Partea I capitolul Despre tradiţie în cultura educaţiei fizice transilvănene

Capitolul 3. Imagini ale sportului clujean în presa sportivă ( 1960-1970 )

În ianuarie 1960, în revista Stadion, apare articolul lui Ion Moina, despre sprinteri, în care acesta dezbate probleme ale atletismului din România, la începutul deceniului 7 al secolului XX : „ De ani de zile mă frământă şi pe mine, ca şi pe alţi pasionaţi ai atletismului, problema impasului prin care trece sprintul nostru.

Deşi condiţiile create practicării atletismului în special şi sportului în general sunt excelente astăzi, când avem mult mai multe asociaţii sportive şi cluburi cu secţii de atletism decât în trecut, când atletismul este practicat de o masă mare de tineri, care au la dispoziţia lor sute de tehnicieni cu înaltă calificare, nu avem totuşi sprinteri de valoare.

Cauzele acestei stări de lucruri sunt numeroase. Mai înainte însă de a trece la enumerarea lor am să relatez un fapt.

Aş dori de pildă să vă arăt că recordul stabilit de mine pe 100 m plat ( 10,4 sec.) în 1945, egalat o dată în anul 1946 la Predeal şi de două ori în anul 1948, a fost pregătit de mine şi de antrenorii mei încă din anul 1936, când aveam 15 ani şi când am alergat prima oară pe această distanţă, cu ocazia desfăşurării campionatelor şcolare de atletism ale oraşului Cluj. Atunci, deşi am câştigat cu modesta performanţă de 12,9 , am fost remarcat de specialişti.

Am stat de vorbă şi cu alţi sprinteri de valoare din ţara noastră : E. Lupşa la prima sa cursă a obţinut 13’’,1 şi foarte târziu 10’’,5 ; I. Măgdaş 12’’,7 , apoi 10’’,6 ; Mircea Pop 13’’ apoi 10’’6, etc .

Şi astăzi sunt tineri care la vârsta de 15-16 ani aleargă în jurul cifrei de 13’’, nimeni nu le acordă acestora atenţia cuvenită. Specialiştii de astăzi doresc ca tinerii începători să „meargă ’’ chiar la prima lor cursă sub 13 sec., uitând de exemplu ca recordul meu de 10,4 a avut un drum lung de străbătut : 9 ani, în care am reuşit să scot acele 2,5 secunde.

Una din cauzele impasului actual al sprintului românesc ar fi deci goana după rezultate imediate şi lipsa unei selecţionări normale a sprinterilor . Iar alta – că tineretul nostru, izvor nesecat al atletismului , face prea puţin atletism , preferând jocurile sportive.

Apoi, tinerii descoperiţi cu ocazia diferitelor competiţii de masă nu sunt urmăriţi în evoluţia lor. Nici cel puţin câştigătorii probelor respective. Aceasta ca să nu mai amintim de ceilalţi, clasaţi pe locurile 3 – 6, unii dintre ei eventual foarte talentaţi, dar întrecuţi din lipsa unor antrenamente metodice.

Prin aceasta, scopul competiţiilor de masă, şi anume acela de a angrena în mişcarea de cultură fizică şi sport cât mai mulţi tineri şi tinere, şi a descoperi elemente dotate, nu poate fi atins în întregime. Neacordându-se atenţia cuvenită nici măcar câştigătorilor probelor, este firesc ca suflul nou, înviorător pe care îl aduce tinereţea să nu se facă simţit în cercul restrâns – tocmai din această cauză – al sportivilor noştri fruntaşi.

Consider de asemenea că antrenamentele sprinterilor noştri sunt prea tari, multora dintre ei lipsindu-le pregătirea specială din timpul perioadei pregătitoare de iarnă şi de primăvară .

Este important şi faptul că în competiţiile atleţilor de categoria I nu mai sunt reprezentate oraşele cu veche tradiţie în altetism, cum sunt : Petroşani, Craiova, Iaşi, Galaţi , Brăila , Constanţa , Deva , Arad , Reşiţa etc.

Socotesc că ar fi necesar ca F.R.A. să studieze în mod amănunţit această problemă şi să ia măsurile corespunzătoare, ţinând seama că de felul cum merge sprintul la noi depinde şi dezvoltarea altor probe, ca : 800 m, 1.500 m, alergările peste garduri (80 m , 110 m , 400 m ) etc. , precum şi aceea a săriturilor în lungime şi a triplu-saltului.

