Psihologie pastorală

Prostănacul

Căutând să definim prostia, am putea spune că este o încetineală a minţii exteriorizată prin vorbe şi fapte. Prostănacul este omul care socoteşte cu socotitoarea, face suma întregului dar întreabă totuşi pe cel de alături cât face. Dacă este citat într-un proces ca acuzat, el uită şi pleacă la ţară. Cum îl laşi singur la teatru, îl cuprinde somnul. Mănâncă până se îmbuibă, se trezeşte din somn, iese afară pe întuneric şi este muşcat de câinele vecinului. Ia un lucru şi-l pune la loc sigur, ca apoi să-l caute fără să-i mai dea de urmă. Aflând de decesul unui prieten, se duce la înmormântare cu faţa posomorâtă, cu ochii în lacrimi şi spune: „Să fie într-un ceas bun”. Când primeşte o datorie de la cineva, e în stare să-şi aducă martori. În toiul iernii, îşi dojeneşte sclavul fiindcă nu i-a cumpărat castraveţi. Îşi istoveşte copiii, punându-i să facă exerciţii de gimnastică şi alergare. Când e la ţară îşi pune linte la fiert, o sărează de două ori de n-o mai poate mânca nimeni.

Brutalul

Brutalitatea se manifestă prin folosirea unui ton aspru, iar brutal este omul pe care dacă l-ai întrebat „Unde e cutare” îşi dă replica: „Ce mă întrebi pe mine?”. De-l saluţi, nu-ţi răspunde. De are ceva de vândut, nu anunţă cumpărătorilor preţul, ci îi întreabă pe ei cât valorează obiectul. Celor ce-l apreciază şi-i trimit daruri de sărbători, le răspunde că darurile primite nu rămân fără răsplată. Trece cu vederea greşeala de a atinge, a împinge sau a călca pe picior pe cineva. Când îl rogi să ajute cu bani pe un prieten, la început refuză, pentru ca apoi să-ţi aducă banii; nu uită însă să se plângă că sunt bani aruncaţi pe gârlă. Dacă s-a împiedicat pe drum, e în stare să blesteme piatra de care s-a poticnit. Dacă ai întârziat, nu te aşteaptă deloc peste ora stabilită. E în stare să nu se roage nici zeilor.

Nemulţumitul

Nemulţumirea este subestimarea fără o cauză întemeiată a darurilor primite. Nemulţumitul este omul care atunci când un prieten îi trimite bunătăţi de la un ospăţ spune aducătorului: „Nesuferit om e stăpânul tău: nu m-a invitat la masă ca să nu gust şi eu ciorba şi cu vinişorul lui”. În locul îmbrăţişărilor, spune hetairei¹⁰²: nu-mi vine să cred că mă iubeşti din toată inima. Nemulţumitul cârteşte împotriva lui Zeus, nu fiindcă nu trimite ploaie, ci pentru că ploaia vine cu întârziere. Dacă găseşte pe drum o pungă de bani, spune: „N-am avut norocul să dau nicicând peste o comoară”. Dacă a cumpărat un sclav la un preţ ieftin, în urma stăruinţelor vânzătorului, nemulţumitul zice: „M-aş mira să fie bun la ceva, căci prea e ieftin”. Iar faţă de acela care-i aduce vestea bună că a dobândit un fiu, are replica: „Dacă ai avea încredere că odată cu acest eveniment, s-a dus pe gârlă jumătate din averea mea, ai spune adevărul”. După ce a câştigat un proces - şi încă cu majoritate de voturi - învinuieşte pe acela care i-a compus discursul că a scăpat din vedere multe argumente care i-ar fi venit în sprijin.¹⁰³ Dacă îl felicită cineva pentru că a început o afacere datorită prietenilor, care au pus mână de la mână să-i vină în ajutor, nemulţumitul răspunde: pot oare să fiu vesel, de vreme ce am datoria să înapoiez fiecăruia banii şi le rămân pe deasupra şi recunoscător?”

Neîncrezătorul

Neîncrederea este convingerea greşită că toţi ne înşeală. Neîncrezător este omul care după ce şi-a trimis sclavul după târguieli trimite pe un altul pe urma lui, ca să controleze cât a plătit. În timpul călătoriei îşi păstrează banii la el (în mod obişnuit, banii erau încredinţaţi unui sclav), şi din când în când se opreşte să-i numere ca să vadă câţi sunt. După ce s-a suit în pat îşi întreabă nevasta dacă a încuiat lădiţa, dacă a pecetluit dulapul, dacă a tras zăvorul porţii de la ogradă. Chiar dacă femeia îl asigură că a încheiat peste tot, omul neîncrezător părăseşte aşternutul şi, aşa dezbrăcat şi desculţ, aprinde lampa, colindă şi cercetează fiecare locşor cu grijă. Şi cu toate acestea, abia-l prinde somnul.

Cere ca dobânda să i se plătească de faţă cu martori, pentru ca datornicii să nu poată tăgădui condiţiile. Nu dă haina la curăţat meseriaşului celui mai priceput, ci aceluia care îl poate despăgubi mai bine. Dacă vine cineva să-i ceară cu împrumut câteva pahare de argint, de obicei refuză; dacă este vorba de o rudă sau de un prieten apropiat, le împrumută, după ce a încercat mai întâi metalul în foc, după ce le-a pus pe cântar; parc-ar fi vrut şi o garanţie pentru ele. Porunceşte sclavului care duce paharele să nu meargă în urma lui, ci să treacă înainte, ca să fie cu ochii pe el, de teamă să nu fugă pe drum. Celor ce au cumpărat un obiect de la el şi-i cer să precizeze locul unde să depună banii, nedispunând în momentul acela de timp, le răspunde: „Nu fi îngrijorat de acesta, căci te voi urma până vei găsi răgazul necesar”.

Nesimţitul

Nepăsarea faţă de curăţenia propriului trup care produce altora dezgust se numeşte nesimţire. Nesimţitul este în stare să iasă la plimbare cu plăgi de lepră pe el, cu pete de pecingine sau cu unghiile murdare. Nesimţitul se justifică în faţa tuturor că sunt boli moştenite, că de ele au pătimit şi bunicul şi tatăl lui şi că fără semnele bolilor acestora cu greu ar putea cineva avea pretenţia că face parte in familia lui. Chiar dacă are bube la genunchi şi răni la degete, nu-i pasă. Le neglijează până nu se mai pot vindeca. Dinţii îi sunt negri şi găunoşi şi ţi-e greu şi cu totul neplăcut să stai în apropierea lui. Pe lângă alte cusururi îl are şi pe acela că-şi suflă nasul în timpul mesei(!?!) când vorbeşte te stropeşte, iar când bea sughite; se culcă alături de nevastă pe un aşternut murdar, iar la baie îşi unge corpul cu un ulei rânced. Când toţi ascultă cântecul executat de flautistă, se trezeşte aplaudând, face zgomot, acompaniază în surdină şi ocăreşte cântăreaţa că a sfârşit prea devreme. Încearcă să scuipe pe deasupra mesei şi nimereşte pe paharnic drept în faţă.