Partea I capitolul Despre tradiţie în cultura educaţiei fizice transilvănene



Yüklə 1,95 Mb.
səhifə12/27
tarix26.07.2018
ölçüsü1,95 Mb.
#58732
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   27
„Sub lentilă’’, dedicată rugbiului , în februarie 1963, revista Sport scria: „ Ştiinţa Cluj rămâne în continuare cea mai serioasă şi pregătită echipă din provincie. Meritul îi aparţine în mare măsură lui Paloşanu, antrenor şi jucător minunat, care alături de Călimanu, Cordoş, H. şi I. Pop, Gebefugi, Sălăjan, Gherasim, Simion ţine trează flacăra rugbiului în oraşul universitar. Victoria realizată în onoarea formaţiei campioane ( 8 – 6 ) este edificatoare asupra posibilităţilor certe ale acestei echipe care suplineşte prin seriozitate şi muncă lipsa unui lot suficient de complet şi valoros’’.

În acelaşi an, în februarie, revista Sport publică fotografia echipei de hochei pe gheaţă Ştiinţa Cluj şi componenţii ei : Iszlai, I. Antal, Dibernardo, Soos, Capdebo, Cazan, Grodvi, Ardeleanu , Otvos , Csuros.

Într-un set de caricaturi sportive, realizate de Neagu, jucătorul universitar clujean Zoltan Ivansuc apare într-o companie selectă : Ciosescu, Pârcălab, Petrescu, Ion Ionescu, Jenei, Eftimie, Năftănăilă, ş. a.

În acceaşi perioadă, frecvent apar informaţii despre foşti << U >> -işti, transferaţi la alte fruntaşe, cum ar fi rugbistul Radu Demian, internaţional, transferat la Griviţa Roşie, voleibaliştii Gheorghe Fieraru şi Nicolae Bărbuţă, internaţionali, componenţi în 1963 ai echipei braşovene, după ce şi-au termiant studiile la Cluj.

Un reportaj interesant publicat în februarie 1965 îl are în prim plan pe rugbistul clujean, component al echipei naţionale şi transferat la Griviţa Roşie din Bucureşti, despre care se scrie că: „ Radu Demian este astăzi în lumea balonului oval o stea’’.

Ziaristul D. Calimachi –într-un reportaj, referindu-se la echipa de rugby a Ştiinţei Cluj : << Am văzut între cei 27 de oameni din lot, jucători tehnici ca Radu Demian, Căliman, Fodor, şi alţii ... >> şi mai departe << Am părăsit antrenamentul de rugby convins că această echipă va surprinde prin cumpătarea ei >> . Şi nu m-am înşelat deloc, pentru că Ştiinţa Cluj –proaspat promovată în categoria A – a câştigat un loc între fruntaşele rugbiului, iar Radu Demian, s-a situat încă de pe atunci printre cei mai tehnici jucători români. Completam un an mai târziu, în articolul: << Un rugbist care se afirmă : Radu Demian >> ( Sport nr. 15/1960 ) aprecierile laudative la adresa talentatului sportiv clujean, acela care pătrunsese în chip atât de strălucit pe poarta echipei naţionale, stârnind o adevărată senzaţie cu prilejul memorabilei victorii asupra Franţei,11-5 (prima din palmaresul întâlnirilor româno – franceze): << Omul care a privat echipa Franţei de muniţii >> - aşa a fost numit Radu de ziariştii francezi. << Cu aceste „ gloanţe’’ , dăruite apoi coechipierilor - scriam atunci – „profesorii” francezi au fost sistematic doborâţi şi cea mai grandioasă bătălie a rugbiului românesc s-a terminat printr-o victorie răsunătoare. La care a contribuit din plin Radu Demian, omul iniţial neprevăzut (mult timp selecţionerii au ezitat, considerându-l pe Radu încă prea...fragil pentru un joc cu francezii) . Alegerea de ultim moment s-a dovedit însă a fi fost extrem de fericită. Radu a dat un randament deplin. Asadar, tineretul, tovarăşi antrenori... >> Ochiul experimentat al antrenorului D. Manoileanu a…văzut deci bine. << Va ajunge în curând un mare jucător ! >> - imi spusese el.

Debutul său în rugbi? A fost destul de anevoios – o spune el însuşi : << Eram deşirat şi deloc convins că voi putea deveni un rugbist adevarat. În sezonul 1952-53 am apărut în echipa de juniori a Ştiinţei. Au urmat ani de ucenicie, de acumulări cantitative. În 1955-56 am apărat culorile Voinţei Cluj, în categoria B. Începeam, încet, incet să capăt o tot mai mare încredere în forţele mele... >> Dar adevăratul salt calitativ, mărturiseşte Radu, l-a făcut abia după ce a îmbrăcat tricoul Ştiinţei Cluj (şi mai ales o dată cu promovarea echipei în categoria A, în 1959). În acelaşi an, sub îndrumarea antrenorului Manoileanu, Demian îmbracă pentru prima dată tricoul naţionalei în partida cu << 15 >> - le R . D. Germane (38-6). După numai un an, în viaţa lui Demian au loc două evenimente deosebite: îşi ia cu brio diploma de inginer constructor de maşini şi debutează în partidele cu Franţa, contribuind din plin la prima victorie, acel strălucit 11 – 5 din memorabila după – amiază de iunie. În 1962 se mută cu serviciul la uzinele Griviţa Roşie şi de atunci va juca sub culorile sportive ale uzinei. Aici, la Griviţa Roşie, Radu a cunoscut cele mai mari satisfacţii: pe plan sportiv ( a fost campion republican, a disputat două finale ale Cupei campionilor europeni, dintre care ultima, aceea din 1964, cu Stade Montois, încununată de succes, e nelipsit din echipa naţională), pe tărâm profesional (lucrează cu rezultate dintre cele mai frumoase în biroul mecanicului – şef ). Tot la Bucureşti, Radu Demian şi-a intemeiat o familie ( a realizat o căsnicie fericită cu fosta braşoveancă Rodica Pop , azi profesoară de limbă şi literatură germană, cu care se înţelege de minune. Rodica are multă înţelegere pentru sport , fiind la rându-i o bună baschetbalistă în formaţia Rapidului şi o supoertră pasionată a rugbişilor Griviţei Roşii).