Deci, cred că ieşirea sprintului din acest impas ar rezolva şi situaţia critică a alergătorilor de semifond, a alergătorilor peste garduri, precum şi a săritorilor în lungime şi de triplu-salt.

Să acordăm toată atenţia tineretului, din rândurile căruia pot fi recrutate numeroase elemente talentate. Să se organizeze cât mai multe concursuri interşcoli, pe oraşe, interoraşe, pe echipe, iar fiecare echipă să fie reprezentată de cel puţin 5-10 elevi la fiecare probă.

Cred că ar fi necesar să se ia următoarele măsuri :

• 
  Iniţierea unor întreceri regionale şi interregionale pentru descoperirea de sprinteri, apoi selecţionarea în scopul pregătirii în cadrul unor centre de antrenament care ar trebui să ia fiinţă în fiecare reşedinţă de raion, regiune sau oraşe mai mari.
  
• 
  Încadrarea centrelor de antrenament cu absolvenţi ai I.C.F.-ului cu specializarea atletism.
  
• 
  Este necesară, de asemenea, individualizarea antrenamentelor sprinterilor în funcţie de vârsta, dezvoltare fizică, aptitudini etc., precum şi trimiterea unor antrenori în străinătate pentru schimb de experienţă şi studiu.
  

Sunt convins că mai sunt pe lângă acestea încă multe alte idei, încă multe acţiuni care pot ajuta la rezolvarea problemei care ne preocupă. Totul este însă să se pornească la treabă, la o muncă serioasă şi sunt sigur că în câţiva ani nu se va mai putea vorbi de „impasul’’ sprintului românesc.’’ Ion Moina, maestru emerit al sportului.

Campionatele naţionale de patinaj viteză s-au desfăşurat în anul 1960 pe pista de gheaţă din Miercurea Ciuc. Gheorghe Catona ( Ştiinţa Cluj ) a reuşit să cucerească în aceste întreceri titlul de campion absolut şi totodată şi două titluri de campion republican în probele de 500 şi 1500 metri.¹

Revista Sport , în numărul din luna mai a anului 1962, a publicat un articol, „Perspectivele atletice clujene’’, semnat de Ioan Chirilă, cu fotografii realizate de fotoreporterul Ionel David , în care sunt analizate unele aspecte ale atletismului clujean de performanţă. Sunt publicate 4 fotografii care reprezintă pe Ana Beşuan , sprinter care la 16 ani începe lupta pentru atingerea unui nivel internaţional, apoi cea a Doinei Drăghici, care este „abia în şcoala elementară, dar a îndrăgit stadionul şi se mândreşte cu cei 4,10 m realizaţi la lungime, ea fiind una din sutele de atlete „pitice’’ care au trecut recent prin sita selecţiei, apoi Gheorghe Plăcintaru, câştigătorul concursului republican din aprilie 1962 în proba de 800 m, care îl situează printre speranţele demifondului românesc, şi Eliza Soos, care are calităţi certe pentru proba de aruncare a discului, dar care necesită o pregătire mai intensă. Dar iată articlolul semnat de Ioan Chirilă : „ Fără îndoială că sportivii clujeni nu pot fi mulţumiţi cu ceea ce au dat în ultimii ani atletismului nostru. Prezenţa lui Cornel Porumb, omul care l-a „detronat ’’ pe Soeter din lunga-i domnie, a Anei Beşuan , talentata sprinteră de 16 ani ale cărei rezultate (12,2 pe 100 sii 25,6 pe 200) ameninţă în perspectivă ambele recorduri republicane, a muncitorului – junior Gh. Plăcintaru ( 1:54,6 pe 800 m ) , a juniorului Kurt Sokol (discobol de 46 m ) şi altor două-trei nume calificate în circulaţia performanţei reprezintă, totuşi , foarte puţin pentru oraşul lui Moina . Şi asta cu atât mai mult cu cât Clujul are la dispoziţie principalele surse de extragere a valorilor atletice : şcoala şi universitatea , fapt pentru care exigenţa devina mult mai mare.

