordă doctorului atâta încredere, încât te întrebi de ce nu îi trimit pe oameni la spital de prima dată. Nu vreau să răpesc nimic din rolul medicinei, dar Cartea aceasta ne învaţă despre vindecarea divină. Nu ştiu nimic despre medicină, dar ştiu că Isus vindecă. Putem proclama acest adevăr cu îndrăzneală şi îl putem provoca pe om să creadă sau putem să rămânem în siguranţă şi să nu provocăm nimic. Petru a refuzat să se ascundă.

Lui Petru nu i-a fost frică să meargă dincolo de barierele convenţionale. Să ne uităm la el în ziua de după Cincizecime. In drum spre Templu, la ora rugăciunii, a văzut un om de mai mult de patruzeci de ani, care şedea la poarta acelui templu, cerşind de la cei care intrau prin ea. Petru şi Ioan treceau pe acolo. Pescarul i-a zis: “Argint şi aur n-am, dar am ceva ce am primit ieri în Camera de Sus. Ce am, îţi dau.” Un om ce fusese olog de patruzeci de ani a început să sară şi să strige, lăudându-L pe Dumnezeu, pentru că unui om nu i-a fost frică să acţioneze.

Aşadar, dacă Biserica vindecă bolnavii, învie morţii, ea trebuie să treacă dincolo de doctrina vindecării. Nu este suficient să spui “în Numele lui Isus.” Trebuie să îl tragi pe olog, să-l pui pe picioare. Dumnezeu nu lucrează niciodată până ce omul nu acţionează prin credinţă, iar singura lui justificare de a ajunge undeva se datorează lui Dumnezeu. Când Petru a intrat în camera Dorcăi, toţi plângeau, se rugau şi spuneau ce femeie bună era. Petru nu a spus: “în numele lui Isus”, ci: “îţi spun: ridică-te”, pentru că el se afla acolo în locul lui Isus. El a vorbit pentru Isus şi a vorbit cu îndrăzneală. Să-l privim la altarul la care au venit Anania şi Satira, cu minciuna lor. El a vorbit acelei situaţii şi făţarnicii au căzut morţi, pentru că un om a putut să vorbească în Numele Lui. Biserica primară s-a rugat cu îndrăzneală. Asta nu înseamnă că s-au rugat cu voce tare “Dă slujitorului tău puterea de a vindeca, de a învia morţii ”

Aceste lucruri se vor întâmpla, în Numele lui Isus. Aceasta este îndrăzneala cu care El vrea să ne rugăm. A-i spune cuiva “Vino la biserică” nu este îndrăzneală, dar a te ruga îţi cere îndrăzneală. Noi dorim ca, în Numele lui Isus, să facem lucrurile pe care le spune Biblia. Aceasta este îndrăzneala şi Biblia a spus că Dumnezeu i-a umplut de Duhul Sfânt. Nimic nu dă rezultate atunci când lucrezi cu frică. Nimic. Trebuie să trecem dincolo de frică. După ce au fost bătuţi, ei au mers şi s-au rugat, dar nu pentru eliberare, ci pentru îndrăzneală. Problema noastră este lipsa Duhului Sfânt. Ceea ce ne-a făcut aproape lipsiţi de ajutor în lupta Domnului este lipsa de Duhul Sfânt. Ne-a adus până acolo că aproape că ne cerem scuze pentru lucrurile pe care le credem. Am ajuns la punctul în care credem din punct de vedere intelectual, dar inima nu crede.

Smith Wigglesworth a scris în mărturisirile lui despre o femeie, despre care a văzut într-unul din serviciile lui că fusese maltratată. Ea a venit în faţă la rugăciune şi era foarte rănită. Femeia i-a spus că aceasta se datora soţului ei. El venea acasă beat şi o bătea, după care cădea fără cunoştinţă. Apoi, acest om al lui Dumnezeu s-a rugat pentru ea şi Duhul Sfânt a venit asupra ei. Ea a început să se roage în limba Duhului. Wigglesworth a întrebat-o: “Ţi se întâmplă des lucrul acesta?” Ea a răspuns: “De fiecare dată când mă rog cu adevărat”. El a spus: “Acesta este răspunsul ” Data viitoare, când vine beat şi te bate, aşteaptă până cade pe pat, apoi pune mâinile peste soţul tău şi scoate diavolul din el.” În seara următoare, la biserică, ea a venit să-i spună omului lui Dumnezeu ce se întâmplase. Ea a zis: “El a intrat seara trecută în casă, a început să mă pălmuiască, să înjure şi să dea în mine, dar era atât de beat, că s-a potolit repede. A căzut şi eu am făcut aşa cum mi-aţi spus. Am căzut jos acolo şi am început să-l laud pe Dumnezeu, iar Duhul Sfânt a început să se reverse şi când mi-am pus mâinile peste el, l-a dat jos din pat. El s-a ridicat şi a zis: Femeie, ce faci?” A căzut jos şi s-a pocăit, iar la următoarea slujbă, stătea lângă ea în biserică.”