L-am întrebat pe Radu Demian ce crede el despre perspectivele rugbiului în ţara noastră, despre căile sale de progres. Şi-a grupat gândurile în trei idei principale : a)Trebuie susţinute mult mai ferm formaţiile din provincie ( atenţie mărită faţă de juniori, prin trimiterea unor antrenori calificaţi, cei mai indicaţi fiind foştii jucători localnici ) ; b) Este imperios necesară organizarea unor turnee în străinătate la nivelul echipei naţionale şi a unor formaţii de club ( gen cele efectuate de Griviţa Roşie în Franţa ). Numai astfel va creşte experienţa jucătorilor noştri şi vom roda în întâlniri dificile un număr sporit de rugbişti ; c) A sosit momentul pentru ca formaţiile româneşti să facă pasul cel mai greu: să treacă de la rugbiul defensiv la cel constructiv. Acumulările făcute în anii precedenţi ne dau dreptul să considerăm că orice întârziere în această direcţie devine de-a dreptul dăunătoare. Iată gânduri pe cât de competente, pe atât de înţelepte.

În încheiere, Radu Demian mi-a împărtăşit şi o mare dorinţă a sa: să recâştige împreună cu echipa Griviţei Roşii campionatul 1965 – detronând pe Steaua, care a întrerupt de doi ani şirul victoriilor griviţene.”

Pe aceeaşi pagină e şi o fotografie a lui Radu Demian şi a soţiei sale Rodica, surprinşi în vizită la expoziţia maestrului Eugen Ciucă, fostul sportiv „ U ’’ –ist , a cărui artă, familia Demian o admiră mult.

În luna aprilie a anului 1965 , revista Sport a consacrat sportului universitar clujean două materiale, fotocronici, destinate, primul, echipei de rugbi , al doilea, având ca temă atletismul universitar.

Primul material este intitulat „XV-le lui Cordoş şi-a amînat asaltul pentru 1966’’. Textul materialului este următorul: „Rugbiştii clujeni şi-au propus să obţină în acest campionat locul VIII. Constanţă : anul trecut , „XV-le de la poalele Feleacului a sfârşit campionatul tot pe locul VIII. Acest loc –relativ modest –reprezintă –după ei –un total al posibilităţilor lor actuale, fără nici cea mai mică greşeală de adunare. Câteva argumente:

...Demian este acum bucureştean. La fel şi Fodor, iar un al treilea „as al tuşei’’ încă nu s-a ivit...Simion, Chişu, Gherasim, Tolu şi Baba au părăsit buturile Ştiinţei înainte de a răsări ghioceii „ediţiei 65’’, iar cele trei transferuri solicitate de clujeni nu au fost admise de federaţia de specialitate ( Romulus Popescu, secretar general al federaţiei de rugbi: „Clubul Ştiinţa Cluj a înaintat spre rezolvare cele 3 transferuri după mult timp de la expirarea termenului legal fixat. Cine-i de vină? Dânşii! Pentru că nu sunt punctuali, chiar când interesul lor este în joc!’’). Echipa nu poate face antrenamente comune de omogenizare decât foarte rar, din cauza faptului că jucătorii au programe profesionale diferite : 4 sunt studenţi la Construcţii ( Chirilă, Bucur, Buzilă şi Cocişiu ) , 2 studenţi la Mecanică ( Călian şi Mureşan ) , 3 studenţi la U.M.F. ( Catană, Munteanu şi Tănăsescu ), 2 studenţi la Medicină veterinară ( Hegeto şi Bălan ) , un student la Geologie ( Olteanu ) , un student la Biologie ( Ursu ) , 2 studenţi la Inst. Pedagogic ( Terboczi şi Ştefu ), 3 elevi (Constantin, Bucşa şi Constantinescu), unul funcţionar ( Modran ), 4 tehnicieni (Gebefugi, Sălăjan, Petreanu şi Gudea), unul jurist ( Pop ), unul profesor de istorie (Cordoş), şi doi medici (Cătănici şi Căliman)...Chirilă, Călian , Mureşan , Tănăsescu şi Terboczi sunt tineri şi talentaţi , dar , din păcate ( de altfel, nu e vina lor ! ), le lipseşte experienţa necesară categoriei A (poate şi forţa). Antrenorul Gebefugi susţine că existenţa unei „echipe –satelit’’ în Cluj i-ar putea ajuta pe juniori să promoveze în echipa de seniori, fără ...şocul inerent. Dar, federaţia de specialitate în loc să aprobe crearea unei asemenea echipe la Cluj a pus „aviz favorabil’’ pe cererea asociaţiei sportive de pe lângă C.I.L. Blaj ( Romulus Popescu , secretar general al Federaţiei de rugbi : „C.I.L. Blaj a solicitat aprobarea federaţiei încă din 1963, iar Ştiinţa Cluj abia anul acesta. Le-aş sugera să organizeze în Cluj un campionat studenţesc de rugbi. Rezultatele ar fi desigur excepţionale!’’)...

Şi acum, în încheierea argumentării noastre, câteva ... suplimente:

...Secţia de rugbi a clubului Ştiinţa posedă la ora actuală doar 4 baloane ovale „valide’’...

...Administraţia „Parcului Sportiv’’ le-a interzis rugbiştilor să se antreneze pe terenurile create în acest scop. Cauza ? După topirea zăpezii, terenurile s-au muiat ca o cocă. Unde puneai piciorul, rămânea gaură. După un antrenament, un teren întreg (lipsit de drenaj –poate, şi de gazon –în mod cert ) a fost pur şi simplu –hai, să zicem- arat, de ghetele cu crampoane ale mânuitorilor balonului oval. Rezultatul ? Rugbiştii nu au mai avut acces din acea clipă decât pe o ...parcelă. ( Rău! ). În acest mod au putut ei exersa, înainte de campionat, jocul de mână, placajul , şarjele pe trei sferturi , transformările. Este adevărat, această parcelă de 20x15 metri le-a folosit rugbiştilor clujeni : şi-au îmbunătăţit viteza de reacţie ! ...

