Psihologie pastorală

Grosolanul

Grosolănia pare să fie necunoaşterea bunei-cuviinţe. Grosolanul este omul care vine la adunarea publică chiar şi în ziua în care s-a îmbătat cu cea mai ţărănească ţuică (sau „a fumat cele mai puturoase şi mai rău mirositoare trabucuri”). Este omul care poate să susţină că parfumul nu este mai plăcut la miros ca usturoiul. Poartă încălţăminte mai mare decât piciorul lui. Vorbeşte cu glas tare tot timpul. Nu are încredere în prieteni şi în rude, în schimb destăinuie slujitorilor lui cele mai importante secrete.

Când se aşează pe scaun, ridică haina mai sus de genunchi şi i se vede goliciunea. Pe stradă, admiră şi nu rămâne mirat de nimic, decât numai dacă dă cu ochii de vreun bou, un măgar sau un ţap. Atunci se opreşte şi rămâne cu ochii pe ei. În cămară, îmbucă grăbit de ici de colo. Face curte slujnicei care frământă pâinea, dar se fereşte să fie văzut; apoi îi dă o mână de ajutor ca să macine făina trebuincioasă pentru el şi ai lui. Când bate cineva la uşă, aleargă el cel dintâi; cheamă câinele şi, apucându-l de bot, spune: „Lui i-am încredinţat spre pază moşia mea şi casa”. Când primeşte bani de la cineva, se uită la ei cu neîncredere, de teamă să nu fie falşi; pretinde apoi alţii. Dacă a dat cuiva în împrumut un plug, un coş, o coasă sau un sac, nu-l părăseşte gândul nici noaptea şi nu poate dormi. Se scoală din aşternut şi pleacă în căutarea lor. Când coboară la oraş întreabă pe fiecare drumeţ cât costă peştele, cu cât se vând pieile; la baia publică, îi vine să cânte.

Neobrăzatul

Înseamnă neobrăzare îndrăzneala pe care o arăţi spunând şi făcând lucruri dezgustătoare. Neobrăzat este cel care jură cu uşurinţă pentru orice fleac şi se lasă lesne defăimat şi ocărât, are o fire josnică şi este în stare de orice nesimţire. Să nu te mire faptul că se apucă să danseze în mod deşănţat mai înainte de a fi ameţit. La serbările de la bâlci se pune bine cu spectatorii, doar o face rost de ceva bani. Neobrăzatul se ia la ceartă cu cei fără bilet, care dau năvală să vadă un spectacol gratuit. Nu se dă în lături să deschidă o cârciumă, o casă de desfrâu, să strângă dările, şi nu este nici o meserie atât de josnică de care să nu se apuce.

Neobrăzatul face pe crainicul public, face pe bucătarul şi joacă la jocurile de noroc. Refuză să-şi întreţină mama, este urmărit pentru furt şi-şi petrece timpul mai mult în puşcărie decât acasă. În jurul lui, lumea se adună ca la bâlci; unii vin, alţii pleacă, fără să-l ia în seamă. Unii ascultă începutul flecărelii, alţii câteva cuvinte, iar câţiva doar sfârşitul. Neobrăzatul crede de cuviinţă să-şi dea în vileag nemernicia ca s-o cunoască lumea, ca la un spectacol. E mereu în proces – când acuzator, când acuzat. Când este pârât, jură strâmb. Când acuză, vine la proces ţinând în piept cutia cu dosare şi cu mâinile pline de hârtiuţe. Îi place să fie în fruntea unor gură-cască, le dă bani cu împrumut, cerând o dobândă de trei jumătăţi de obol la o drahmă pe zi. Dobânda o încasează colindând cât e ziua de mare prin cârciumi, prin halele cu peşte proaspăt ori sărat, iar banii adunaţi de pe urma şmecheriilor îi bagă în gură (obicei al oamenilor din popor ironizat adesea de către scriitorii comici).

Astfel de oameni sunt obositori, abia aşteaptă prilejul să te ocărască şi strigă cât îi ţine gura, făcând zarvă prin ateliere şi pieţe.

Guralivul

Dacă am vrea să definim năravul acesta, am putea spune că este neputinţa de a-ţi stăpâni gura, iar guralivul este omul care indiferent de ce i-ar spune cel ce-i iese în cale, îi răspunde că nu reprezintă importanţă, că el le ştie pe toate şi că-i stă la dispoziţie cu informaţii.