Tehnicienii atletismului clujean recunosc că stagnarea manifestată în ultimii ani se datorează unei crize de interes şi mai ales elementului întâmplării, care şi-a pus amprenta în munca de selectare şi promovare a viitorilor atleţi.

Se pare că hotărârile Conferinţei pe ţară a Uniunii de Cultură Fizică şi Sport au avut un puternic ecou în viaţa atletismului clujean.

Cele trei cubluri sportive clujene ( Ştiinţa , C.S.M. şi Clubul sportiv şcolar ) au devenit „patroanele’’ a vreo douăzeci de şcoli. Planurile de perspectivă sunt vaste. Instructorii cluburilor şi-au deplasat sfera de activitate în curţile şcolilor, la orele de educaţie fizică, în strânsă colaborare cu profesorii. A început munca de investigare a tuturor copiilor apţi să urce şi să desfăşoare cât mai mult, în anii următori, stachetele şi ruletele performanţei.

După această primă selecţie „în mare’’ a început munca de selecţie morfologico-funcţională. E ceea ce se întâmplă în momentul de faţă cu sutele de candidaţi- atleţi aduşi pentru prima oară pe stadion. Şi asta pentru că atletismul de performanţă are nevoie nu numai de tineri inimoşi ci, în primul rând, de voinici cu inima tare.

Cei 250 de elevi între 14 şi 16 ani care vor „rezista’’ selecţiei vor intra chiar în cursul acestei primăveri în „atelierul’’ principal al minunatului parc Babeş-Bolyai şi în toate celelalte „ateliere’’ atletice ale Clujului. Abia atunci va începe selecţia sportivă, pentru a se vedea în ce măsură valoarea morfologico-funcţională rezistă efortului specific şi, mai ales, în ce măsură valoarea moral-volitivă poate începe bătălia aspră şi îndelungată pentru cucerirea performanţei. Cei 250 se vor împuţina, bineînţeles, datorită acestei selecţii Nr. 3. Şi totuşi , această cifră se va păstra sau chiar va creşte. Pentru că antrenorii şi instructorii de atletism ai cluburilor vor continua să aducă pe stadion noi loturi de „pitici’’ atleţi, iar cabinetele medicale vor continua să elibereze certificate celor „apţi pentru performanţă’’.

Am fost la Cluj la sfârşitul lunii trecute. Semnele acţiunii de selecţie şi promovare au început să se arate. Parcul studenţesc e plin. Afluenţa de copii e mare. În jurul stachetei lui Porumb, lângă gropile de start ale Anei Beşuan sau în preajma sectorului de aruncare al discobolei Eliza Soos, mişună „numai ochi şi urechi’’.

Un singur lucru nu e de dorit: Să nu se oprească această frumoasă idee la nivelul campaniei ’’.

Pe coperta lunii iunie 1962 a revistei Sport , apare fotografia celor două scrimere românce Olga Orban-Szabo şi Maria Vicol , iar în corpul revistei este publicat articolul „Argint şi bronz’’ semnat de Ştefan Tudor cu fotografiile lui V. Bugeac, pe care îl reproducem în cele ce urmează :

„Melbourne 1956, Olga Orban-Szabo –medalie de argint! Roma 1960, Maria Vicol – medalie de bronz !

Două performanţe de prim rang ale floretei noastre feminine. Două florete mai aprige decât toate spadele şi săbiile băieţilor.

E meritul fetelor, stinghereala băieţilor şi reeditarea raportului de forţe din gimnastica noastră, unde bârna e mai puternică decât inelele. Iată de ce nu e întâmplător faptul că perechea Szabo –Vicol aminteşte de valorosul cuplu Leuştean – Iovan . Iată de ce, ani de-a rândul, aceste două perechi şi-au dominat coechipierele, animându-le în lupta pentru victoria echipei.

Peste o lună , după ce gimnastele noastre vor fi revenit de la mondialele pragheze, Olga Szabo, Maria Vicol şi echipa noastră feminină de scrimă vor traversa Atlanticul , pentru Argentina , unde se va desfăşura campionatul mondial de scrimă.

La Buenos Aires, Olga Szabo şi Maria Vicol vor avea handicapul medaliilor olimpice care strălucesc pe pieptul lor şi care reprezintă o ţintă în plus pentru zecile de florete de pe întreg globul.