După părerea noastră, obiectivul clujenilor este judicios. Putem însă anticipa, fără teama de a greşi, o... creştere simţitoare în clasament în campionatul anului 1966. La baza afirmaţiei stau cele 3 medii ale echipei Ştiinţa Cluj : 23 de ani ( de vârtsă ), 79 de kilograme ( de greutate ), 1,77 m (inălţime ). Dar pentru punerea în valoare a acestor medii mai sunt necesare : punctualitatea administrativă ( care lasă de dorit ), terenuri de antrenament corespunzătoare ( nu ... parcele ), cât mai multe baloane ( se ştie că victoria va surâde aceluia care are cele mai multe baloane! ) şi, de ce nu, un campionat studenţesc de rugbi.

Echipa Ştiinţa Cluj: Mircea Chirilă ( 21 de ani, 1,82 m înălţime, 92 kg greutate), Ioan Pop ( 26, 1,74 m , 74 kg ), Alexandru Bucur ( 20, 1,72 m , 80 kg ), Andrei Gebefugi (33, 1,74m,80 kg ), Gheorghe Călian ( 20, 1,80 m, 82 kg), Virgil Buzilă (22, 1,78m, 90 kg ), Mugur Constantin ( 19, 1,66m, 69 kg ), Ştefan Cocişiu ( 19, 1,80m, 80 kg ), Francisc Hegeto ( 24, 1,89m, 88 kg ), Ioan Mureşan ( 19, 1,76m, 76 kg ), Mircea Constantinescu ( 19, 1,74m, 78 kg ), Zsombor Terboczi ( 24, 1.76m ,76 kg ), Nicolae Cordoş –căpitanul echipei (26, 1,70m, 74 kg ), Florin Munteanu (20, 1,76m, 71 kg), Gavril Ursu ( 23, 1,78m, 70 kg ), Horia Bucşa (17, 1,80m, 72 kg ), Ioan Gudea (22, 1,80m, 70 kg ), Liviu Tănăsescu (19, 1,78m, 70 kg ) , Laurenţiu Catană ( 23, 1,79m, 87 kg ), Alexandru Olteanu ( 23, 1,90m, 87 kg ), Demian Sălăjan ( 33, 1,84m, 89 kg), Petre Modran ( 25, 1,82m, 73 kg ), Sorin Petreanu ( 25, 1,84m, 73 kg ), Viorel Cătănici ( 27, 1,73m, 71 kg), Silviu Căliman (28, 1,75m, 78 kg), Gheorghe Bălan (23, 1,79m, 75 kg)’’.

Cel de-al doilea material este intitulat „Atleţii pe aleile „Parcului sportiv’’ din Cluj’’; şi în el este surprinsă o dimineaţă a unei zile de primăvară, când, pe aleile parcului sportiv al universităţii, reporterul întâlneşte atleţii la antrenament , în frunte cu dr. Ioan Arnăutu.

Impresiile reporterului Horia Cristea sunt relevante :

„Pătrund pe poarta mare de lemn. Îl caut pe doctorul Arnăut. Mi s-a spus de la clubul Ştiinţa că-l pot găsi în acea dimineaţă în parc, cu atleţii săi. Prima alee –pustie. A doua , a treia, a patra – la fel. Peste tot –linişte. O linişte care mă îngrijorează. Îmi acordez auzul: doar –doar voi prinde fâlfâitul unui disc, tropăitul unui atlet, respiraţii sacadate de ritmuri impuse. Îngrijorarea se transformă în supărare : dacă aşa se antrenează atleţii Ştiinţei, de ce să te miri că-i înving cei de la C.S.M. Cluj? Dar supărarea nu ţine mult şi se preface într-o plăcută surprindere: aud paşi de atlet! De pe o alee...secundară apare un alergător cu bustul gol, bronzat. Ca o statuie. Impunător. Cine-o fi? Nu l-am văzut la nici un concurs. Şi uite ce frumos aleargă! Te pomeneşti că este un anonim care a citit undeva că-i bine şi sănătos să ştii să alergi. Când ajunge în dreptul meu , îmi spune fără să se oprească:


  • Scuză-mă ! Mai am de alergat două tururi şi vom sta de vorbă!

Şi-mi ... întoarce spatele, „sigilând’’ cu tălpile bascheţilor aleile muiate de primele file ale anotimpului gătit ca o mireasă. Încerc să reconstitui scena, ca pe o scrisoare ruptă la supărare. Îl recunosc! Omul acesta, atletul acesta bronzat, cu părul cărunt, nu-i altcineva decât doctorul Arnăut!...Aud din nou paşi de atlet. Aceaşi paşi. Acelaşi atlet cu bustul bronzat şi părul cărunt. Când ajunge în dreptul meu, se opreşte. Ne salutăm , apoi îl întreb :

  • Vă pregătiţi pentru „Crosul veteranilor’’?

  • Nicidecum ! Indiferent de anotimp şi de starea timpului, obişnuiesc să-mi iau....raţia de 4 000 de metri. Antrenorul este dator să-şi câştige încrederea elevilor sfătuindu-i nu prin...telefon, ci la stadion, demonstrând şi-n alergări, şi-n aruncări, şi-n sărituri, ori de câte ori este nevoie.

  • Ce vârstă aveţi ?

  • Am împlinit chiar azi 55 de ani.

  • Vă felicit şi pentru vârstă şi pentru modul de invidiat în care vă sărbătoriţi aniversarea !

Asadar, l-am găsit pe doctorul Ioan Arnăut. Încet, încet, au început să apară şi elevii săi. Fiecare îl saluta, dar nici unul nu-l felicita. Antrenorul consideră că asemenea aniversări sunt cu totul de interes personal. Când le-am spus atleţilor că antrenorul lor a împlinit 55 de ani, l-au felicitat cu căldură, iar doctorul Arnăut nu a putut să-şi ascundă bucuria.