Credinţa cere un spirit aventuros. îndrăzneşte să crezi în Dumnezeu. El va face ceea ce a spus că va face. Dumnezeu nu se uită la faţa omului. Ori de câte ori eu şi cu tine credem suficient pentru a acţiona potrivit cu ceea ce spune Domnul, ne vom da seama că El lucrează. În prima lecţie din această serie am vorbit despre credinţă. Ce este credinţa? Am văzut că este un dar al lui Dumnezeu. Dar, atunci când te naşti din nou, Biblia spune că prin har şi credinţă eşti mântuit iar acestea nu vin de la tine, ci sunt darul lui Dumnezeu pentru cei aleşi. Acum am descoperit că dacă suntem născuţi din nou cu adevărat, atunci nu mai este problemă dacă avem credinţă sau nu. Ai credinţă, pentru că altfel nu ai fi un copil al lui Dumnezeu. Nu vorbesc despre darul credinţei, pe care îl vedem în l Corinteni 12, ci vorbesc despre credinţa care este în mine.

Când am fost născut din nou, când m-am pocăit, Darul credinţei a venit peste mine, pentru ca eu să cred. Aşadar, am credinţă. Faptul că sunt născut din nou îmi spune că am credinţă. Dacă am credinţă, înseamnă că am aceeaşi credinţă care a fost în Petru atunci când l-a ridicat pe olog din poziţia sa. Este aceeaşi credinţă care a fost în Ilie când a despărţit apele Iordanului. Biblia a spus despre ei că au fost nişte oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi; puteau să se îndoiască, puteau să se teamă. Priveşte la Ilie, el a fost atât de descurajat, că s-a ascuns într-o peşteră. Totuşi, acesta este omul care oprise cerurile să nu dea ploaie şi care s-a rugat şi a plouat din nou. Un om ca tine. EL a făcut acestea prin credinţa care era în el de la Dumnezeu. Dacă eşti născut din nou, ai în tine aceeaşi credinţă care era în eL. Totuşi, testul este că atunci când te confrunţi cu astfel de situaţii, cedezi în faţa fricii sau faci loc credinţei? Acesta este întotdeauna testul.

Petru s-ar fi putut ascunde în barcă, ar fi putut refuza să iasă afară, frica lui l-ar fi putut împiedica. Nu există nici un timp în viaţa omului când acesta ajunge să se confrunte cu imposibilul, ca frica adusă de carne să nu încerce să-l domine. Totuşi, diferenţa dintre oamenii Bibliei şi cei mai mulţi dintre noi este că ei au refuzat să asculte de acea frică. Ei s-au ridicat de partea credinţei. Observă omul cu mâna uscată. El se află acolo, în prezenţa acelei mari adunări. Isus îi spune: “Întinde-ţi mâna”. Acesta a fost un cuvânt de la Dumnezeu. Omul se afla într-o mulţime de oameni care aveau o atitudine foarte critică faţă de Hristos. Ei nici măcar nu credeau că El ar fi trebuit să vindece pe cineva, dar iată-L acolo, în faţa ucenicilor şi în faţa tuturor marilor preoţi. Toţi sunt acolo şi omului i se spune să facă ceva ce n-a putut face în viaţa lui. El nu a putut niciodată să-şi întindă mâna, dar Isus îi spune s-o întindă. În cealaltă ureche a venit vocea sinelui şi a diavolului, care i-au spus: “Nu poţi face asta. Nu ai făcut niciodată asta.” El fie că va asculta de această frică şi de această îndoială, fie va asculta de ce zice Isus. Biblia spune că el a acţionat prin credinţă, nu prin frică. El şi-a întins mâna. Aceasta este aventura credinţei şi Biblia spune că mâna a fost făcută întreagă, ca şi cealaltă.

