Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

Credinţa nu este un cerşetor, ci un luptător. Credinţa are îndrăzneală, ea pieia comanda. Credinţa îl va captura pe diavol, va împinge înapoi întuneric, îi va dezlega pe cei legaţi şi va elibera pe captivi, va deschide ochii orbilor şi va destupa urechile surzilor. Atunci când facem din credinţă un cerşetor, o paralizăm. Recele este absenţa căldurii; sănătatea este absenţa bolii. Ceea ce ne face bolnavi este boala, de aceea nu trebuie să cerşim un trup sănătos, ci trebuie să ne împotrivim bolii. Voia Lui pentru mine este să fiu sănătos, pentru că eu îi aparţin Lui.

Credinţa este ca un buldozer. Ea va împinge lucrurile din cale. Credinţa spune că dacă Dumnezeu este pentru mine şi eu sunt împotriva diavolului. Când ajungi în punctul în care aceasta este adevărat, zidul împotriva căruia lupţi se va nărui. Israel nu a umblat în jurul zidului Ierihonului zicând: “Doamne, dă-ne o victorie asupra locuitorilor Ierihonului.”, ci au mers în jurul lui aşteptând ca zidul să cadă. Zidul a fost o piedică. Ei au putut să se îngrijească de restul, odată ce zidul era prăbuşit. Israel era împotriva zidului, iar zidul a trebuit să cadă. Credinţa a doborât zidul şi ei au biruit astfel vrăjmaşul. Porţile iadului nu pot birui credinţa agresivă. Nu există nici un zid care să fi fost construit, nici un canal care să ti fost săpat, nici o poartă care să fi fost închisă, care să ne poată birui. Isus a spus: “... şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18). Ele au biruit pentru că noi am stat în spatele porţilor diavolului şi l-am rugat pe Dumnezeu să facă ceva, iar în acest timp Dumnezeu a spus: “Iţi dau puterea de a deschide acea poartă şi de a ieşi afară.”

Porţile fie că te ţin înăuntru, fie că te ţin afară, ori într-un fel, ori în altul. Ei nu se ridică pentru a se lupta cu tine, dar tu trebuie să te lupţi cu ele. Noi putem sta în cercul nostru îngust şi să spunem: “Roagă-te ca Domnul să mă ajute să rezist până la sfârşit!” Acea rugăciune nu va ajuta la nimic. Singurul lucru pe care diavolul îl ştie şi îl înţelege este violenţa credinţei. Diavolul i-a vorbit lui Isus, prin omul care a ieşit din mormânt. Diavolul i-a spus: “Lasă mă în pace!” El se agăța de Isus. Isus nu i-a spus omului: “Să ai o minte bună, curată!”. Credinţa din el a spus diavolului: “Ieşi afară!” şi ei au ieşit afară. Credinţa agresivă provoacă duşmanul şi biruinţa urmează imediat. Porţile iadului nu ne vor birui. Satan ne-a înconjurat cu porţile lui şi noi l-am implorat pe Dumnezeu să ne lase să ieşim afară. Răspunsul lui Dumnezeu este: “Vă voi da o putere”, din Fapte 1:8.

La Marea Roşie, Moise a zis: “Ce voi face?” Dumnezeu a zis: “Desparte apa.” în lupta de la Ai, când erau morţi treizeci şi şase de oameni, Iosua a căzut şi a început să strige. Dumnezeu a zis: “Scoală-te şi luptă-te împotriva păcatului”. Marele nostru misionar, fratele Ilinsky, a prezentat mesajul: “Evanghelia aceasta va fi propovăduită” şi a vorbit despre uşile care vor fi închise. El a întrebat: “închise pentru cine?” Poate închise pentru tine şi pentru mine, dar ele nu sunt închise pentru Duhul Sfânt. Nu există nici un loc care să fie închis pentru Duhul Sfânt.” Dacă lucrul pe care îl auzim este corect, unele din cele mai mari treziri din lume au loc în beciurile din China de astăzi. Tot ce au ei este o pagină dintr-o Biblie sau câteva versete scrise pe un petec de sac de hârtie vechi pe care îl au în încălţăminte.