Când cineva vrea să continue conversaţia, guralivul îl întrerupe zicându-i: „Bagă de seamă să nu uiţi ceea ce aveai de gând să spui”; „Îţi mulţumesc că mi-ai amintit tocmai ceea ce intenţionam eu să-ţi comunic”. „Ce mult ai de câştigat când mai stai cu cineva de vorbă”. „Uitasem tocmai de acest lucru”. „Ai sesizat repede totul”. „Te urmăresc de mult ca să văd dacă vei ajunge la aceleaşi concluzii cu mine”. Guralivul se pricepe să facă şi altfel de intervenţii asemănătoare şi nu îngăduie celor cu care se întreţine nici să răsufle. Şi după ce a plictisit, rând pe rând, pe fiecare, este în stare să se îndrepte şi spre oamenii pe care-i vede adunaţi în grup şi-i obligă să se împrăştie, măcar că aveau de discutat lucruri importante.

Guralivul îşi face drum prin şcoli şi palestre, tulbură lecţiile copiilor, pălăvrăgind cu profesorii. Pe cei ce invocă un motiv ca să se despartă de el, este în stare să-i însoţească până acasă. E destul să-i pui o singură întrebare, şi e capabil să înşire nu numai ce s-a petrecut în adunarea poporului, ci să-ţi povestească şi de disputa dintre cei doi oratori de pe vremea lui Aristophon şi despre succesul discursurilor sale în faţa poporului.

Între timp, nu uită să strecoare câteva ocări la adresa mulţimilor, obligând în felul acesta pe ascultători să nu-i mai dea atenţie. Unii adorm, iar alţii pleacă, lăsându-l singur. Când face parte dintr-un juriu de judecată, împiedică cu pălăvrăgelile lui pe colegii lui să judece; dacă asistă la un spectacol, împiedică pe ceilalţi să privească, iar dacă se află la o masă cu un altul, nu-i dă răgaz să mănânce; susţine că tăcerea e o pedeapsă pentru guraliv şi că limba lui alunecă aşa cum alunecă peştele în apă, şi n-ar putea să tacă, chiar dac-ar fi să ajungă mai gureş decât rândunelele. Guralivul îndură până şi batjocura copiilor lui: voind să adoarmă, îi cer să le spună o poveste: „Tăticule, spune-ne o poveste ca să adormim mai degrabă”.

Născocitorul de ştiri

Năravul aceste te îndeamnă să plăsmuieşti ştiri şi fapte care să fie luate drept bune de alţii. Născocitorul este omul care întâlnindu-şi un prieten îşi schimbă glasul şi-l întreabă cu surâsul pe buze: „Dincotro?” „Ce mai zici?” „Ce noutăţi?” „Cum se face că n-ai nici o veste bună?” „Şi cu toate acestea, se aud lucruri bune”. Fără să aştepte un răspuns, continuă: „Ce spui? Cum de n-ai auzit nimic? Mi se pare că acum o să te saturi de noutăţi”. Începe apoi să povestească că tot ce va spune sunt lucruri auzite de la un soldat ori de la sclavul flautistului Asteion. Sursele lui de informaţii sunt de aşa fel, încât nimeni n-ar putea să le atace. Pe baza acestor informaţii povesteşte că cutare a câştigat o mare bătălie, iar cutare este prizonier. Iar dacă vreunul dintre ascultători intervine întrebându-l: „Tu crezi în toate acestea?” el răspunde: „E un lucru pe care-l ştie toată lumea; vestea s-a răspândit pretutindeni şi toţi povestesc la fel. Fiecare ştie amănunţit cum s-a dat lupta şi că a fost o adevărată vărsare de sânge”. Apoi cere ascultătorului să păstreze taina pentru el. Şi tot el aleargă să împrăştie noutăţile prin tot oraşul.

Aceşti născocitori de ştiri nu doar că spun lucruri false, dar mai au de tras şi ponoase. S-a întâmplat de multe ori ca astfel de oameni să fie înconjuraţi de mulţime în băile publice şi în timpul acesta să rămână fără haine. Alţii au fost condamnaţi în lipsă, pentru că în timpul judecării lor se aflau în Portic, unde înşirau izbânzile repurtate pe mări şi pe uscat de un oarecare. Alţii au uitat de masă, cucerind cu vorba cetăţile.

Apucătură mai rea ca aceasta nu găseşti. Există oare, vreo prăvălie, vreun colţişor în piaţă, în care să nu-şi piardă vremea născocitorul de ştiri? El nu face decât să-i obosească pe cei ce-l ascultă şi să-i plictisească de moarte prin minciunile lui.