Studiul elaborat de echipa din Romania pentru proiectul Securitatea Frontierelor si Stabilitatea Regionala

Principalele concluzii şi recomandări

Studiul de faţă abordează o problemă deopotrivă actuală cît şi complexă. În elaborarea lui, coordonatorii au făcut interviuri şi au realizat documentări cu privire la stadiul unor proiecte, succesele dar şi dificultăţile întîmpinate, solicitînd rapoarte instituţiilor cu atribuţii în domeniu şi analizînd istoricul cadrului legislativ cu referire la frontiera dintre România şi Republica Moldova. În funcţie de o serie de factori, unele aspecte au putut fi detaliate altele au fost mai degrabă punctate, rolul studiului de faţă rămînînd - la sfîrşitul perioadei de cercetare - acela de a introduce cititorul în problematica securizării frontierei în general şi în particularităţilor frontierei dintre Romania si Republica Moldova în special. Pe acest fond, dorim să precizăm că tematica luată în discuţie nu s-a epuizat prin materialul de faţă, anumite aspecte, cum este, de exemplu, problema cetăţenilor cu cetăţenie dublă, rămînînd să facă obiectul unei cercetări separate ulterioare. O observaţie importantă este legată de practica colaborării cu societatea civilă şi principiile acestui parteneriat pe care instituţiile care se ocupă de probleme atît de particulare cum este cazul frontierei, le vor deprinde în timp. Am constatat acest lucru în perioada redactării materialului de faţă, ceea ce ne determină să încurajăm pe viitor proiecte în această linie, de aşa manieră încît prin practica lucrului în comun, în viitor între societatea civilă şi instituţiile statului să se instituţionalizeze o comunicare firească.