Dumnezeu ne-a dat trezire. Credinţa cuiva, undeva, a pătruns prin zid. Trebuie să vedem posibilităţile pe care le avem când credem în Dumnezeu. Nu suntem născuţi pentru nereuşită; nu suntem orfani lăsaţi pe prispa cuiva. Dumnezeu ne-a lăsat aici cu un scop, dacă umblăm în voia lui Dumnezeu prin puterea unei credinţe agresive.

Seria 7 : POCĂINŢA

Titlu: ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

Lecţia - 1
Astăzi ne vom ocupa de conceptul de “POCĂINŢĂ”, pe care Biserica de astăzi aproape că 1- a uitat, dar fără de care nu poate exista o adevărată părtăşie cu Dumnezeu. loan Botezătorul a venit predicând: “Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 3:2). Isus a venit predicând: “ dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel.” (Luca 13:3). Apostolii s-au dus peste tot propovăduind pocăinţa şi iertarea păcatelor în Numele Său. Astăzi vom trata conceptul “adevăratei pocăinţe”.

Acest subiect va fi tratat în următoarele lecţii, în care Dumnezeu are să-ţi spună ceva. Pentru ca oamenii să fie mântuiţi, trebuie să-i aducem în punctul în care să se pocăiască, iar pentru a face aceasta, trebuie să înţelegem ceea ce este pocăinţa din punctul de vedere al lui Dumnezeu. În II Corinteni 7:10 citim: “în adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” În acest capitol, apostolul face referire la altă epistolă pe care o scrisese anterior celor din Corint, tratând un subiect în care ei aveau mare vină. El vorbeşte aici despre efectul pe care l-a avut acest lucru pentru a-i aduce la pocăinţă Ei s-au întristat cu o întristare după voia lui Dumnezeu.

Pentru apostol şi pentru Dumnezeu, aceasta era dovada faptului că ei experimentaseră o pocăinţă veritabilă. În versetul 10, apostolul vorbeşte despre două feluri de întristări, una care aduce o pocăinţă care duce la mântuire, iar cealaltă care aduce moartea. El sugerează aici ceea ce de obicei este înţeles ca reprezentând două feluri de pocăinţă, aceasta fiind lecţia pe care doresc să v-o prezint astăzi. Pe măsură ce predicăm Evanghelia pentru a-i aduce pe oameni în poziţia în care ei să îşi recunoască nevoia de Dumnezeu, noi trebuie numaidecât să ştim cum să-i aducem în această poziţie. Dacă suntem conştienţi de faptul că doar doi la sută din cei ce vin în faţă pentru a-1 primi pe Hristos mai calcă pragul bisericii din nou, ne dăm seama că ceva nu este în regulă, iar acel ceva este tocmai faptul că ei nu s-au născut cu adevărat din Dumnezeu. Eu propun să vă arăt că motivul pentru care nu au fost născuţi din nou este că ei nu au fost aduşi la o pocăinţă adevărată. Începem cu două întrebări: “Ce este adevărata pocăinţă? Cum poate fi ea cunoscută?” Sper ca în cele ce urmează să dau un răspuns acestor întrebări.

Trebuie să ne gândim mult mai mult decât până acum în ceea ce priveşte natura şi caracterul practicării adevăratei religii. Dacă noi suntem credincioşi în această privinţă, în biserica creştină şi- ar face loc mult mai puţine lucruri false şi nefolositoare. Cred că 85 % dintre cei care fac parte din biserica penticostală sunt neghină, adică nu au fost născuţi într-adevăr din Dumnezeu. Nu există alt lucru pe care să-l fi căutat mai mult decât motivul pentru care există atâta religie falsă, de ce sunt atât de mulţi în biserică ce sunt ţinuţi acolo doar de păcăleala religiei. Ştiu de ce nu vor să vină. Ei nu au fost născuţi din nou; au venit în faţă. par să fi trecut printr-o experienţă religioasă, totuşi nu au fost născuţi din nou.

