Psihologie pastorală

2. Efectele „societăţii timpului liber”

Motto: În ultima etapă a vieţii,

nu mai contează atât

„ce faci”, ci ceea „ce eşti”.

O societate a timpului liber s-a putut naşte doar când timpul liber şi inactivitatea au încetat să mai constituie privilegii ale claselor selecte, după ce sindicatele (în America de Nord, în 1866) au obţinut oficial aprobarea unei zile lucrătoare de 8 ore. Diferite cuceriri ale tehnicii au avut un rol fundamental în crearea de timp liber.

Multe persoane îşi extrag sensul autentic al existenţei lor din activităţile pe care le desfăşoară în timpul liber şi din prestigiul pe care îl dobândesc prin sport, artă, munci artizanale, vânătoare sau grădinărit. Serviciul propriu-zis le foloseşte doar pentru a dobândi un salariu pentru susţinerea familiei. Ei nu pun munca în relaţie cu sensul vieţii, chiar dacă muncitorul, în calitatea lui de fiinţă umană, realizează o muncă ce este valoroasă în ea însăşi, care contribuie la binele întregii comunităţi. Munca are, realmente, o valoare pentru autorealizarea omului, de aici născându-se dreptul la muncă al omului.

Calitativ, timpul liber este pus deasupra timpului de muncă, fapt ce în trecut nu era posibil. Într-un studiu al lui Horst W. Opaschowski, cu titlul „Timpul liber al anului 2001”, se spune: „Ne aflăm în faza de tranziţie spre un nou mileniu, care va fi şi o epocă a timpului liber de masă. Aşa am vrut noi să fie. Trebuie să facem astfel ca în viitor să avem nu doar timp pentru a munci, ci şi pentru a ne bucura de viaţă”.

Ritmurile timpului liber. Timpul liber poate fi categorisit în „timp liber de seara”, de „sfârşit de săptămână”, timp „al concediului anual” garantat de contractul de muncă şi timp liber de care dispun bătrânii. Fiecare dintre aceste „timpuri libere” are importanţa lui. (De exemplu, timpul liber al serii e util pentru a regenera energiile consumate de-a lungul zilei.) Timpul liber este în general petrecut acasă, în familie. În acesta, televiziunea are azi un rol esenţial: Televiziunea a redus cercul familiei la un semicerc. Acest timp liber seral în cazul bătrânilor este devorat de timpul liber aproape nelimitat de care dispun. Sfârşitul săptămânii, care uneori durează de Vineri după-masa până Luni dimineaţa, oferă posibilitatea unor excursii care se constituie în scurte vacanţe. În majoritatea cazurilor, dorinţa de odihnă cedează în faţa dorinţei de noi experienţe sau de divertisment. Bătrânii mai sănătoşi se asociază voluntar la excursiile generaţiilor mai tinere, când primesc invitaţii în acest sens. Concediile de odihnă garantate de contractele de muncă împărţite în două faze (vara şi iarna) sunt de obicei folosite pentru a călători. În occident, în perioadele de vacanţă şcolară există un adevărat turism de masă.

Consumul în timpul liber. În timpul liber, omul contemporan cheltuieşte mai mulţi bani decât în restul timpului. Suma consumată de o familie în fiecare lună în lumea occidentală a crescut de la 50 de dolari în 1965 la 350 de dolari în 1990, deci aproape de şapte ori mai mult. Piaţa timpului liber implică multe cheltuieli, accesorii sport, valize, costume de baie etc. Piaţa e influenţată de modă şi înregistrează o cifră de afaceri de miliarde. Aici trebuie adăugate produsele cosmetice şi medicamentele. Pentru tinerele generaţii, cheltuielile pentru timpul liber constituie o componentă importantă în proiectele de viaţă. Aceasta şi pentru că nu este vorba doar de divertisment, ci şi de prestigiul social al cuiva.