Întrucât Iacov a spus despre omul acesta că a fost un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi mine, asta înseamnă că s-a născut din femeie. El avea aceeaşi posibilitate de a-i fi frică, aceeaşi posibilitate de a se îndoi şi aceeaşi posibilitate de a se descuraja ca şi mine. Dumnezeu i-a vorbit lui Ilie şi i-a spus să meargă să spună regelui că nu va ploua până când profetul nu va spune să plouă. Acestea au fost cuvintele lui. Nici măcar rouă nu va cădea pe stâncă. Întrucât el a fost un om ca şi mine, ştiu prin ce a trecut în drum spre locul acela. La fiecare pas pe care îl făcea, diavolul îi spunea: “Te vei duce acolo, îi vei spune regelui că nu va mai ploua şi un potop va veni chiar înainte de a ieşi din palatul lui. Te vei face de râs. Cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să te întorci şi să posteşti puţin în privinţa asta. Nu fă prezumţii. Nu acţiona prea repede.” Aceasta este întotdeauna şiretenia diavolului.

Există o vreme în care rugăciunea a devenit deja necredinţă. Vreau să spun că, odată ce Dumnezeu mi-a spus ce să fac, dacă mă rog din nou pentru asta, atunci sigur este necredinţă. Am auzit deja. Dumnezeu i-a spus ceva şi diavolul i-a spus că ar fi mai bine să se întoarcă şi să se roage din nou pentru asta. Totuşi, diferenţa dintre llie şi cei mai mulţi oameni este că el nu a ascultat niciodată de acea frică. El s-a dus direct la palat şi-a îndreptat degetul spre rege şi a zis: “Nu va ploua aici până ce nu îmi dau cuvântul.” Cerurile au fost închise, pentru că un om a îndrăznit să se aventureze dincolo de barierele religiei convenţionale, care îi spune să îşi păstreze întotdeauna siguranţa. Ea are acţibildurile acelea, care mă împiedică să merg dincolo de domeniul omenesc. Credinţa merge totdeauna dincolo de limitele raţiunii umane, în acea lume a lui Dumnezeu, în acel loc în care toate lucrurile devin cu putinţă.

Ce este credinţa? Credinţa este o acţiune bazată pe un crez . Singurul lucru pe care Dumnezeu îl va permite să fie luat ca şi crez este Cuvântul lui Dumnezeu şi credincioşia Lui faţă de acel Cuvânt. Aşadar, credinţa este o acţiune bazată pe un crez, sprijinită pe o încredere continuă, dacă Dumnezeu a spus ceva, El îşi va împlini cuvântul. Acesta este lucrul care îi duce pe oameni dincolo de limitele raţiunii umane iar acolo, în acea lume, vei găsi marile posibilităţi ale lui Dumnezeu. Te vei confrunta cu lucruri care sunt cu totul imposibile. Vei găsi aceeaşi fiară pe care a găsit-o Pavel în Efes. Vei găsi lucruri care vor încerca să te facă fricos şi care te vor descuraja. Dar dacă te vei ridica prin credinţă şi vei face ceea ce te-a chemat Dumnezeu să faci, aceasta se va întâmpla.

Credinţa cere o acţiune, o acţiune dincolo de gândirea ordinară a religiei Aceasta înseamnă că trebuie să treci dincolo de siguranţa acelei bărci religioase, în domeniul în care, dacă Dumnezeu nu acţionează, ai dat de necaz. În Cartea Evreilor există două cuvinte extraordinare. Primul cuvânt este “credinţă (căreia îi este acordată un capitol întreg), iar cel de-al doilea cuvânt este “ceresc”. Citeşte această carte şi numără de câte ori găseşti cuvântul “ceruri”, “ceresc”, “loc ceresc”. Aceştia sunt termeni sinonimi.

Am vorbit despre ce înseamnă a fi în locurile cereşti, atunci când simţim acel tremur, acei fiori reci şi fierbinţi, când strigăm şi sărim în sus. Dar locurile cereşti sunt de fapt atunci când eşti adus în situaţia în care în faţa ta se află Marea Roşie, de ambele părţi se află munţi şi o armată care încearcă să te distrugă în spatele tău. Dacă nu intervine cerul, nu ai nici o scăpare. Acesta este locul ceresc şi acesta este locul credinţei, este singurul loc în care Dumnezeu se poate arăta cât este de real.