Am căutat să cunosc fundamentul acestei dificultăţi şi vreau să vă transmit că aceste capcane pot fi evitate. De ce sunt atât de mulţi cei care presupun că sunt într-o relaţie bună cu Dumnezeu, dar care de fapt nu sunt? De ce sunt înşelaţi atât de mulţi? De ce sunt atât de mulţi păcătoşi ce nu se pocăiesc, dar care totuşi cred că s-au pocăit în faţa lui Dumnezeu? Cauza acestor lucruri este evidentă, lipsa de învăţături care să dea discernământ cu privire la fundamentul religiei, în special referitor la pocăinţa adevărată şi cea falsă sau invătătura despre ceea ce inseamnă pocăinta adevărată, ceea ce inseamnă nașterea din nou este falsă. Acesta este gândul pe care vi-1 vom prezenta în această serie de discursuri asupra POCĂINŢEI.

Ce este adevărata pocăinţă?

1. Mai întâi de toate, este o schimbare a concepţiei referitoare la natura păcatului, referitoare la viata pe care ne-a dt-o dumnezeu să o trăin aici pe pământ. Această schimbare a părerii trebuie să fie urmată de o schimbare de sentimente cu privire la păcat. Sentimentele sunt totdeauna rezultatul gândirii. Dacă gândirea noastră despre păcat dă naştere unui sentiment adecvat faţă de păcat, iar dacă părerea noastră despre păcat este corectă, iar sentimentele noastre sunt în concordanţă cu această părere, atunci avem o pocăinţă veritabilă. Întristarea după voia lui Dumnezeu, pe care o cere Dumnezeu, trebuie să izvorască dintr-un concept despre păcat care să semene cu ceea ce crede Dumnezeu despre păcat. Cu alte cuvinte, noi trebuie să vedem păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu. Predicarea evangheliei trebuie să ia alte valenţe decât cele pe care le are astăzi. Noi nu predicăm legea îndeajuns ca omul să-şi dea seama că este pierdut.

Deci, ce trebuie să se întâmple? Mai întâi trebuie să existe o schimbare a concepţiei despre păcat. Păcatul arată foarte diferit pentru, cel ce s-a pocăit faţă de cum arată pentru cel ce nu s-a pocăit. Cel ce s-a pocăit cu adevărat este uimit de faptul că şi-a putut dori vreodată astfel de lucruri. Tu ştii că acesta este adevărul. Cel ce s-a născut cu adevărat din Dumnezeu a ieşit dintr-o lume a păcatului, ajungând să-l cunoască pe Hristos şi te întrebi cum ai putut vreodată să doreşti asemenea lucruri. Când această părere se schimbă şi priveşti păcatul altfel decât îl vede Dumnezeu, atunci fie că eşti mort, fie eşti pe moarte. Pentru cel ce se pocăieşte, păcatul este un lucru foarte odios şi respingător. Dacă pentru unii încă este de dorit şi cred că ar putea aduce fericirea şi nu se gândesc niciodată să se lase de el, atunci aceşti oameni nu s-au pocăit niciodată. Ei ar vrea să păcătuiască, dacă nu ar exista şi pedeapsa. Aceşti oameni nu s-au pocăit. Există o diferenţă, pe care o vom scoate în evidenţă foarte bine, între a fi osândit de păcat şi a te pocăi de păcat. Este o diferenţă foarte mare, iar această diferenţă este între a fi mântuit şi a fi pierdut.