Alexandru Palosanu scria despre Doctor: „Dascăl într-ale fizicului, credincios însă conceptului de educator şi modelator de conştiinţe şi caractere, şi-a făurit o imagine rară de neîntrecut mentor, călăuzind destine ale multor generaţii de sportivi în ovalul pistei şi dincolo de spaţiul ei. Propriul destin şi l-a unit până la contopire cu ai atletismului universitar clujean, ilustrând la superlativ o vocaţie ce întrunea trăsături şi haruri ce-l singularizau. Multe generaţii de antrenori şi dascăli se vor succeda pe pistele de atletism până când un alt predestinat, din aceeaşi fibră cu a doctorului Arnăutu, va păşi pe porţile unei arene să oficieze cu aceeaşi dăruire, har şi solemnitate cum a făcut-o el, doctorul, în sanctuarul din Parcul sportiv al lui "U".

Ferit de rutină sau blazare, sfidând trecerea timpului, şi-a menţinut intacte energia şi suflul dintâi, ritualul împlinirii zilnice de-a lungul atâtor ani a chemării sale păstrându-şi prospeţimea din tinereţe. Satisfacţiile sale supreme, recompensa fidelităţii şi totalei dăruiri erau, evident, rezultatele sportivilor cărora le îndruma paşii. Şi acestea nu au fost puţine. Lunga listă a celor pe frunţile cărora -au fost aşezate frunzele de laur s-ar întinde pe multe pagini. Să alăturăm, aici, numelui doctorului Arnăutu pe cele ale căror performanţe nu pot lipsi din cartea de onoare a atletismului clujean: Ion Moina, Ilarie Măgdaş, Alexandra Taifas-Sicoe, Dora Copîndeanu, A. Palade-Ursu, Nina Pasciuc, Marilis Cuţui, Traian Sudrigean, Cornel Porumb, Kurt Sokol, Ana Beşuan, Vasile Bogdan, Pallfy Pal.

Nu ştim dacă există medalie sau distincţie care, acordându-i-se acum, s-ar situa la înălţimea la care doctorul şi-a împlinit vocaţia de-o viaţă. Omagiul nostru suprem n-ar putea fi decât instituirea unui premiu care să-i poarte numele şi care să consacre şi să recompenseze antrenori şi sportivi cu rezultate de excepţie, amintind generaţiilor ce vin de acest unicat printre slujitorii culorilor lui ‘U’.

Vitalitatea şi vigoarea sa vizică au constituit suportul tăriei sale psihice şi morale în faţa încercărilor, atunci când un destin nedrept l-a îndepărtat vremelnic de la rosturile cărora li se dedicase.

Târziu, când cu trupul împuţinat, în urma cumplitei drame, suportate însă cu bărbăţie, revenea în parc la chemarea ce-l stăpânea şi acum, privind în jur la năvala tinereţii, gândind cu înţelegere la trecerea celor pământeşti, o lacrimă ascunsă, tăcută, lăsa, poate, să-i picure din inimă. El, falnicul, bravul, nu se putea lăsa covârşit, trebuia să ţină piept şi acestei provocări a destinului.

Şi când acele cronometrului său au încremenit pentru totdeauna, când ecoul comenzilor sale nu s-a mai făcut auzit, peste întinderea parcului a coborât tristeţea, şi-n pustietatea ce-a urmat ne-am dat seama că sufletul Parcului acestuia a fost chiar el, doctorul.

Dar, iata o parte din cei aproape 60 de sportivi legitimaţi ai secţiei de atletism a clubului Ştiinţa, care-şi pregătesc reintrarea în sezonul 1965 :

1. Ana Beşuan vrea să devină anul acesta maestră a sportului. Este restabilită şi crede că va reuşi 11,8 pe sută. Colegul ei de antrenament, Kurt Socol, recordmanul ţării la decatlon, speră să-şi rotunjească cifra actuală (7386 puncte), adica : 7500.

2. Studentă la limba engleză Livia Oros ( de aceeaşi vârstă cu Ana Beşuan -18 ani ) îşi doreşte şi ea suma de ...15 metri cu care să-şi ...cumpere insigna-bijuterie de maestră a sportului.

3. Un alt junior : Constantin Preda ( învaţă limba engleză în acelaşi an cu Livia Oros ). Recordul său personal : 42 m ( cu ciocanul de 6 kg ). Şi-a planificat 50 m. Gheorghe Costache nu-i creează...complexe.

4. Sarcinile zilei de antrenament. De la stânga spre dreapta : Mihai Timiş (junior, semifondist), Livia Oros, Ana Beşuan , antrenorul Dr. Ioan Arnăut, Constantin Preda şi maestrul sportului Kurt Socol ( al doilea maestru al sportului al Clubului Ştiinţa se află la Bucureşti, la antrenamente de sală, ca să nu-şi plece steagul în faţa lui Şerban Ioan; numele său : Cornel Porumb).”

În acelaşi număr de revistă, la rubrica „ Dialog lângă o statuie’’, reporterul Horia Cristea îl vizitează pe sculptorul Constantin Iordache, autorul unei serii de sculpturi inspirate din lumea sportului. La întrebarea „Prima lucrare? ’’Răspunsul prompt: „-Moina. Făceam atletism, sprint. Moina ne dădea un handicap de 20 m şi ne lăsa pe toţi în urmă. Trecând pe lângă noi ca o sageată.’’1

Ion Moina este prezent în anul 1965, în numărul din luna septembrie, într-un alt gen gazetăresc : memorialistica. În acest caz, datorat vechiului atlet „U’’-ist Virgil Ludu, la ora respectivă, profesor universitar la institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti. Pe cei doi, Ion Moina şi Virgil Ludu îi lega o prietenie veche , statornică.