Pe acest fond, am desprins următoarele concluzii:
Relaţiile privilegiate cu Republica Moldova au determinat România să trateze astăzi preferenţial problema documentelor cu care să se prezinte cetăţenii moldoveni la frontiera cu ţara noastră. Astfel, România a luat decizia de a nu impune - pîna la momentul integrării în UE - alte documente cetăţenilor moldoveni pentru trecerea frontierei, în afara paşaportului. Aceasta decizie nu trebuie să fie însă interpretată de către beneficiari în sensul unei permisivităţii totale la frontiera sau în sensul renunţării la exigenţele specifice procedurilor de control la frontieră. Pentru autorităţile din România, în demersurile pentru îndeplinirea criteriilor pentru integrarea în structurile euro-atlantice, aceasta decizie implică asumarea unor răspunderi deosebite, de care autorităţile administraţiei centrale şi locale trebuie să ţină cont.
Deşi, între cele două state, au fost semnate documente bilaterale care reglementează şi încurajează cooperarea dintre ele, persistă o discrepanţă între cadrul juridic şi situaţia din realitate, în sensul în care prevederi importante rămîn şi astăzi la nivel declarativ. Fără a face aluzie la stadiul relaţiilor politico-diplomatice dintre cele două state (în fond, studiul de faţă se constituie într-un instrument de lucru pentru autorităţile în domeniu din ţările implicate, independent de apartenenţa lor politică la un moment dat), se remarcă o insuficientă comunicare între autorităţile corespondente din fiecare stat partener, pentru implementarea durabilă a prevederilor acordurilor şi înţelegerilor regionale, atît la nivelul redactării şi amendării documentelor cadru, cît mai ales la nivelul normelor metodologice pentru aplicare. Pe acest fundal, una dintre recomandările studiului de faţă face referire la instituţionalizarea unor proceduri de evaluare a politicilor publice în domeniu, a efectelor în practică, pe teren, a măsurilor luate de instituţiile în măsură, prin observarea performanţei fiecărei instituţii dar şi a cadrului general de aplicare a legislaţiei.
Ca şi în alte domenii, concentrarea tuturor deciziilor în „mîinile” autorităţilor centrale nu numai că împovărează dar poate şi bloca rezolvarea unor probleme punctuale. În timp ce autorităţile naţionale conturează cadrul şi definesc strategii pentru punerea în aplicare, există probleme locale care se pot soluţiona cu mai multă eficienţă de către autorităţi locale competente, descongestionîndu-se în acest mod administraţia centrală şi, în fine, răspunzînd mai operativ problemelor din teren. O definire mai clară a competenţelor, în special a reprezentanţilor instituţiilor la punctele de frontieră, dar şi o strategie de încurajare a acestora să îşi asume răspunderea firească atunci cînd se confruntă cu probleme ce se pot rezolva chiar la frontieră nu ar aduce decît beneficii statelor implicate în sensul fluidizării traficului legal de mărfuri şi persoane.
Descongestionarea administraţiei centrale este cu atît mai importantă cu cît se constată întîrzieri în planul ratificării unor acorduri, fapt ce crează un dezechilibru juridic care aduce un plus de dificultate atît în teren cît şi în planul relaţiilor politice. Un exemplu edificator pentru a puncta dificultatea rezolvării unor situaţii în teritoriu este legat de ratificarea abia în această perioadă de către Parlamentul de la Bucureşti a Acordului de readmisie a străinilor, problemele care au căzut sub incidenţa acestuia rezolvîndu-se cu dificultate pînă acum. Dat fiind că Acordul de readmisie se află încă în proces de ratificare şi la acest moment, ni se pare important de menţionat că ratificarea lui de către România, în cel mai scurt timp optim, s-ar constitui într-un sprijin substanţial pentru clarificarea relaţiilor dintre autorităţile competente de la frontieră.
Regiunea căreia îi aparţin România, Republica Moldova şi Ucraina se confruntă cu o serie de probleme îngrijorătoare, unele dintre ele putând deveni un pericol pentru stabilitatea regiunii. Este fără îndoială că abordarea acestora nu este datoria unei singure ţări şi nici nu poate fi atîta vreme cît probleme ca traficul de persoane, maşini, arme, droguri – ca să ne referim la cele mai frecvente – depăşesc efectiv frontierele unui stat. Înţelegem că în asemenea probleme, fiecare stat se ghidează după propria sa metodă de lucru, cercetare şi supraveghere, însă, datorită complexităţii problemelor din această regiune ar trebui elaborate proceduri comune de lucru. Din această perspectivă, fiecare stat ar trebui să contribuie la instituirea unor proceduri comune de evaluare a performanţei (pe fiecare ţară în parte precum şi cele comune) punctîndu-se impedimentele apărute astfel încît problemele estimate să se poată rezolva în cel mai scurt timp de către palierul administrativ din fiecare ţară.
Problema securizării frontierei dintre România şi Republica Moldova nu se rezumă la linia de demarcaţie dintre cele două state. Atâta vreme cît nu sunt adoptate măsuri de securizare a tuturor frontierelor proprii, pericole ca migraţia ilegală transfrontalieră, traficul de arme şi droguri, crima organizată vor continua să persiste dacă nu să se amplifice. Importantă şi urgentă în acest sens este rezolvarea problemei graniţei de est a Republicii Moldova, la limita care o desparte de Ucraina.
Obiectivul cooperării transfrontaliere nu poate fi îndeplinit, dacă, la rîndul lor, autorităţile naţionale cu atribuţii la frontieră ale unui stat nu cooperează între ele, nu schimbă informaţii constant cu privire la problemele menţionate şi nu împărtăşesc aceeaşi viziune cu privire la strategia de securizarea frontierei în spiritul întăririi securităţii regionale. Din această perspectivă, cooperarea - în opinia noastră - începe cu aspecte şi măsuri punctuale, pragmatice. Este nevoie ca toate instituţiile unui stat să contribuie cu informaţii şi să utilizeze în comun o bază cu datele relevante (în special date conţinute de sisteme informatice), care să se actualizeze constant. Din altă perspectivă, cooperarea inter-instituţii ar trebui să aibă în vedere utilizarea de criterii de control împărtăşite de toate autorităţile, care să se aplice bunurilor, persoanelor sau mijloacelor de transport care trec frontiera, avînd în vedere profilele de risc stabilite de fiecare autoritate în parte (pe probleme specifice: imigraţie clandestină, de exemplu). Rezultatele controalelor efectuate în punctul de frontieră de către o autoritate ar trebui să fie disponibile tuturor autorităţilor cu atribuţii la frontieră ca şi planul de măsuri pentru prevenirea producerii unor probleme pe viitor.