2. În al doilea rând, trebuie să existe o schimbare în ceea ce priveşte caracterul păcatului, referitor la relaţia cu Dumnezeu. Păcătoşii nu îşi dau seama de ce Dumnezeu ameninţă păcatul cu o pedeapsă atât de groaznică. Ei înşişi iubesc păcatul atât de mult, că nu văd de ce Dumnezeu îl consideră demn de pedeapsa veşnică. Păcătoşii se simt osândiţi de păcatul lor, văd păcatul în altă lumină, iar în ceea ce priveşte părerea lor despre el, văd păcatul în aceeaşi lumină ca şi creştinul. Asta vrea să spună că cel ce este osândit de păcatul lui, care se află în această stare de osândire, vede păcatul ca şi creştinul născut din nou. De multe ori păcătosul este adus în situaţia de a vedea faptul că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, păcatul merită iadul veşnic.

Cei mai mulţi din cei ce ies în faţă la altar în bisericile noastre ajung în această situaţie. Ei văd păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu. Ei au nevoie doar de o schimbare corespunzătoare de sentimente pentru a deveni creştini. De multe ori inima nu îmbrăţişează această părere. Acesta este cazul demonilor şi al duhurilor rele din iad. Să avem în vedere că, pentru o religie şi o pocăinţă adevărată, trebuie să aibă loc o schimbare de opinie. Este nevoie de predicare împotriva păcatului, pentru că aici intervine Legea. Noi trebuie să predicăm Legea. Trebuie să predicăm ce este păcatul, o încălcare a legii lui Dumnezeu, pentru a-i aduce pe oameni în poziţia în care părerea lor cu privire la păcat se schimbă. Păcătosul consideră păcatul un lucru minunat, el nu poate înţelege de ce Dumnezeu îl urăşte. Când propovăduiţii Legea lui Dumnezeu, iar omul este făcut să vadă păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, părerea despre păcat se schimbă. înainte de a apărea sentimentele ce corespund acestei păreri, aceasta trebuie să se alinieze la perspectiva lui Dumnezeu. Inima nu se îndreaptă spre Dumnezeu într-o atitudine de pocăinţă veritabilă, fără ca mai întâi să aibă loc o schimbare a părerii despre păcat.

Acesta este motivul pentru care majoritatea celor din biserică nu s-au născut niciodată din nou. Din acest motiv mai mult de 90 % din cei ce au ieşit în faţă pentru a fi mântuiţi nu s-au născut din nou. Nu poate exista pocăinţă adevărată fără ca persoana în cauză să îşi schimbe modul de a privi păcatul. Un suflet poate fi adus în poziţia de a vedea păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, fără totuşi a se pocăi. Poate exista o schimbare de părere fără pocăinţă.

Un om poate vedea păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, fără a se pocăi totuşi vreodată cu adevărat de el. Până nu se pocăieşte, el nu simte pentru păcat ceea ce simte Dumnezeu. Atunci când pocăinţa este veritabilă, această schimbare de sentiment va avea loc. Sufletul care se pocăieşte cu adevărat nu numai că vede păcatul ca pe un lucru groaznic, dar, ca şi Dumnezeu, el urăşte păcatul cu înverşunare. Ce se întâmplă cu cei ce ajung să-şi schimbe părerea despre păcat şi totuşi nu se pocăiesc? Ei văd păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu. Ei văd că păcatul este vrednic de pedeapsa veşnică în iad, dar senlimentul nu s-a schimbat. Ei încă iubesc păcatul. Din acest motiv, biserica este plină de oameni neconvertiţi. Ei au simţit osândirea păcatului, dar nu s-au pocăit niciodată. Aceşti oameni încă iubesc păcatul şi din acest motiv ei sunt fie sus, fie jos, nu sunt niciodată stabili spiritual. Părerea lor este schimbată, ei ştiu că păcatul este un lucru groaznic şi că merită o pedeapsă veşnică în iad, totuşi, ei încă îl iubesc, aşa că ei alunecă mereu înapoi, săvârşind păcatul.