Sensul timpului liber. Cum se poate integra timpul liber în totalitatea existenţei? Pentru ca viaţa să nu se scindeze în două părţi – pe de o parte munca, pe de alta timpul liber – trebuie să existe un sens care să îmbrăţişeze întreaga totalitate. Munca şi timpul liber constituie două aspecte ale aceleiaşi realităţi, momente diferite ale unui ritm care tinde spre plenitudine. Munca este utilă atât auto-realizării, cât şi colectivităţii. Succesul şi bucuria de a trăi izvorâte din timpul liber şi din muncă sunt într-o relaţie reciprocă. Ambele contribuie la reuşita unei vieţi. Pensionarul trăieşte, la rândul lui, în lume iar nu într-o insulă, şi în această lume oamenii se dedică adeseori doar unei frenetici căutări a plăcerii şi a divertismentului („Să ne distrăm!”) pe care le-ar putea găsi în timpul liber. Bătrânii nu vor putea uşor să facă abstracţie de sensul vieţii pe care-l proclamă societatea vremii lor, pe care l-au urmărit şi ei până acum, trăind între ceilalţi.

3. Coordonate ale pastoralei timpului liber

Motto: Una dintre responsabilităţile comunităţii creştine

este promovarea unei arte de a îmbătrâni.

Pastorala timpului liber nu are alte scopuri decât acela de a duce la bun sfârşit existenţa unui om, determinându-l să se întoarcă la Dumnezeu şi să trăiască o existenţă fericită, o viaţă deplină, trăită din abundenţă, după cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 10,10): „Oamenii trebuie să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”.

Fericirea sau nefericirea propriei vieţi poate fi conştientizată tocmai în spaţiul oferit de timpul liber. Odihna înseamnă reconstituirea omului în forţele şi în energiile sale, redându-i acestuia curaj şi linişte. În acest proces se experimentează şi „fericirea”, care nu poate fi detaşată de libertate şi de demnitate. Acestea sunt în antiteză cu fenomenele negative care pot apărea în timpul liber: plictiseala, agresivitatea, violenţa, nevroza de duminică, consumismul şi criminalitatea. Aceste manifestări din societate demonstrează că oamenii aspiră la tot ceea ce este superlativ: frumuseţea la superlativ, viteza maximă, ceea ce este cel mai costisitor etc. Incompleta satisfacere a acestor dorinţe grandioase va determina continuu sentimente de frustrare. El este o fiinţă orientată şi însetată de infinit, şi cu cât îşi va orienta această sete spre lucruri create, cu atât îi va mai imposibil să devină satisfăcut. „Patimile sunt elanuri infinite spre realităţi finite” – spunea părintele Stăniloae.

Întrucât adeseori contactul cu transcendenţa are loc tocmai în timpul liber, se pune chestiunea privitoare la sensul religios al acestui timp. Bătrâneţea este legată de experienţe de limitare şi declin. Bătrâneţea – spunea Romano Guardini – este moartea prelungită de-a lungul anilor. În acest mod, timpul bătrâneţii dobândeşte o importanţă specială, care se manifestă diferit, de la persoană la persoană. Ar putea fi aici menţionate: pierderea memoriei, slăbiciunea fizică, incapacitatea de concentrare, de a se mişca, de a vedea şi de a auzi, şi multe alte experienţe dureroase. Acceptarea acestui declin progresiv face mai uşoară bătrâneţea. Oamenii rămân fiinţe finite, în ciuda aspiraţiilor lor infinite.

Potrivit analizelor psihologice, nu se poate demonstra că bătrânii sunt mai sensibili decât tinerii din punct de vedere religios. Pentru a demola această prejudecată, putem analiza diferite biografii umane, care se încheie pozitiv sau negativ. Romano Guardini afirmă că „A îmbătrâni fără credinţa în Dumnezeu este rău”. Aceasta pentru că realitatea divină deschide noi dimensiuni momentului în care scurgerea vieţii devine evidentă. Guardini afirmă: „Nucleul vieţii bătrânului poate să fie doar rugăciunea, sub orice formă ar fi realizată aceasta”. Cum se poate aprofunda această perioadă de întrebări ultime, trezind speranţa? A pune problema lui Dumnezeu este un lucru absolut necesar şi urgent la bătrâneţe. Totuşi trebuie să ne apropiem de această realitate într-o manieră delicată, dacă nu dorim să suscităm reacţii de protest sau de tristeţe.