O abordare comună a României şi Republicii Moldova în privinţa controlului specific de frontieră trebuie să aibă în vedere faptul că, în acest moment, competenţele şi responsabilităţile autorităţilor de frontieră din ambele state nu sunt armonizate. O rezolvare optimă a acestei situaţii vizează crearea condiţiilor pentru a se stabili corespondenţe şi colaborări, inclusiv la nivel decizional mediu. Întîlnirile responsabililor de la frontieră trebuie să aibă un caracter de permanenţă, respectînd un calendar convenit în comun. Este recomandat ca acest cadru de cooperare să fie folosit pentru informare reciprocă în domenii de interes pentru activitatea curentă şi pentru stabilirea sau consolidarea procedurilor de acţiune. Colaborarea poate fi extinsă pînă la definirea comună a unor indicatori sau parametri de performanţă acceptabili: cantitativi (cît se controlează la frontieră), calitativi (rezultate raportate la efortul de control depus) şi la noţiunile şi valorile comun acceptate privitoare la selecţia pentru aceste controale. O altă sugestie pentru eficienţa controlului la frontiere este legată de ideea enunţată anterior şi anume împărtăşirea datelor de către fiecare ţară celeilalte şi, chiar mai mult, construirea unei baze de date comune, pe domenii şi criterii stabilite de comun acord.

În condiţiile în care atît România cît şi Republica Moldova se confruntă cu dificultăţi economice, soluţii de control în comun, care să răspundă atît unor criterii de economie bugetară cît şi de eficienţă, ar putea fi viabile. Concret, experienţe anterioare de genul unor echipamente mobile care să deservească mai multe puncte de control merită evaluate şi în cazul frontierei dintre cele două state vizate (si nu numai). Pentru astfel de soluţii există precedentul sprijinului internaţional pentru achiziţionarea lor, condiţia pentru ca asemenea proiecte să poată fi puse în aplicare fiind ca cererea să vină ca urmare a unei colaborări între cele două state.
În privinţa euroregiunilor din care face parte şi România (inclusiv a euroregiunilor Prutul de Sus şi Dunărea de Jos), este necesară sistemizarea informaţiilor şi actualizarea lor nu numai cu scopul informării corespunzătoare a opiniei publice naţionale şi internaţionale dar şi cu acela de a corecta acolo unde este cazul sau preîntîmpina, în alte situaţii, potenţiale probleme. Sistematizarea sau centralizarea tuturor acestor date la nivelul unei instituţii publice din Romania, accesibilă celor interesaţi, indiferent de locul din care aceştia provin, precum şi elaborarea unui mecanism transparent de evaluare a programelor din aceste regiuni, la care să îşi aducă contribuţia nu numai reprezentanţii autorităţilor administraţiei publice din domeniile vizate de proiecte dar şi societatea civilă din ţările implicate, sînt benefice atît pentru Romania cît şi pentru alte ţări interesate în schimbul de experienţă.
Cu menţiunea că observaţiile de mai sus pot fi aprofundate, detaliate in continuare, sînt de recomandat dezbateri pe marginea lor, atît la nivelul unor colective de analiză din fiecare ţară şi în comun, din mai multe ţări, cît şi la acela (sau mai ales acela) al instituţiilor în măsură să adopte măsurile care se impun. În aceeaşi idee, am dori să încurajăm abordarea lor cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale a căror expertiză poate fi la fel de valoroasă şi necesară ca şi sprijinul financiar care, în condiţiile economice cu care se confruntă România şi Republica Moldova, ar completa benefic eforturile bugetare proprii.