Seria 6: CREDINŢA

Titlu: CREDINŢA AGRESIVA

Lecţia - 7
În Luca 10:19 citim: “Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va putea vătăma.” Acum să mergem la Fapte 2:4: “Şi toţi s- au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Să ne întoarcem la Fapte 1:8: “Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată ludeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” în Luca 10:19, EI a zis: “v-am dat putere... peste toată puterea vrăjmaşului.”

în Luca 10:19, Hristos le-a făgăduit că le va da putere peste toată puterea vrăjmaşului. Această putere ei au primit-o în Fapte 2:4. În al treilea capitol al Faptelor, Petru a zis: “Eu am”, ca şi punct culminant al tuturor acestor lucruri. Aşadar, ai făgăduinţa, vezi cum se întâmplă şi iată-1 pe omul care a spus: “Eu am”. Ce ai? Eu am ceea ce El mi-a spus că voi avea. Am primit ceva în Camera de Sus, iar El a spus că este putere. El a luat acea putere şi a înviat un om care fusese paralizat timp de 40 de ani. Agresivitatea acestui om este ceea ce demonstrează credinţa lui. El ar fi putut spune: “Cred că am, poate că am.” Totuşi, ceva i s-a întâmplat. El a ştiut că s-a întâmplat şi a spus: “Am”.

Să ne uităm la posibilităţile pe care le avem în Dumnezeu. Nu numai pentru pescar, nu numai pentru apostol, ci pentru tine şi pentru mine. Isus a zis: “Toată puterea în cer şi pe pământ Mi-a fost dată”. Apoi, prin Duhul, Cel ce are toată puterea ne-o dă nouă. Isus este sursa puterii şi nu puterea gândului omenesc, ci puterea lui Hristos. Milioane au văzut o repetare a Cincizecimii şi au văzut Duhul lui Dumnezeu în exact acelaşi chip în care l-au primit cei de la Cincizecime, vorbind în limbi, aşa cum îi lăsa Duhul să vorbească. În multe ocazii, El a venit cu multe limbi de foc, vizibile pentru cei ce erau prezenţi.

Avem făgăduinţa. Milioane de oameni au primit-o. Totuşi, nu am ajuns la un loc în care să avem o dependenţă totală de Domnul, prin care să spunem celui orb. celui şchiop, celui olog, celui pierdut, “Eu am.” Câţi dintre noi au ajuns la statura apostolului Petru, în care să putem spune “Ce am îţi dau?” Vedeţi, acesta este secretul. Duhul lui Dumnezeu este cel ce face totul. Petru nu s-a scuzat. El L-a ascultat pe Hristos, vedem aceasta în toate Evangheliile. Isus a zis: “Vă voi da ceva; veţi primi o putere.” Acesta a fost ultimul Lui mesaj, înainte de a se ridica la cer.

În Luca 24:49, citim: “Şi iată că voi trimete peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” Apoi, El a zis: “Ci voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.” (Fapte 1:8). Lucrul acesta s-a întâmplat în Fapte 2:4. Duhul a venit peste ei. Fiecare dintre cei care au primit Duhul Sfânt au ştiut când a venit. Ceea ce trebuie să faci acum, ca şi Petru, este să crezi că puterea este cu tine. Acesta este secretul. Eu ştiu că am primit făgăduinţa. Am vorbit în limbi, după cum mi-a dat Duhul să vorbesc. Toată fiinţa mea a fost înflăcărată. Lucrul acesta i s-a întâmplat şi lui Petru. Totuşi, Petru a spus că odată cu asta a venit şi puterea iar el şi-a exercitat de atunci credinţa. Petru, împreună cu cei o sută şi douăzeci, au aşteptat în camera de sus, aşa cum le poruncise Hristos. Duhul Sfânt a venit, după cum le fusese făgăduit, în capitolul al doilea din Fapte.