Dacă pocăinţa ta este reală, în mintea ta se produce o schimbare conştientă cu privire atât la părerea despre păcat cât şi la sentimentele faţă de el. Ştii că de aici în continuare în tine se schimbă ceva? Eu cred că noi, slujitorii lui Hristos, trebuie să punem întrebarea aceasta celor pe care îi conducem la Hristos. Care este sentimentul tău faţă de păcat? Când pocăinţa este veritabilă, dispoziţia de a repeta păcatul a dispărut. El este on om nou, cu o gândire nouă cu simtăminte noi, asemănătore lui Hristos, față de păcat. Lucrul acesta îl spune şi Biblia. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (II Corinteni 5:17). Aceasta nu înseamnă că acţiunile bărbatului sau ale femeii devin perfecte, ci dorinţele lor. Ei nu mai au nici o dorinţă de a repeta păcatul. Dispoziţia aceasta a fost schimbată. Dacă te-ai pocăit cu adevărat, nu mai iubeşti păcatul. Nu te abţii de la păcat din cauza fricii. Te abţii, pentru că urăşti păcatul.

Aceasta este poziţia omului cu adevărat născut din nou. Lucrul acesta se poate întâmpla numai când persoana în cauză se pocăieşte cu adevărat de păcatele ei. Mai întâi este prezentat cuvântul. Pe măsură ce este prezentat Cuvântul, vine osândirea, convingerea de păcat în această stare a lucrurilor, vezi păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, dar în acest moment există încă dragoste pentru păcat. Când simţi osânda păcatului. Dumnezeu îţi dă puterea de a te pocăi, adică de a te întoarce de la el. Prin această pocăinţă, toate sentimentele tale faţă de păcat se schimbă. Dorinţa de a păcătui este frântă; nu mai doreşti să păcătuieşti, ci urăşti păcatul. Cum stau lucrurile cu tine? A trăi în păcat ăsemnă a trăi in natura ta firească păcătoasă, cum te îndeamnă firea, eul. Gândeşte-te la păcatele pe care obişnuiai să le săvârşeşti. Cum ţi se par? Ţi se par plăcute şi ţi-ar plăcea să le faci din nou dacă nu ţi-ar fi frică de pierzarea veşnică? Dacă este aşa, tu ai dispoziţia de a păcătui. Ai experimentat doar osândirea păcatului.

Osânda nu este naştere. Lucrul acesta trebuie explicat clar celor pe care îi aducem la Hristos, altfel ei vor repeta trecutul în mod repetat. Aducerea oamenilor în această poziţie în care ei să simtă doar osândirea păcatului, fără ai conduce mai departe spre o pocăinţă adâncă, în care ei să fie cu adevărat născuţi din Dumnezeu, a umplut biserica de neghină. Părerea ta despre păcat se poate să se fi schimbat, dar dacă a rămas dragostea pentru păcat, eşti încă un păcătos. Pocăinţa adevărată aduce o schimbare a comportamentului. Odată cu convingerea de păcat vine şi puterea de a te pocăi. Odată cu pocăinţa vine şi harul credinţei. Mulţi oameni mi-au spus: “Mi-ar place tare mult să fiu creştin, dar pur şi simplu nu am credinţă.” Aceasta nu este problema ta deloc. Problema nu este credinţa, ci problema este adevărata pocăinţă. Dacă încă mai ai dispoziţia de a păcătui şi încă iubeşti păcatul, eşti doar într-o stare de osândire. Nu te-ai născut niciodată din Dumnezeu

Acesta cred că este înţelesul textului nostru, “când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (II Corinteni 7:10). întristarea după voia lui Dumnezeu produce o schimbare de comportament, altfel ar fi o repetare a aceleiaşi idei, prin care s-ar spune că pocăinţa aduce pocăinţă. Apostolul Pavel vorbea despre o schimbare a minţii acare aduce o schimbare a comportamentului ce sfârşeşte prin mântuire. Aşadar, avem din nou întrebarea. Ai fost schimbat? Ai părăsit păcatul? Aceste întrebări sunt de o importanţă colosală. Ele sunt hotărâtoare cu privire la adevărata naştere din nou. Eşti tu schimbat? S-a schimbat dispoziţia ta de a păcătui? Pe lângă faptul că vezi păcatul din perspectiva lui Dumnezeu, simţi tu ceea ce simte El faţă de păcat? Urăşti păcatul?