Şi tocmai de aceea, în fiecare zi, în sala de scrimă a stadionului Republicii, cele două maestre desfăşoară ghemul paradelor şi ripostelor, alături de nălucile albe care zboară deasupra planşelor. Dar, în luna care a mai rămas până la „mondiale’’, Olga Szabo şi, mai ales Maria Vicol ( nestabilită încă complet de pe urma unui accident ), trebuie să-şi înzecească eforturile, pentru a atinge plafonul valorii lor maxime, deoarece au de apărat prestigiul de medaliate ale ultimelor două olimpiade, cinstind astfel renumele sportiv al patriei.

Duelul de antrenament Olga Szabo – Maria Vicol e la fel de pasionant ca şi duelurile lor indirecte pe planşele internaţionale. Viteza şi reflexele Olgăi asaltează tehnica Mariei. Se înfruntă două temperamente. Două temperamente care urmăresc să se completeze din această nesfârşită dispută. În fond, de la d’Artagnan la Fanfan la Tulipe şi de la d’Oriola la Jdanovici, scrimerii au fost sportivi compleţi, în care scânteia reflexului a aprins platoşa de oţel a forţei, iar sfredelul îndemânării n-a contenit să macine granitul rezistenţei’’.

În revista „Sport’’, în luna aprilie 1963, se notează că la Cluj, în sala Armatei au avut loc întrecerile finale de baschet masculin, câştigată de Steaua:

„Echipa studenţilor clujeni ca gazdă ospitalieră şi-a întâmpinat fiecare adversar cu buchete de flori. Dar parcă şi mai impresionant a fost gestul lui Viciu (Ştiinţa Timişoara), care a ţinut neapărat să ofere floarea primită antrenorului Alexandru Şerban (Politehnica Cluj), cel care i-a îndrumat primii paşi în baschet. Asadar, elevul nu şi-a uitat profesorul’’.

Ştiinţa Cluj - Dinamo Oradea, 86-56. Clujeanul Horia Demian, pivot al naţionalei, s-a evidenţiat , alături de E. Vizi , în meciul Steaua –Ştiinţa Cluj : 88-86.

În luna mai 1963, revista „Sport’’, la rubrica „ Rugbi sub lentilă’’, analizează stadiul de pregătire a echipelor din campionatul naţional, Divizia A, material realizat de D. Callimachi şi M. Bărbuţeanu, notându-ne că Ştiinţa Cluj, rămâne în continuare cea mai serioasă şi pregătită echipă din provincie. Meritul îi aparţine în mare măsură lui Paloşanu, antrenor şi jucător minunat, care alături de Căliman, Cordoş, Horia şi Ion Pop, Gebefugi, Sălăjan, Gherasim, Simion, ţine trează flacăra rugbiului în oraşul universitar. Victoria realizată în faţa formaţiei campioane (8-6) este edificatoare asupra posibilităţilor certe ale acestei echipe, care suplineşte prin seriozitate şi muncă lipsa unui lot suficient de complet şi valoros.

Ioan Chirilă era unul din remarcabilii ziarişti sportivi din România care îndrăgea Clubul << U >> Cluj, căruia i-a consacrat şi un volum de suflet, „Şepcile roşii’’, şi a publicat numeroase articole de analiză a fenomenului sportiv << U >>.

Tot astfel, în luna octombrie 1963, Ioan Chirilă, cu ajutorul fotoreporterului clujean Francisc Deak, publică articolul „Socol promite 7000 de puncte’’ .

Iată textul semnat de Ioan Chirilă :

„Decatlonistul clujean C. Socol, după numai un an de pregătire specială, a izbutit să corecteze recordul republican ( 6809 de puncte în cursul meciului Balcani –Scandinavia ). Iată rezultatele decatlonului:

100 m 11,3 ; 400 m 51,6 ; 100 m garduri 15,5 ; 1 500 m 4.27,0 ; lungime 6,51; înălţime 1,79 ; prăjină 3,40 ; disc 44,76 ; greutate 12,80 ; suliţă 60,81.

Din cercetarea acestui tabel reiese clar că tânărul atlet clujean are un remarcabil echilibru între probe.

Iată acum şi recordurile personale ale lui Socol , în afara decatlonului : 100 m 11,3*; 400 m 51,6*; 110 m.g. 15,1 ; 1 500 m 4.27,0* ; lungime 6,70 ; înălţime 1,85 ; prăjină 3,50 ; disc 47,23 ; greutate 12,80 ; suliţă 63,50 .

Suma decatlonului ( primul tabel ) este de 6809. Suma performanţelor ( dintre care cele trei cu asterisc sunt obţinute în cadrul decatlonului „scandinav’’ ) reprezintă 7465 de puncte . Resursele lui Socol sunt evidente .

Care sunt perspectivele ?

Antrenorul lui Socol , dr. Ion Arnăutu , precizează că elevul său urmează să-şi dezvolte rezistenţa specifică şi să-şi desăvârşească pregătirea tehnică în unele probe. Rezultatele sub posibilităţi obţinute în cel puţin patru probe ( prăjină, înălţime, lungime, greutate ) , se datorează imposibilităţii practice de însuşire a întregului repertoriu tehnic al decatlonului într-o perioadă de timp atât de scurtă.

În iunie 1963, revista Sport publică un fotoreportaj dedicat handbalistelor de la Universitatea Cluj, care au promovat în Divizia A, având la cârmă pe apreciatul antrenor Tiberiu Rusu.

„Handbalistele din Cluj în categoria A.

După câţiva ani de încercări nereuşite, în sfârşit şi oraşul de pe malul Someşului, Clujul, se poate mândri cu o echipă de handbal ajunsă printre cele mai bune formaţii din ţară. La Baia Mare, recent, a avut loc turenul final al campionatului de calificare rezervat echipelor feminine. Câştigând cu scoruri categorice toate cele trei jocuri ( 17 – 5 cu Locomotiva Teiuş, 17 – 9 cu I.L.S.A. Timişoara, 13 – 2 cu Voinţa Odorhei ), echipa Ştiinţa din Cluj, reprezentantă a sportului universitar , a promovat în categoria A. Acest rezultat vine să confirme celelalte succese obţinute de studente în acest an: locul II la Cupa „Sportul popular’’, locul III la Cupa de iarnă, locul II în campionatul republican de junioare.

Caracteristica echipei este tinereţea, nu mai puţin de opt jucătoare fiind junioare. De asemenea , ele sunt fruntaşe şi la învăţătură. Formaţia promovării: Adriana Coroiu –căpitanul echipei, prof. Tiberiu Rusu –antrenor, Elisabeta Csegeni, Ancuţa Maximinian, Eva Tokeş, Livia Olaru, Eva Torok, Aurelia Matei –conducătorul echipei. Susana Sigmond, Eva Ujşaghi, Rodica Floroianu, Elisabeta Mathe, Margareta Szilagyi şi Maria Vigh –portari’’.

Despre jucătoarea Universităţii Cluj, valoroasa jucătoare internaţională Rodica Floroianu, transferată în acest campionat la Cluj, revista Sport publică un portret reuşit sub titlul „O extremă valoroasă : Rodica Floroian’’ , cu următorul text : „Deşi handbalistele noastre nu şi-au putut apăra titlul mondial la ultima ediţie a campionatelor mondiale din R.F. Germană, nu se poate spune că handbalul feminin românesc este lipsit de valori. Mulţi dintre dumneavostră, suntem siguri, că o cunoaşteţi pe Rodica Floroianu, extrema dreaptă a naţionalei noastre , una din cele mai valoroase reprezentante ale tinerei generaţii. Rodica s-a născut la 13 iunie 1944, la Întorsura Buzăului. Debutul handbalistic şi l-a făcut când a împlinit 15 ani, la echipa „Lucreafărul’’ din Braşov. Primul antrenor : Dumitru Popescu –Colibaşi . De la el au învăţat handbal şi Ana Boţan, şi Maria Constantinescu , şi Iuliana Naco şi alte fete care au îmbrăcat tricoul naţionalei.

Pe teren, Rodica era un adevărat „argint viu’’, dar nu a fost remarcată de selecţionerii echipei naţionale decât peste patru ani. Să fi fost de vină cei ...156 cm ai Rodicăi ? Posibil. Cert este că viitoare studentă a Facultăţii de educaţie fizică din Cluj se ambiţionase să facă totul pentru a fi ... văzută. Având o viteză mare şi netemându-se de „bătăliile’’ de pe semicerc, ea reuşea să scape tot mai des din „cleştele’’ apărătoarelor şi să facă să tremure plasa cu şuturile ei puternice. Se pare că acest fapt a fost cel mai „tare’’ argument pentru selecţionarea tinerei studente în echipa reprezentativă. Asta s-a întâmplat în anul 1963. Rodica a îmbrăcat de mai multe ori tricoul echipei noastre naţionale de handbal şi a cunoscut bucuria multor victorii internaţionale. Pentru meritele sale sportive a primit titlul de maestră a sportului.

Va avea Rodica Floroian un viitor handbalistic strălucit ? La această întrebare ne va răspunde maestra emerită a sportului Ana Boţan : Tânăra mea colegă de echipă este foarte talentată. Faptul că la „mondiale’’ a jucat pe postul deţinut până nu de mult de Maria Constantinescu spune foarte mult. Viteza generală, viteza de reacţie, curajul (necesar mai ales la plonjoanele din alergare) şi tehnica bună fac din Rodica o handbalistă completă şi valoroasă. Va fi însă o jucătoare „mare’’ numai dacă va continua să se pregătească conştiincios şi –mai ales –dacă va învăţa sa-şi vadă în timpul jocului toate coechipierele’’.

În acelaşi număr de revistă, pe aceeaşi pagină întâlnim un portret al unui alt sportiv clujean , cu titlul „ Ascensiune rapidă’’, dedicat jucătorului de tenis de masă Dorin Giurgiucă.

Iată textul scris despre talentatul sportiv clujean :

„Dorin Giurgiucă a început să joace pentru prima oară tenis de masă în 1956, în oraşul Dej, unde se stabilise împreună cu familia. Pe atunci nu avea decât 12 ani. În 1958, Dorin debutează într-un concurs la care asistă şi antrenorul F. Paneth. Ochiul de cunoscător a lui Paneth l-a „prins’’ repede în obiectiv pe Dorin Giurgiucă şi, peste numai un an, acesta îşi începea antrenamentele la Cluj împreună cu Negulescu, Cobîrzan, Reti, Hidveghi, Sentivani etc. În 1960 el câştigă concursul celor mai buni juniori din ţară. Acest succes a fost pentru Dorin Giurgiucă începutul ascensiunii sale vertiginoase, pe care avea să o parcurgă. 1961: locul secund ( cu N. Angelescu ) la Criteriul european de juniori; 1962 şi 1963: Dorin Giurgiucă este campion naţional de juniori. Anul 1962 i-a mai adus lui Dorin şi un alt succes, el este învingător la simplu băieţi la Criteriul european de juniori. Apoi Dorin Giurgiucă cucereşte diferite titluri de campion al ţării la dublu mixt ( cu Ella Constantinescu). Cu timpul, Dorin Giurgiucă devine foarte cunoscut şi peste hotare, fiind cotat ca unul din cei mai buni jucători de pe continent. În compania Ellei Constantinescu, el cucereşte –la dublu mixt –titlurile de campion internaţional al Iugoslaviei, Poloniei, Ungariei , R.D. Germane şi R.F. Germane, iar în primăvara lu1964 Giurgiucă ocupă primul loc la simplu bărbaţi, în campionatele internaţionale ale Angliei şi Austriei şi se clasează pe locul II în campionatele internaţionale ale R.F. Germane. Un an mai târziu, în 1965, Dorin Giurgiucă iese campion internaţional al R.F. Germane şi ajunge în finala campionatelor internaţionale ale Angliei. De asemenea, el câştigă şi titlurile balcanice la toate probele. În afară de aceste victorii de răsunet, Dorin este din 1962 om de bază al echipei C.S.M. Cluj , deţinătoare în două rânduri a trofeului „C.C.E.”

În toamna anului 1963, problemele atletismului sunt tot mai frecvent dezbătute în presa sportivă. Intr-un articol, „Perspective în septembrie’’, Gheorghe Zâmbreşteanu, maestru al sportului, antrenor federal, răspunzând la întrebarea referitoare la şansele atleţilor români de a se impune în întrecerile internaţionale ale momentului , îl remarcă pe atletul „U’’-ist Cornel Porumb, săritorul în înălţime, despre care spune :„Căror atleţi şi atlete li se întrevăd şansele de a fi „capete de afiş’’ în aceste două confruntări internaţionale ?

- Desigur , în primul rând aceste şanse le vor avea cei 4 recordmani ai anului 1963: Porumb (2,10 m la Galaţi şi 2,11 m la Ploieşti ), Barabaş ( 14:02,4 de la 14:03,0 pe 5 000 m la Helsinki ), Ciochină ( 16,13 m la Sofia) şi Calnicov ( 7,61 m la Cluj ).

În privinţa lui Porumb, recordmanul la săritura în înălţime, nu s-ar putea vorbi, la ora actuală, din nefericire, de o pierdere a celei mai bune forme sportive ? Întrebarea se referă, în special, la evoluţia sa de la Cluj, unde cel mai bun „combustibil’’ l-a avut Spiridon , contrar aşteptărilor majorităţii specialiştilor.

-Despre Porumb s-ar putea spune că este omul victoriilor şi al eşecurilor. La Cluj , eşecul în faţa lui Spiridon , dar în primul rând în faţa propriului său record (2,00 m faţă de 2,11 m) şi-ar găsi explicaţia în indispoziţia pe care i-a creat-o tratarea cu întârziere a unei infecţii dentare. Vina este a lui pentru că a neglijat acest lucru. Nu a fost prevăzător. În schimb, a fost prea încrezător în posibilităţile sale. Şi a greşit. La Sofia, ii dorim să arate că el, personal, este convins ca locul II de la campionatele republicane a fost un accident ce putea fi evitat ’’.

În noiembrie 1963, odată încheiat campionatul naţional de rugbi, revista Sport publică un fotoreportaj dedicat echipei Ştiinţa Cluj şi antrenorului ei, internaţionalului Alexandru Paloşanu, care pentru o scurtă vreme s-a reîntors la Bucureşti, apoi a revenit la Cluj unde se dedică clubului „U’’ până în ultima clipă a vieţii sale.

„Timp de aproape patru ani, internaţionalul Alexandru Paloşanu, student la filologie, a activat ca jucător şi apoi ca antrenor la Ştiinţa Cluj. Ştiinţa Cluj –Steaua (3- 3) a fost ultimul joc condus de Paloşanu la Cluj, ca antrenor, înaintea revenirii în Capitală. Iar rândurile care urmează poartă amprenta unui mic bilanţ :

„Părăsesc cu destule regrete o echipă pe care e greu să n-o îndrăgeşti. Ştiinţa continuă să fie cea mai bună echipă a provinciei, fapt demonstrat mai ales prin rezultatele bune obţinute în ultimii ani în faţa fruntaşilor, 6 – 3 şi 8 – 6 cu Griviţa, 8 – 9 şi 3 – 9 cu Steaua la Cluj şi 0 – 3 la Bucureşti. Studenţii clujeni au meritul de a fi rezistat înaintării şi individualităţilor de la Steaua, fanteziei dinamoviste şi prestigioasei linii a treia a griviţenilor.

Progresul realizat de clujeni se referă la ameliorarea jocului în grămezile deschise, la participarea activă a tuturor celor 8 înaintaşi, la organizarea şi clarificarea generală a jocului. Ştiinţa este o echipă tânără. Din echipa – etalon Chirilă, Bucur, Gebefugi –Catană, Buzilă –Căliman, Sălăjan, Petreanu -Horia Pop, Munteanu –Simion, Cordoş , Terboczi , Baba şi Gherasim , opt au fost promovaţi în ultimii doi ani.

Ştiinţa are în continuare posibilităţi de progres. Desigur că există dificultăţi obiective (antrenamentele pe grupe determinate de programul divers al orelor de curs , lipsa unor parteneri de joc apropiaţi în perioada necompetiţională etc.), dar, cu toate acestea, mai sunt destule resurse ascunse, nevalorificate. În ceea ce mă priveşte, ori de câte ori Ştiinţa va juca la Bucureşti, să fie sigură că în corul de voci „Hai, Ştiinţa’’, una din voci va fi a mea...’’

De altfel, în rubrica