Când s-a ajuns la vindecarea ologului, din Fapte 3:7,8, Petru a zis: “ceea ce am”. Ştiu că am primit ceva ieri, iar El a spus că împreună cu acel ceva am primit şi putere. El a spus ologului “Eu am”. Ologul a fost vindecat prin Duhul Sfânt pe care îl primise. Petru nu l-a vindecat, dar el avea ceva ce putea să dea mai departe. Acesta era secretul Un olog a fost vindecat, o minune a avut loc. Totuşi, aici este ceva mai mult. Eu cred că aceasta este o imagine a ologilor spiritual, care stau la poarta bisericii şi aşteaptă acel moment când va veni ceva care să dea putere acelei biserici de a-L face real pe Hristos. Când Duhul a venit peste ologul acela, el a fost vindecat. El a intrat strigând şi sărind în templul lui Dumnezeu. S-a adunat o mulţime acolo şi cinci mii de oameni au fost convertiţi într-un singur serviciu, atunci când Dumnezeu a venit cu puterea Lui.

Biserica îşi dă seama din nou de potenţialul care există într-o dependenţă absolută a Duhului Sfânt. Trebuie să ne eliberăm de secole de tradiţii, de încercări de a face lucrarea lui Dumnezeu de unii singuri. Prinţr-o dependenţă totală de Duhul lui Dumnezeu îl putem face pe Hristos cunoscut acestei generaâii. Pavel a spus: “Pentru mine, a trăi este Hristos...” (Filip. 1:21).

Aceasta era însumarea vieţii pentru apostolul Pavel. Singura viată pe-care o avea era Hristos. Pavel îşi făcea mereu loc in teritoriul vrăjmaşului. El permitea ca credinţa lui să fie pusă la încercare acolo unde nu mai fuseseră alţii. El a permis credinţei lui să-l deranjeze pe vrăjmaş atât de mult şi să deranjeze locurile în care Hristos nu fusese predicat. Dacă Pavel mergea într-un oraş, asta însemna că oraşul nu mai avea să fie acelaşi niciodată, acolo fie că avea loc o trezire, or o revoltă sau amândouă. Nu putea fi altfel. Unii au încercat să-l facă Dumnezeu, alţii au încercat să-l omoare. Ei au spus: “Are dreptate”. Alţii au spus: “Este un mincinos”. Nici unul dintre ei nu a spus: “E doar un alt predicator.” Unii l-au lăsat în drum, crezând că este mort, iar alţii au încercat să atârne o ghirlandă de el şi să-l facă Dumnezeu. Nu a existat indiferentă faţă de el.

Isus a avut marea putere a lui Dumnezeu, prin faptul că a fost botezat cu Duhul Sfânt, lucru care a fost scos în evidenţă mereu nu atât prin cuvintele pe care le-a rostit, ci prin ceea ce a fost El. Isus dădea unei lumi pierdute ceea ce El primise. El a mai spus că Evanghelia nu a fost predicată numai în cuvinte, ci şi în puterea şi manifestarea Duhului Sfânt. Aceasta arată dependenţa lui absolută de ceea ce primise, iar această dependenţă spunea că El avea credinţă în aceste lucruri.

În Romani 15:9, apostolul Pavel a zis; “fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt... am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos.” Prin puterea Duhului, Pavel a vestit Evanghelia. El a crezut tot ce a spus Isus. Noi credem că putem fi plini de Duhul Sfânt, dar am refuzat să credem că există puterea despre care El a zis că va veni odată cu Duhul. De aceea ne-am născut, acesta este raţiunea vieţii noastre, de a primi şi de a ajunge în poziţia în care ceea ce am primit să poată să se scurgă prin noi. Iadul are o “zi bună” atunci când reuşeşte să-i facă pe creştini să se lupte pe un front greşit. Predicatorii cheltuiesc milioane de dolari luptându-se cu un duşman care nu trebuie! Dacă problemele noastre sunt de natură economică, atunci economiştii noştri se vor îngriji de asta. Dacă ele sunt strict de ordin militar, atunci Pentagonul ar trebui să se îngrijească de asta. Dar, dacă sunt de ordin spiritual, atunci ar fi bine să mergem pe frontul potrivit, dacă vrem să ne luptăm cu vrăjmaşul într-un mod eficient.

Comunismul l-a înlocuit pe Dumnezeu cu statul, promiţând un paradis material pentru împărăţia lui Dumnezeu. Comunismul a fost un lucru spiritual, pentru că s-a născut în iad. Ghidul unui predicator din Rusia care se afla în vizită în Statele Unite i-a spus: “Dacă aş putea vorbi engleză mai bine, v-aş putea convinge că viitorul este al nostru.” Noi am încercat să ne luptăm cu o maşinărie politică doar cu cuvinte, dar a existat un singur răspuns şi acela a fost puterea lui Dumnezeu. Biserica trebuie să devină ceea ce este ea menită să fie, iar singurul mod în care se poate întâmpla aceasta este ca tu şi cu mine nu doar să primim acest Duh Sfânt, ci şi să credem ce a spus Dumnezeu: Duhul Sfânt va aduce credinţă în vieţile noastre, după care să acţionezi cu îndrăzneală, aşa cum spune Biblia.

Credinţa noastră trebuie să se ridice dincolo de cererea unor lucruri. Credinţa vine de la Dumnezeu şi este împotriva oricărui lucru care nu este de la Dumnezeu. Înţelegi lucrul acesta; credinţa vine de la Dumnezeu şi de aceea este împotriva oricărui lucru care nu este de la Dumnezeu. Rugăciunile noastre sună mai mult ca cerşitul, ne petrecem timpul cerând lui Dumnezeu să facă ceva. În tot acest timp, Dumnezeu vrea să ne dea puterea de a lupta împotriva lucrurilor cu care ne confruntăm. Noi cerşim de la Dumnezeu să facă ceea ce El a făcut deja în lumea spirituală şi tot ce El vrea să facem este să luăm puterea dată nouă de Duhul Sfânt şi să ne împotrivim acestor lucruri.

Ne rugăm pentru trezire. Acest lucru e bun, pentru că Dumnezeu vrea trezire, dar trebuie să acţionăm prin credinţă, dincolo de rugăciune. Există o putere care se împotrivește lucrării lui Dumnezeu. Există demoni, născuţi în iad, care se împotrivesc oricărui lucru ce seamănă a trezire adevărată. Acele lucruri trebuie îndepărtate. Dumnezeu nu a spus: Le voi îndepărta.”, dar a spus “Vă, dau putere peste toată puterea vrăjmaşului.” Dacă refuzăm sa exercităm acea putere, vom deveni victime ale vrăjmaşului asupra căruia Dumnezeu a spus ca ne-a dat putere. Dacă vom deveni agresivi în această luptă şi îi vom permite lui Dumnezeu să ne deschidă ochii, pentru ca noi să putem recunoaşte vrăjmaşul şi câmpul de luptă şi să folosim altarul de rugăciune, în care ne punem, credinţa împotriva puterilor întunericului, atunci victoria va fi a noastră.

Dumnezeu nu i-a spus niciodată lui Moise să se ducă şi să găsească un loc undeva în spatele piramidelor şi să se roage ca el să elibereze poporul. El a spus: “Te trimit acolo în numele meu pentru a izbăvi pe poporul Meu ” Dumnezeu mi-a spus_mie şi ți-a spus ţie: “...orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri ” (Matei 16:19). Cuvântul nu este: “Dumnezeu va dezlega şi Dumnezeu va lega.” Cuvântul este: “îţi dau puterea de a face aceasta.” un Noi ştim că Dumnezeu este cel ce lucrează, dar El lucrează printr-vas omenesc. Dacă nu-i dăm Lui vasul, El nu poate lucra sau nu va dori să lucreze. Dacă nu mergem la luptă împotriva vrăjmaşului într-un mod agresiv, nu vom vedea niciodată biruinţa. Oamenii lui Dumnezeu suportă lucruri pe care nu ar trebui să le suporte.

Biserica a permis vrăjmaşului să ne facă indiferenţi la adevăratele probleme ale vieţii. Am devenit implicaţi în multe lucruri religioase în care nu trebuie să faci nimic, în timp ce diavolul a stat în mijlocul nostru, şi a făcut ca Biserica să nu fie nimic mai mult decât un program. Un frate din Vietnam mi-a spus cu mulţi ani în urmă: “Biserica noastră este atât de rece şi de indiferentă că nu are nici un sentiment adevărat, dar eu simt căldură în inimă atunci când vorbeşti despre Isus.” Acum, când diavolul poate orbi Biserica în privinţa lucrurilor reale, oamenii se entuziasmează cu privire la multe lucruri care nu sunt relevante. Noi suntem aici ca şi soldaţi şi suntem aici cu un scop primordial. Scopul Bisericii nu este să-l păstreze pe diavol la distanţă, ci să-l înfrângă. Eu sunt soldat şi dacă vreau să fac ceva pentru Dumnezeu, trebuie să mă împotrivesc vrăjmaşului. Nu noi suntem uzurpatorii, ci diavolul. “Căci ‘al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el.” (1 Corinteni 10:26). Dumnezeu a zis: “...cei blânzi (cei îmblânziţi, cei controlaţi) vor moşteni pământul...” (Psalmii 37:11).

Buda poate stătea în templu în timp ce oamenii i se închină, dar va veni un timp în care Buda va fi deposedat. Dacă Biserica lui Dumnezeu îşi va exercita credinţa împotriva acelui întuneric, milioane de asiatici vor găsi calea către Dumnezeu. In America, biserica are milioane de oameni. Ei simt în inima lor că au făcut tot ce este necesar dacă au mers la biserică duminica, iar tot ce am făcut noi este că i-am criticat. Îţi pot spune că o mare parte a acelor milioane de oameni sunt flămânzi după Dumnezeu, dar sunt orbi. Dacă această Evanghelie este ascunsă, este ascunsă pentru cei pe care i-a orbit dumnezeul acestei lumi. Dacă Dumnezeu ne-a dat putere asupra diavolului, ar trebui să fim în stare să îndepărtăm panglica de la ochi şi să lăsăm lumina să pătrundă. Isus a zis: “Eu dau”. Biserica ar trebui să spună: “Eu am.” Câmpul de luptă este la altarul rugăciunii.

Nu avem nici o problemă dacă este vorba de a găsi pe cineva să predice. Aş putea să găsesc o sută de oameni care să predice la amvonul bisericii pe care am păstorit-o, în fiecare duminică. În schimb, dacă pui o pagină întreagă de anunţuri în “Evangel” pentru a găsi un mijlocitor, răspunsul ar fi zero. De ce? Acolo se dă lupta cu vrăjmaşul. Adevărata luptă are loc atunci când un om îşi pune credinţa împotriva puterilor întunericului. Lucrul acesta are loc întotdeauna la altarul lui Dumnezeu.

În Daniel 9 citim rugăciunea unui om. Am căpătat înţelegere din cărţi; am primit o revelaţie de la Dumnezeu; am văzut ce se va întâmpla; m-am hotărât să găsesc un răspuns şi voi fi aici până ce se va întâmpla aceasta. Acestea nu au fost nişte simple cuvinte. Aceasta a însemnat că el a intrat într-un război, iar când îngerul a venit şi i-a dat răspunsul, îngerul i-a spus că răspunsul i-a fost împiedicat de diavolul (Daniel 10:13). Ce l-a înfrânt pe diavol? Credinţa lui Daniel. Dumnezeu nu va trimite nici un înger pentru un necredincios. Niciodată. Daniel a recunoscut că lucrul acesta însemnă război. El nu a spus: “Voi primi un răspuns şi voi fi aici când va veni.” El şi-a pus credinţa împotriva oricămi lucru care îl va împiedica. El a ştiut că va avea parte de piedici, altfel de ce s-ar fi rugat? Îngerul a venit la Daniel şi i-a zis: (12) “Cuvintele tale au fost ascultate.” Nu este niciodată prea târziu să te rogi.

În Fapte 12 avem relatarea lui Simon Petru, când se afla în închisoare. lacov fusese deja decapitat, iar în ziua următoare avea să fie ucis apostolul Petru. El s-a dus în acea noapte la culcare legat cu lanţuri de podea, cu un gardian de fiecare parte. Între el şi libertate se aflau câteva porţi, dar o Biserică a început să se roage. Ei şi-au adus rugăciunea pentru a se împotrivi puterilor Romei. Acea împărăţie a întunericului îşi propusese să-l distrugă pe pastor şi în cele din urmă să distrugă Biserica. Ei au continuat să se roage; nu a fost una din acele sesiuni mici, de cincisprezece minute, ci ei se aflau în rugăciune hotărâţi să primească un răspuns. Ei şi-au spus: “Dumnezeu îl va elibera pe păstorul nostru.” Când Petru a sosit la întrunirea de rugăciune, ei au fost surprinşi. Ei nu au fost surprinşi că Petru era liber, ci se gândeau că va dura mai mult timp. Biserica aceea s-a îndreptat hotărâtă împotriva puterilor întunericului. Refuzând să accepte inevitabilul, ei s-au rugat, primind un înger din eternitate. Îngerul i-a spus lui Petru: “Scoală-te, leagă-ţi încălţămintea şi încinge-te!” iar atunci lanţurile au căzut. Porţile s-au deschis şi pastorul s-a găsit pe stradă, ca un om liber. De ce era liber? Pentru că a fost un popor care a legat forţele întunericului şi a spus diavolului: “Tu nu-l vei omorî pe păstorul nostru!”