Întrebarea se pune: “Nu cumva mergi pe acelaşi drum de dinainte, la care ai adăugat pur şi simplu biserica la activitatea ta? Pocăinţa adevărată duce la o schimbare de comportament. Apoi, pocăinţa adevărată duce la mărturisire şi restaurare. Hoţul care continuă să păstreze banii nu s-a pocăit. Dacă ai prejudiciat pe cineva şi nu ai făcut totul pentru a îndrepta situaţia, nu te-ai pocăit. Pavel spune că pocăinţa falsă este lumească (adică întristarea lumii). Este o întristare datorată păcatului ce izvorăşte din consideraţii şi motivaţii lumeşti, legate de viaţa de acum. Nu ia deloc în considerare adevărata natură a păcatului. În vremurile noastre, am fost martori la prinderea în păcat a unora din cele mai mari personalităţi religioase. Vieţile lor erau într-un dezastru groaznic, ce dura deja de ani de zile.

Când lucrurile au ieşit la iveală, ei au plâns de fiecare dată şi am avut parte la televizor de un mare spectacol al inimilor frânte. De ce plângeau ei? Nu datorită unei întristări după voia lui Dumnezeu, ci datorită întristării lumii. Le părea rău că au fost prinşi. Ei pierduseră un imperiu. Dacă nu ar fi fost prinşi, ei ar fi continuat să păcătuiască Acest lucru nu le-a schimbat sentimentele, întrucât vedem de cele mai multe ori cum se întorc înapoi la aceeaşi stare dezastruoasă în care erau înainte de a fi prinşi. Pocăinţa de genul acesta este temporară. Persoana respectivă cade mereu în vechile păcate. Motivul? Dispoziţia de a păcătui nu a dispărut; ea este doar controlată şi ţinută în frâu de către frică.

Acesta a fost necazul lui Israel. Ei s-au întors mereu la păcat şi idolatrie. Treceau doar printr-o întristare lumească. Adevărata pocăinţă schimbă comportamentul şi dispoziţia, astfel încât cel ce se pocăieşte ajunge să urască păcatul la fel de mult ca Dumnezeu Aceasta este poziţia unui credincios născut cu adevărat din nou. Nu trebuie să-ţi petreci prea mult timp încercând să-i faci pe aceşti oameni să meargă la biserică. Ei urăsc ceea ce au fost înainte. Biblia spune că noi vom iubi ceea ce am urât şi vom urî ceea ce am iubit. Întristarea după voia lui Dumnezeu duce la pocăinţă. Mesajul acesta trebuie înnoit, readus la viaţă şi propovăduit dacă vrem să-i vedem pe oameni cu adevărat născuţi din Dumnezeu şi făcuţi părtaşi planurilor Celui Atotputernic. În lecţia următoare vom continua cu acest gând al pocăinţei.

Seria 7 : POCĂINŢA

Titlu: NUMAI CRUCEA

Lecţia - 2
Suntem la capitolul “POCĂINŢĂ”. Am văzut ce este adevărata pocăinţă: este o schimbare a părerii şi a sentimentelor faţă de păcat. Acum ajungem la următorul gând: “NUMAI CRUCEA”. Voi citi din Deuteronom 16:21,22 motivul pentru care pocăinţa joacă un rol atât de important în aducerea omului la Hristos. “Să nu-ţi aşezi nici un idol de lemn lângă altarul pe care-1 vei ridica Domnului, Dumnezeului tău. Să nu ridici nici stâlpi idoleşti, care sunt urâţi de Domnul, Dumnezeul tău.”

Aşa cum ştii deja, crucea este reprezentată de vechile altare ale Israelului. În jurul altarului nu trebuiau să fie nici un tufiş şi nici o decoraţiune. Păgânii îşi aveau altarele lor - care erau corupte în comparaţie cu adevăratul altar. Moderniştii spun că evanghelia noastră a sângelui crucii este inspirată de sacrificii de sânge şi de altare păgâne, dar este tocmai invers. Sacrificiile păgâne sunt nişte denaturări, fie conştiente, fie inconştiente, ale sacrificiilor autentice din Scriptură. Pentru că lor nu le plăcea să se uite la spectacolul urât al altarelor lor îmbibate de sânge, şi pentru a le face mai plăcute, au plantat pomi în jurul lor. Biserica trebuie să ţină minte pentnru totdeauna despre cruce că este un lucru îngrozitor. Nu este un spectacol distractiv, ci este o oroare sângeroasă.

G. Campbell Morgan, marele predicator, a spus: “Sunt oameni care privesc la crucea lui Hristos ca la ceva vulgar. Suntem de acord că este cel mai vulgar obiect din istoria lumii, dar a cui este vulgaritatea? Nu este a Fiului lui Dumnezeu, care şi-a dat sângele pentru a ne spăla de păcate. Este vulgaritatea acelora care l-au pironit acolo şi care îi neagă necesitatea într-un mod blasfemiator. Este vulgaritatea acelora care iau păcatul cu uşurinţă criticând Biblia.” Pentru că altarul lui Dumnezeu era în zilele din vechime ceva groaznic şi respingător, oamenii au plantat pâlcuri de pomi în jurul lui, dar Dumnezeu nu porunceşte să fie acolo nici un tufiş. Jertfa este îngrozitoare. Noi trebuie să prezentăm lumii şi nouă înşine această splendoare aşa cum este ea - gloria sângeroasă a crucii. Numai atunci sunt aduşi oamenii faţă în faţă cu oroarea păcatului şi a ceea ce a făcut păcatul. Până ce nu se întâmplă acest lucru, omul nu poate urî păcatul aşa cum face Dumnezeu şi nu se poate niciodată pocăi cu adevărat, nu poate fi născut din nou.

Crucea trebuie să fie singurul lucru la care apelăm. Crucea în sine trebuie să fie singura atracţie. Este greşit, teribil de greşit, să aranjăm o momeală pentru a-i ademeni pe oameni să vină la serviciile noastre. Când văd pantomimele, clovnii, circul şi programele care sunt aranjate pentru a-i atrage pe oameni la casa lui Dumnezeu, inima mea sângerează. Ce mâhnire trebuie să aducă aceste lucruri inimii lui Dumnezeu. Duhul Sfânt va onora credinţa şi simpla proclamare a adevărului aşa cum este el, că Isus mântuie prin sângele crucii Lui. Numai aceasta trebuie să fie atracţia noastră. In Exod 34:13, Dumnezeu a poruncit distrugerea stâlpilor idoleşti: “Dimpotrivă să le dărâmaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti şi să le trântiţi la pământ idolii.” În textul nostru avem porunca de a nu planta stâlpi idoleşti, pentru a imita altarele păgâne înfrumuseţate “Să nu-ţi plantezi nici un idol de lemn...” în Deuteronom 31:29, avem profeţia lui Moise referitoare la viitorul faliment al Israelului, la neascultarea lui. în Judecători 3:7 avem însemnarea împlinirii acestei profeţii, a neascultării şi falimentului ei. “Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat de Domnul şi au slujit Baalilor şi idolilor.” Dacă poporul străvechi al lui Dumnezeu a falimentat, este posibil ca şi noi să falimentăm. Ei şi-au pierdut viziunea şi au stricat modelul care li se dăduse.

Mi se pare că, numai la vreo optzeci de ani după revărsarea Duhului Sfânt, noi, penticostalii, am pierdut simplitatea şi gloria Cincizecimii. Nu trebuie să fie nici un stâlp idolesc, nici o înfrumuseţare, nici o uşurare a gravităţii. Trebuie să proclamăm ceea ce ne-a dat Dumnezeu cu o sinceritate absolută. Cu cât ne apropiem de splendoarea acelei cruci, cu atât ne înconjură mai mult gloria Domnului. Atunci vom fi fericiţi predicând crucea, iar păcătoşii vor li mişcaţi de simplitatea acestei Evanghelii pure, neîmpodobită şi neînfrumuseţată. Nici o frumuseţe, pământească sau naturală, nu trebuie să uşureze gravitatea sau tragedia unei morţi inocente. Osea 4:13 ne arată că oamenii încă îşi pângăreau altarele: “Aduc jertfe... sub stejari, plopi şi terebinţi, a căror umbră este plăcută.” Aici era problema: “a căror umbră este plăcută.” Lumina îi osândeşte pe păcătoşi, le dă sentimentul uşurării, atunci când vin la cruce. A reduce gravitatea Cuvântului pentru a uşura sfinţirea şi responsabilitatea este o urâciune înaintea lui Dumnezeu Nu trebuie să fie nici un stâlp idolesc, ci numai lumina orbitoare a adevărului lui Dumnezeu.

Regele Ahaz a văzut la Damasc un altar împodobit; îşi dorea un astfel de altar, de aceea i-a dat instrucţiuni nelegiuitului preot Urie să facă un astfel de altar, să îndepărteze altarul pătat cu sânge de la răsăritul templului şi în locul lui să pună acest altar împodobit. “A ars pe el arderea de tot şi darul de mâncare... şi a stropit pe altar sângele jertfelor de mulţumire ” (2 Regi 15:10-16). El a crezut în jertfa de sânge - numele lui Dumnezeu era asociat cu adevărul că mântuirea este posibilă doar prin sacrificarea celor neprihăniţi.

Jertfa de sânge nu are nici o valoare dacă nu este stropită după un anume model. Numai când umblăm în lumină sângele lui Isus ne curăţeşte. Ahaz umbla în întunerec; sângele nu a avut nici o valoare pentru el. Ahazia a zis că nu îi pasă de altarul de aramă. El nu a îndrăznit să mute altarul de tot, aşa că l-a pus pe locul al doilea, planificând nişte introduceri atractive pentru a-i atenua seriozitatea. Nu putem folosi crucea ca pe un talisman. Mulţi poartă o cruce de aur, folosind ceea ce ar trebui să nimicească “şinele” pentru a atrage atenţia spre sine. Am văzut preoţi din vechea religie ortodoxă, din religia romano-catolică, care purtau nişte cruci mari la gât. Toate acestea aveau rolul de a scoate în evidenţă faptul că cel care poartă crucea este o persoană sfântă. Crucea nu are nimic frumos în ea. Mulţi o poartă în jurul gâtului sau al încheieturii ca pe un lucru atrăgător. Ceea ce trebuia să însemne un stârşit al “sinelui” a devenit acum ceva ce atrage atenţia spre sine.

Nu trebuie să existe nici un fel de distracţii care să-i amuze şi să-i încânte pe oameni. Spre cruce nu sunt cărări frumos mirositoare. Acest lucru este cu totul exclus; nu poate fi parte a slujirii bisericii Dumnezeului Celui Atotputernic. Nu trebuie să existe nici o distracţie care să facă adunările atractive. Sfârşitul acestor lucruri este dansul din buric în biserică. Astăzi suntem martori la unele lucruri ce se întâmplă în biserică, care în copilăria mea nu se întâmplau nici măcar într-un bar. Crucea nu este un spectacol, care să producă distracţie. Cel mai aproape de crucea de la calvar au fost păcătoşii şi tâlharii. Acolo era numai Isus şi păcătoşii, precum şi uciderea, respingerea, trădarea, necredinţa. Aceeaşi poziţie o are crucea şi astăzi. In lumea aceasta nu există decât păcat şi Isus. Slavă Domnului că există şi lsus!