Fragmentul publicat în revistă făcea parte din volumul aflat în pregătire : Virgil Ludu „Oameni şi atletism’’ :

„Prietenul nostru Moina : Dacă-mi amintesc bine, glumele noastre cu Moina au început încă din anii studenţiei. Moina reuşise acasa, la Cluj, şi în alte oraşe, câteva rezultate foarte bune la sprint şi lungime. Noi eram la Bucureşti, în vacanţă. El –la un curs de planorism, la Petroşani, cu nedespărţitul său prieten –Iliuţă Istrate. Era prin 1942. Făcându-ni-se dor de Moina, noi, prietenii din Bucureşti, i-am trimis o carte poştală care suna cam aşa : „Dragă 10,6. Ultimii 10,7 şi 10,6 ne-au bucurat nespus. Pe aici, doar 10,9-11. Ce vrei, tu eşti cel mai bun. Ne-au surprins 21,8 şi 7,02. Aici Z.D. a trecut 3,90 şi C.B. 3,80. Cei 4 au reuşit 44,2. Te sărutăm. Te aşteptăm. Prietenii tăi 10,9 , 50,8 şi 3,90’’. Vreţi să credeţi ceea ce prin minte nu ne-ar fi trecut ? Această carte poştală l-a adus pe Moina la ... poliţie. I s-a cerut să dea cifrul scrisorii şi pe complici. Noroc că atletismul se poate proba cu martorii cifrelor şi gazetelor. Astfel, Ion Moina lua startul ... închisorii , iar noi ar fi trebuit să facem ştafete de intervenţie ca să-l scoatem.

Nu eram răutăcioşi, dar eram tare neastâmpăraţi şi dornici de glume, de farse. Îl iubeam pe Moina pentru picioarele lui repezi, pentru firea lui cinstită, şi nu voiam ca gloria, succesele, să-i schimbe caracterul.

După biruinţele lui balcanice de la Tirana, care i-au adus porecla de „Owens balcanic’’ şi, mai ales, după acea strălucitoare Balcaniadă de la Bucureşti, din 1947, când Moina fusese întradevăr uluitor, se părea că îl ispiteau încrederea puţin exagerată şi vanitatea. Şi atunci, am năvălit amical, spre el.



  • Şi nu ţi-oi fi închipuind, dragă „Moci’’, că acum te cunoaşte tot Bucureştiul. –Moina, în glumă, dar la jumătate serios, ne-a înfruntat :

  • Ba eu cred că da !

  • Nu, „Moci’’ , fii serios... Stadionul Republicii are 35 000 de locuri. În 3 zile 105 000 spectatori. Ziarele apar în tiraje de 200-300 000 de exemplare, dar Bucureştiul are peste 1 000 000. Tot trebuie să fi rămas câţiva oameni care să nu fi auzit de tine.

  • Sunteţi geloşi –ne-a răspuns Moina.

  • Bine. Facem o încercare, ca să-ţi dovedim că nu eşti cel mai cunoscut om din lume.

  • Facem.

...Am pornit a doua zi, după concurs, un grup de trei prieteni, cu el , Moina, biruitorul, să-i dovedim ... necelebritatea. În fond era o glumă, dar şi o treabă serioasă.

Am intrat pe Calea Victoriei, într-o parfumerie.



  • Vă rog, aveţi parfum „Tosca’’ sau „Violeta’’?

  • Da, fireşte.

  • Dar parfum Moina, nu aveţi?

  • Nu.

  • Nici n-aţi auzit de parfumul Moina? Parfumul marelui actor Moina?

  • Nu.

Vânzătoarea a zâmbit puţin stingherită, noi –puţin triumfători, şi am pornit mai departe...

Ne-am îndreptat cu toţii , strecurându-ne ca într-un slalom, printre automobile şi motociclete spre mijlocul stăzii.



  • Ce doriţi dv.? –ne întreabă surprins agentul de circulaţie.

  • Noi, nimic. –Şi arătându-l pe Moina :

  • Dânsul e din provincie, nu cunoaşte oraşul, ar vrea să ştie unde e strada Ion Moina.

  • N-am auzit în viaţa mea de o astfel de stradă.

  • Nu se poate...

  • Ion Moina , ziceţi ?

  • Da, Ion Moina.

  • Bine, s-o mai caut...

Omul a deschis ghidul străzilor din întreg oraşul Bucureşti şi a început să caute străzile literei M. Dar n-a găsit strada noastră.

  • Ştiţi ce, a spus unul dintre noi, poate e numele vechi. Lăsaţi. Ne descurcăm noi...

Moina a clipit mai des, noi am tăcut iar, şi, luându-ne de braţ, am pornit să bem berea pierdută de „Moci’’. Aşa înţelegem noi prietenia.

Şi fiindcă Moina a mai fost o dată în pericol de a fi atins de virusul îngâmfării, nu l-am cruţat nici în vacanţă, la mare.

Lui Moina îi plăcea să stea de vorbă cu fetele. Iar ele să-i spună că-l cunosc, că l-au văzut alergând. Şi dacă fetele îl solicitau, el le oferea, cu plăcere, nu, nu o întâlnire! ci un autograf. Asta ne-a sugerat nouă, prietenilor, o idee. Am pus o mulţime de fete să-l caute pe Moina şi să-i solicite un autograf. Timp de două săptămâni, Moina –fără să ştie că erau fetele trimise de noi –discuta, surâdea, glumea şi semna. Într-o zi, într-o bună zi în care îi demonstram lui Moina că modestia e tot atât de preţioasă ca talentul, Moina s-a pomenit „la concluzii’’ cu 20 de file albe , pe care scria: -Sunt un mare atlet –Sunt un băiat frumos –Am mare succes la fete –Sunt cel mai cunoscut sportiv din ţară –Sunt un încrezut –Sunt un naiv...Toate semnate ... Ion Moina.

Erau autografe culese de noi, şi pe care Moina le dăduse cu cea mai mare încântare. Prieteni...’’

Dorin Almasan povesteste despre Ion Moina : “Pot afirma că l-am cunoscut bine pe Ion Moina, unul dintre cei mai mari atleţi ai acestei ţări, omul care câtva timp n-a avut rival în Europa, în probele de sprint, cel ce era supranumit „Săgeata din Carpaţi”. Avea o alergare de o uimitoare eleganţă, nu făcea nici un effort, era total relaxat, fuleul său era magnific ca şi startul său care îl ajuta să ţâşnească din block-starturi şi încă de acolo să beneficieze de un avantaj decisiv. Epitetele care i-au încununat cariera erau însă şi altele: „Jesse Owens al Balcanilor”, „Săgeata de aur”, „Românul zburător” au fost doar câteva. Idealul său de atlet a fost Owens pe care-l admira fără reserve, în timp ce idealul lui Iuliu Haţieganu era ca Moina să devină primul campion olimpic al atletismului românesc. Lucru perfect posibil; din păcate împrejurări nefaste nu au permis participarea lui la J. O. de la Londra, din 1948, atunci când era la apogeul formei sale sportive şi când medalia de aur la 100 metri s-a cucerit cu un timp care îi era la îndemână atletului clujean.