Diavolul a avut biruinţă pentru că biserica a refuzat să acţioneze. Celor din Fapte 12 nu le-a păsat despre ce au crezut alţii cu privire la rugăciunea lor, ei nu au fost interesaţi în ceea ce îi învăţa religia cea dreaptă, păstorul lor era condamnat la moarte şi ei erau hotărâţi ca lucrul asta să nu se întâmple. În timp ce ei încă se rugau, pastorul a bătut la uşă, eliberat prin puterea unei credinţe vii, agresive. Nimic nu este cu neputinţă pentru Biserica într-adevăr credincioasă. Primul pas este să recunoşti adevărul lui : “Nu pot face nimic de la mine însumi.” Talentul, educaţia sau geniul nu este răspunsul, ci a fi disponibil este răspunsul. Dacă El poate fi în noi şi poate lucra prin noi, atunci putem spune cu adevărat că pentru mine a trăi este Hristos. Atunci nimic nu este cu neputinţă.

Nu a existat nici o situaţie care să fie o problemă pentru Hristos. El a întrerupt o înmormântare înviind mortul, a înfruntat un om care avea două mii de diavoli în el, l-a eliberat şi l-a trimis acasă pentru a predica ce lucruri bune făcuse Isus pentru el. S-a întâlnit cu un om născut orb, i-a atins ochii şi a zis: “Du-te şi spală-te în Scăldătoarea Siloarnului ” Omul s- a întors văzând. Unui om bolnav de treizeci şi opt de ani, lsus i-a spus: “la-ţi patul!” şi omul s-a făcut bine. Paraliticului i- a spus: “Păcatele îţi sunt iertate.” Când liderii religioşi l-au acuzat de blasfemie, El a spus pur şi simplu: “Ce este mai uşor de spus: ‘Păcatele îţi sunt iertate’ sau ‘Ridică-te şi umblă‘? Omul paralizat şi-a strâns salteaua şi a plecat. Isus a putut să umble pe apă şi să vorbească mării pentru a se linişti, iar aceasta se potolea ca un prunc. Acelaşi Hristos este şi astăzi în noi, prin Duhul Sfânt.

Noi ne-am născut pentru ca acest Hristos să trăiască în noi şi prin noi. Când lucrul acesta este adevărat, nu este nici o situaţie pe care să n-o putem birui. “... dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17:21). Când posteşti, dobori carnea. Când te rogi. Duhul se ridică. Este mai uşor să mergi la o întrecere decât să te rogi. Este mai uşor să execuţi foarte bine ceea ce ţine de o religiozitate exterioară decât să ajungi să lucrezi în lumea spirituală. Diavolul ştie că prin rugăciune este eliberată adevărata credinţă. O astfel de credinţă este agresivă, ea se ridică înăuntrul omului şi spune: “Există ceva în locul acesta care îl ţine departe pe Dumnezeu, iar eu voi da afară lucrul acela.” Ne putem petrece tot timpul rugându-L pe Dumnezeu să facă ceva, iar între timp El să spună: “Ţi l-am dat deja.” Trebuie să ne ridicăm şi să spunem “Eu am” şi să începem să îndepărtăm orice vină şi să-i eliberăm pe cei robiţi. Dumnezeu a găsit cu cale să-L reveleze pe Fiul Său în mine.

Pe Dumnezeu nu-L interesează dacă eşti prosper sau nu. Pe El îl interesează să-şi trăiască viaţa prin tine. Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. “Căci m-am deprins să fiu mulţumit în starea în care mă găsesc.” (Fii. 4:11). Aceasta este prosperitatea. Noi suntem aici pentru ca Dumnezeu să-L reveleze pe Fiul Său în noi. Nimic altceva nu contează. Isus nu arată mai bine într-un milionar decât într-un om care nu are nici măcar o haină. El vrea să se facă real pe Sine prin noi. Nu contează ce avem noi sau cât de educaţi suntem. Vorbind despre apostoli, Duhul Sfânt a spus despre ei că sunt neştiutori şi neînvăţaţi. De aceea, când citeşti mesajul pe care l-a predicat Petru, Epistola pe care a scris-o, îţi dai seama că Dumnezeu i-a dat-o.