Poate puţini ştiu că înainte de a deveni atlet Ion Moina a cochetat cu fotbalul şi nu cu orice fel de fotbal, ci cu cel de performanţă. S-a antrenat alături de Şiclovan, Torjoc, Simatoc, Valentin Stănescu, la cea mai bună echipă pe atunci a ţării, Carmen Bucureşi, şi doar intervenţia de ultim moment a Federaţiei Române de Atletism a privat forbalul de o extremă şi a dat ţării un mare atlet. În schimb, a rămas un spectator fervent al jocului de fotbal, un susţinător trup şi suflet al echipei “Universitatea”, de la ale cărei meciuri nu cred să fi lipsit de 2-3 ori în câteva decenii.

Performanţele sportive le-a obţinut într-o perioadă când materialele de concurs erau rudimentare, pistele primitive, iar antrenamentele se efectuau cu intensitate redusă şi doar de două-trei ori pe săptămână. Odată l-am întrebat ce părere are, dacă ar beneficia de condiţiile de pregătire de azi, cum şi-ar vedea rezultatele cifrice. Cu simplitate, modestie şi obiectivitate mi-a dat răspunsul pe care îl redau în întregime, deoarece l-am înregistrat atunci, în mai 1981 când Ion Moina împlinea şase decenii de viaţă: “Sunt aproape sigur că în condiţiile de azi şi mai ales cu un antrenament sistematic, intens şi ştiinţific – aş fi obţinut 10,1 pe sută, 20,2 pe două sute şi sub 46 pe patru sute”.

Nu vreau să vorbesc aici nici despre viaţa, nici despre performanţele celui căruia prietenii îi spuneau “Moci”. Toate acestea se găsesc descrise cu talent şi umor în cartea sa autobiografică apărută în 1970 la Bucureşti: “Amintiri de pe stadioane”, o lucrare din păcate prea puţin cunoscută.

Rândurile de faţă se vreau doar nişte confesiuni sentimentale în legătură mai mult cu omul Moina, decât cu atletul. Pentru că omul Ion Moina a fost un sensibil, aproape un timid, un prieten sincer şi deschis,; avea o anumită candoare şi puritate pe care nu i le-au alterat nici celebritatea, nici onorurile, nici funcţiile.

Îmi amintesc cu plăcere desele discuţii pe care le-am avut în legătură cu viaţa sa şi cu competiţiile la care a participat. Am rămas stupefiat, odată, când mi-a spus cu simplitatea-i caracteristică şi cu auto persiflare, că atunci când era cel mai bun alergător din ţară şi unul dintre cei mai buni din Europa, când mergea vara în satul său din miezul Ardealului şi se întrecea cu prietenii lui pe tăpşanul de la marginea comunei, era unul care îl bătea la alergare! “Primul în România şi al doilea din Moci”, comenta el zâmbind.

Am rămas uimit de simplitatea cu acre mi-a povestit că după un concurs, desfăşurat nu ştiu unde, alergând în proba de 100 de metri, a obţinut un nou record naţional, egalându-l pe cel European, dar că acesta – recordul – n-a putut fi omologat deoarece la sfârşitul cursei s-a remăsurat pista şi s-a constatat că era mai scurtă cu 10 centimetri!

Dar cea mai extraordinară poveste (adevărată), cea mai (aparent) neverosimilă dar cea care îl caracterizează perfect şi total pe cel care a fost Ion Moina, am aflat-o târziu, după plecarea lui dintre noi şi mi-a relatat-o unul din “eroii” ei. Prin 1947 sau 1948, câţiva atleţi români, cei mai buni, au participat la un mare concurs la Paris. Era spuma atletismului nostru, vreo 4-5 oameni care cu greu au obţinut vizele de deplasare. Şi acolo, ei, cei patru sau cinci, având şocul Occidentului şi revelaţia Parisului, au hotărât să nu se mai întoarcă în ţară, să rămână acolo, să “aleagă libertatea”. Zis şi făcut. Seara dinaintea “revenirii” în ţară au mai discutat încă odată, şi-au aranjat lucrurile şi au cerut ca a doua zi să ceară azil politic. În zori s-au trezit cu emoţie şi febrilitate decişi să facă marele pas. Cu toţii în afară de “Moci”. Acesta îşi făcea liniştit bagajul spunându-le celorlalţi că el nu mai rămâne. Nedumerire, controverse, întrebări, discuţii. Moina, nu şi nu, că el s-a gândit peste noapte şi nu poate rămâne. Dacă tu nu rămâi – au spus ceilalţi – nu putem rămâne nici noi… Dar spune-ne de ce te-ai răzgândit aşa de brusc de aseară până acum? Şi după multe insistenţe ‘Moci’ le-a spus cu mult calm şi un zâmbet dulce-amar: “Nu pot băieţi. Suntem în noiembrie. Vine Crăciunul şi i-am promis surorii mele de la Moci că de sărbători îi cumpăr un porc. Iertaţi-mă eu mă întorc în ţară”. Şi s-au întors cu toţii…

Iată câteva gânduri despre omul şi atletul Ion Moina, unul dintre primii noştrii “Maeştrii emeriţi ai sportului”, dascăl de sport, primul profesor universitar la această disciplină din Cluj-Napoca.

Un om, un atlet, un prieten. Un om devotat atletismului şi care a vibrat întreaga sa viaţă pentru un singur club: “U” Cluj.”

Revista „Sport’’ din luna mai 1965 . Antrenorul Sebastian Mihăilescu prezintă noul lot de volei al României, când veteranii „gabaritului valoric’’ mondial, Horaţiu Nicolau, Davila Plocon şi Gheorghe Ferariu – nu mai fac parte din acest lot naţional de perspectivă.

Dintre „U’’-işti , îi întâlnim pe fostul student Nicolae Bărbuţă (28 de ani) şi pe tânărul Doru Rednic, de 22 de ani.

În decembrie 1965, revist „Sport’’ , publică statistica celor mai buni atleţi ai României pe anul 1965.

Dintre sportivii clujeni sunt notaţi : Kurt Socol la 110 m garduri, cu 14,7 situat pe locul 2; Cornel Porumb , înălţime 2,04 m , locul 2 ; Kurt Socol , înălţime 1,87 m , locul 5 ; S. Naghi ( C.S.M. Cluj ), suliţă 68,00 m , locul 5 ; Kurt Socol , decatlon 7433 pct., campion naţional ; Ana Beşuan ( „U’’ Cluj ), 100 m , femei 12,1’’ , locul 3 ; Ana Beşuan 200 m, 25,3 , locul 3.

Un fotoreportaj pe mai multe pagini de revistă, întâlnim în luna mai a anului 1966, purtând titlul „În frumosul parc sportiv al studenţilor clujeni’’, pe prima pagină, cu o fotografie de tineri angajaţi într-un cros, având pe fundal imaginea minunată a bisericuţei de lemn ridicată de profesorul dr. Iuliu Haţeganu, odată cu terminarea parcului sportiv universitar , care la inaugurare purta numele voievodului Mihai.

Fotoreportajul e un document de epocă pentru istoria clubului universitar clujean. Iată textul documentului mai sus menţionat : „Am făcut o vizită la complexul sportiv << Victor Babeş >> din Cluj. Adevărată perlă oferită tineretului studios din oraşul de la poalele Feleacului. Trei terenuri de fotbal, o pistă de atletism, un teren de baschet, un bazin de înot de 50 m, poligon de tir, sală de atletism de 70 m, două terenuri de volei, opt de tenis de câmp etc.etc. stau la dispoziţia studentelor şi studenţilor care-şi petrec aici minunate clipe de recreaţie şi sport. Amplasat într-un decor de o reală frumuseţe, cu arbori decorativi şi peluze de flori, cu alei largi şi bine întreţinute, parcul sportiv “Victor Babeş’’ este pepiniera a numeroase promoţii de sportivi, de campioni şi recordmani ai ţării. În această privinţă, hronicul activităţii sportive a studenţilor clujeni cuprinde un material pe cât de bogat , pe atât de interesant.



Călcam pe prundişul aşternut pe aleile parcului şi nu ştim unde să ne oprim mai întâi pentru a urmări antrenamentele. Pe pista de atletism îl observăm de la distanţă pe antrenorul Ion Arnăutu. Statura înaltă şi părul cărunt ne-au ajutat să-l identificăm. În mână ţine un cronometru. Supreveghează antrenamentele atleţilor şi atletelor din secţie. Pe culoare, paşii răscolesc zgura roşie. Ne grăbim să-i vedem băieţii şi fetele la lucru. Ca să scurtăm drumul, părăsim aleea şi intrăm pe o peluză de iarbă. Un strigăt de avertisment ne ţintuieşte însă locului. Tocmai la timp. O suliţă venită din zbor se înfinge vibrând la numai câţiva paşi de noi. Apoi, o alta, şi încă una. Cu privirea dăm ocol parcului. Din dreapta, dintr-un careu marcat de arbori , zece suliţaşi cu corpuri atletice sunt în antrenament. O voce ne face să ne întoarcem.

  • Era să vă lovească. Mergeţi mai bine pe lângă arbuştii de colo. Mare lucru nu aruncă ei, dar este mai prudent.

  • Cine sunt suliţaşii ?

  • Studenţii din grupa 732 de la Institutul Pedagogic, facultatea de educaşie fizică. Au ambiţia să fie selecţionaţi în secţia de atletism a clubului. Dar trebuie să mai muncească. Nicolae Costăianu şi Augustin Folvari sunt cei mai buni. Au aruncări de 50 m…

  • Sunteţi antrenorul lor ?

  • Antrenorul lor este Vasile Pop. Eu mă numesc Cornel Gaşpar. Sunt consilier jurist la Direcţia regională C.F.R., vechi susţinător al sportului studenţesc clujean. Când am timp liber, îmi place să vin să-i văd pe băieţi cum se antrenează. Ce vreţi ? Slăbiciune din tinereţe…

Cu Cornel Gaşpar am stat de vorbă aproape o ora. Era entuziasmat de condiţiile ce le sunt oferite astăzi studenţilor pentru a se delecta - termenul îi aparţine - în întreceri sportive. Şi , ca să ne convingă, a ţinut să ne relateze : << Zilele frumoase ale Clubului Sportiv clujean au fost deseori întunecate în trecut de norii lipsurilor şi ai privaţiunilor de tot felul, care au afectat nu numai clubul propriu-zis, dar şi pe sportivii lui. Prin anul 1937, încasările de la meciuri scădeau continuu şi alarmant , iar puţinele venituri care se realizau totuşi erau poprite de către creditorii ce posedau titluri executorii împotriva clubului. În faţa acestei situaţii , în anul 1938 a luat fiinţă un cerc de sprijin al studenţilor sportivi , care, la scurt interval de la înfiinţare, a preluat conducerea clubului, având ca secretar general pe subsemnatul. Da, da am fost secretarul general al acestui club timp de doi ani. Deci, vă vorbesc nu din auzite. La 16 mai 1938 băieţii noştri au avut un joc de campionat cu Juventus , la Bucureşti, pe terenul Unirea Tricolor din Obor. Mi-aduc aminte că după meci , “Gazeta sporturilor’’ menţiona : “Jucătorii de la Universitatea s-au prezentat pe teren cu tricouri vechi, decolorate, rupte’’. Şi aşa a şi fost. Mai mult chiar. La meciul despre care vorbesc, la o degajare, fundaşul Iancovici a rămas fără o gheată. I s-a rupt. Abia după vreo 15 minute , cel în cauză a primit împrumut o pereche de ghete şi a putut continua jocul. Noi, ghete de rezervă nu aveam. La un alt meci, Ripensia –Universitatea (7-1) din 20 martie 1938, nu am avut bani să ne întoarcem din Timişoara la Cluj. Când, după meci, ne-am prezentat la organizatori pentru a primi cota parte din încasări am constatat că banii fuseseră popriţi de către federaţie pentru acoperirea datoriilor. Am fost nevoiţi să colindăm întreaga Timişoară pentru a împrumuta banii necesari întoarcerii>>.

Neobosit , antrenorul Ion Arnăutu continua să cronometreze alergările elevilor lui. Concentrarea şi atenţia cu care-şi urmărea atleţii ne-au impus să nu-l deranjăm. Ana Beşuan şi Kurt Socol erau şi ei la datorie. Socol, student în anul IV la I.C.F., la cursurile fără frecvenţă, deţine recordul ţării la decatlon cu 7433 puncte realizate anul trecut, iar Ana Beşuan, studentă în anul II la Facultatea de drept, este recordmană de junioare la 100 m cu 12,1 sec. şi dublă campioană universitară 1965 (100 şi 200 m ).

În sfârşit, îl vedem pe Arnăutu închizându-şi caietul.


  • Aveţi mulţi atleţi în secţie…

  • Cantitativ nu mă plâng, calitativ însă … Am trecut printr-un mic impas, dar sperăm să-l depăşim. Clujul trebuie să de-a mai mult. De curând, la primul concurs în aer liber, Ana Beşuan a mers 12,4 pe sută şi sper că în actualul sezon să poată coborî sub 12. Kurt Socol a răspuns la toate normele de control mai bine decât în aceeaşi perioadă a anului trecut ( 46,78 m la disc, 13,47 m la greutate, etc.) şi asta mă determină să sper într-o ameliorare a actualului record. În plus, avem şi câteva tinere speranţe. Gh. Raţiu, anul I la Drept, şi Ladislau Tuca anul III Farmacie au sărit 1,90 m. Florin Purghel, anul II la Medicină, are 1:58,6 pe 800 m, Coloman Antal, elev, a realizat 11,1 pe 100 m şi 22,7 pe 200 m. Şi mai sunt şi alţii, despre care -fără îndoială - are să se vorbească. Şi nu peste mult timp…

Pe terenul de baschet, studente din anul II Medicină se pregăteau pentru disputele campionatului universitar. Câteva dintre ele au reale aptitudini. O precizie la coş care lasă să se întrevadă că au toate şansele să intre în vederile selecţionerilor pentru prima echipă de baschet a clubului. De astfel, echipele divizionare de baschet , fete şi băieţi –cu rezultate meritorii în campionat –le-am văzut antrenându-se cu o seară înainte. În echipa de baschet, maestrul sportului Horia Demian este preparator chimist , Emeric Vizi, absolvent al facultăţii din anul 1960 – profesor de matematică, Matei Rührig – inginer agronom, Mircea Ionescu, căpitanul echipei –medic, Adrian Bogdan –inginer.

Prăjinişti depistaţi în întrecerile sportive de masă, în prezent membri ai secţiei de atletism a clubului : Florin Coman, Trăian Bocu, Mircea Moţoc, Gheorghe Kiss, Dan Dumitrescu şi Mircea Dumitrescu, antrenor, fost campion al ţării la prăjină.

Echipele de baschet –fete şi băieţi –ale Universităţii Cluj : Vasile Geleriu (antrenorul echipei de fete), Matei Rührig, Alexandru Geomoleanu, Iosif Kun, Aurel Brie, Nicolae Dăianu, Horia Demian, Adrian Bogdan, Emeric Vizi, Alexandru Balint, Voicu Moldovan, Mircea Bugnariu (antrenorul echipei de băieţi). Maura Popa, Marcela Topor, Carmen Briţchi, Ildico Horvat, Ana Marton, Suzana Kiss, Marilena Lazăr, Doina Rizescu, Magdalena Wagner, Iuliana Sereş, Olimpia Păcuraru.

Deşi sunt antrenaţi de Mircea Bugnariu, fostul lor coleg de echipă, îi dau ascultarea cuvenită, jucătorii amintiţi fiind exemple contemporane pentru colegii mai tineri. La echipa fetelor (formaţia de baschet de fete a Universităţii obţinuse până la data vizitei noastre cinci victorii consecutive în campionat, dintre care trei în deplasare), Carmen Briţchi –studentă în anul I la Matematică şi Marilena Lazăr –anul V Stomatologie –au obţinut la examenele ultimei sesiuni media generală 9,50, iar Maura Popa –anul V Chimie – şi Magdalena Wagner –anul III Stomatologie –media generală 8,50. Fruntaşe la învăţătură sunt şi celelalte fete.

Trecem prin dreptul terenurilor de tenis. Singurele din întregul parc în care domneşte liniştea. Tenismanii clubului studenţesc se antrenează pe alte şase terenuri de lângă stadionul mare. Păcat că nu sunt folosite şi acestea opt din parc. S-ar putea, eventual, ca patru dintre ele să fie reamenajate, dându-li-se o altă întrebuinţare. De exemplu s-ar putea realiza două terenuri de handbal. Ar fi, desigur, cu mult mai solicitate de către studenţi.

Jucătorii de tenis ai Universităţii au obţinut şi ei rezultate remarcabile. Iar cei mai multi dintre membrii secţiei sunt încă juniori. Agneta Kun, elevă în clasa a X-a , este campioană republicană de junioare , iar colega ei de echipă, Vera Rado, a obţinut locul II la acelaşi campionat, ediţia 1965. În campionatul republican pe echipe, ediţia 1965, formaţia de tenis a studenţilor clujeni a depăşit echipele Mureşul Tg. Mureş, U.T. Arad, Ştiinţa Bucureşti, Electrica Timişoara, I.T. Oradea şi s-a clasat pe locul V ( Steagul roşu Braşov a întrecut-o cu 9-8 , iar Progresul Bucureşti cu 10-7). Mai apar : antrenorul Anton Tănăsescu cu două dintre talentatele sale eleve –Agneta Kun şi Vera Rado.

O ştire care a pricinuit bucuria suporterilor “U’’-işti a fost publicată în revista


Yüklə 1,95 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin