Psihologie pastorală

Gustarea satisfacţiilor vârstei

Bătrâneţea poartă cu sine oportunitatea de a putea arunca o privire înapoi, spre existenţa trecută, şi de a gusta cu mulţumire ceea ce este reuşit în ea. Satisfacţiile pot fi date de propriii fii şi nepoţi, de lucrările duse cu bine la sfârşit. Trebuie să împărtăşim altora bucuria unei vieţi reuşite, să ne minunăm de darurile primite.

Trei imperative sugerează Opaschowski pentru cheltuirea timpului liber de către bătrâni: să gândească pozitiv, să fie activi, să trăiască complex. Viaţa se realizează continuu, şi la vârsta a treia, iar finalitatea oricărei pastorale este împlinirea de sine, şi acesteia îi sunt dedicate predica, Tainele şi întreaga slujire a Bisericii.

5. Bătrânul şi familia

Motto: În lumea noastră, a părea bătrân,

nu este deloc un compliment.

În trecut, când lumea avea un metabolism cultural lent, cunoştinţele unei generaţii erau folosite de generaţiile succesive. Trecerea de la societatea statică (familială, agricolă şi patriarhală) a secolului al XIX-lea, la aceea dinamică (industrială, individualistă şi eficientistă) de azi, a anulat greutatea tradiţională a experienţei, calificându-i pe bătrâni „inutili”.

Cândva, familia îngăduia cu drag în sânul ei atât pe cel care se năştea (şi care nu producea) cât şi pe cel care murea. Actualmente, familia mononucleară, nu este deschisă faţă de mai multe generaţii; ocupă 60 de m² şi cunoaşte o mişcare centrifugală pe parcursul întregii zile (determinată de studiul celor tineri şi de munca celor mai în vârstă) membrii ei petrecând mai mult timp în afara casei decât intra muros. Familia de astăzi este marea bolnavă a societăţii noastre; este în criză pentru că membrii ei se suportă tot mai greu între ei.

Acest modus vivendi conduce la o fragmentare a raporturilor şi la o dureroasă rupere a legăturilor afective: este vorba de o nouă formă de solitudine, o nouă formă de a se simţi singuri, în ciuda vecinătăţii rudeniilor apropiate. Este fructul „civilizaţiei” post-sentimentale în care progresul tehnico-ştiinţific nu a fost acompaniat de o reală îmbunătăţire a condiţiei umane. Astăzi lumea este mai bogată din punct de vedere economic, dar mai săracă în sentimente.

Capacitatea de a iubi a adultului este consecinţa dragostei pe care a primit-o la rândul lui, în special când era copil. Familia este locul în care el învaţă ce înseamnă să fii iubit şi să iubeşti. Uneori adultului i se pare că pruncul nu ascultă şi nu vede, dar de fapt acesta simte, vede, aprofundează, interiorizează. Îşi va aminti de toate mâine, când viaţa îi va rezerva aceleaşi probleme pe care părinţii le înfruntă astăzi.

Într-o dimineaţă, un copil îl vede pe tatăl său, stând pe prispă, scobind într-un trunchi de lemn o gaură şi îl întreabă: „Ce faci, tată?” Tatăl răspunde: „Fac o cană de lemn pentru bunicul. Acum îi tremură mâinile şi pe cea de porţelan o sparge” (în acele vremuri nu exista încă plasticul). Atunci copilul comentează: „Fă-o trainică, tată, astfel îţi va fi utilă şi ţie când vei fi bătrân!”

Copiii văd cum tatăl şi mama îl tratează pe bunici. Ca adulţi, se vor comporta similar cu părinţii lui ajunşi bătrâni, pentru că şi-au însuşit modelele lor. Este important deci ca părinţii să nu aibă crize nevrotice în raport cu bunicii, pentru ca fiii lor, să nu aibă amintiri negative din care să se inspire şi pe care să le reactualizeze ulterior. Ceea ce se seamănă aceea se culege: fiii noştri ne vor trata, când vom fi bătrâni, cum ne-au văzut tratându-ne părinţii, adică pe bunicii lor. Pregătim deci „cana” de lemn pentru bătrânii noştri, dar trebuie s-o facem trainică, pentru că vom bea noi înşine din ea.

Bătrânii constituie totuşi un depozit de înţelepciune pentru restul membrilor familiei. Totul este ca acest depozit să fie folosit. Există un proverb din Zimbawue care spune: Orice bătrân care moare este o bibliotecă care arde. Preşedintele din statul Kenia poartă titlul foarte sugestiv de „bătrân”.

Generaţia „sandwich”

Bătrânii sunt de obicei ajutaţi de fiii ajunşi la vârsta de mijloc. Şi deoarece majoritatea dintre aceştia lucrează şi trebuie să aibă grijă şi de nepoţei, grija de părinţi constituie o responsabilitate familială foarte dificilă, în special dacă părinţii bătrâni sunt bolnavi şi au nevoie de îngrijiri continue. Persoanele de 40-50 de ani poartă deci greutăţile generaţiei care le-a precedat şi pe cele care le urmează. Sunt în cauză în special femeile, care după ce şi-au dedicat 20 de viaţă pentru creşterea fiilor, mai dedică alţi 20 pentru a îngriji bătrânii familiei. Bărbaţii se limitează de obicei la a da o contribuţie economică.

Vârsta de mijloc este o perioadă critică. Acum apar sinptomele care anunţă pierderea tinereţii (ridurile şi hipotonia musculară). Aspectul fizic este însă doar un pretext, deoarece factorii psihici datoraţi tensiunilor familiale sunt cei care preocupă realmente.

În jurul vârstei de 45 de ani se realizează adesea o restructurare existenţială, datorată bolii şi morţii părinţilor, detaşării de fii şi de familie sau pierderilor afective. În deceniul al 4-lea sau al 5-lea al vieţii, mulţi se găsesc în situaţia de a asuma un rol (nu filial) ci aproape pseudo-parental faţă de părinţii ajunşi în nevoie de asistenţă. Datoria cea mai dificilă a bătrânilor este tocmai aceea de învăţa (deşi sunt părinţi!) să facă pe fiii, adică să accepte să treacă de la o situaţie de independenţă la una de dependenţă, din „capi” de familie, în „menţinuţi” de fiul care câştigă mai mult. Astăzi puterea şi respectul stă în mâinile celui care munceşte. Acest „eu lucrez” care dă toate drepturile în lumea noastră nu este o realitate uşor de acceptat, în special dacă bătrânul a exercitat dintotdeauna o putere despotică, tinzând să ţină cu crispare în mâini conturile financiare ale familiei şi gestiunea patrimoniului.

Generaţia de mijloc trebuie să înfrunte şi contrastele cu fiii adolescenţi, trăind astfel între două focuri, sufocată de pretenţiile încrucişate ale ascendenţilor şi ale descendenţilor. Dacă se mai adaugă aici tensiuni (inevitabile!?!) între soţi şi la locul de muncă (salar mic, şef autoritar etc.) se observă că perioada de mijloc a vieţii nu este deloc „de repaus”.

Când bătrânii îşi menţin o anumită eficienţă colaborează cu fiii şi nepoţii. Nu toate persoanele mai în vârstă doresc repaus şi inactivitate, multe se simt fericite dacă devin utile. Ajută la muncile casnice la îngrijirea copiilor. Se stabileşte astfel un raport inter-generaţional de interdependenţă, în care părinţii bătrâni, fiii adulţi şi nepoţii beneficiază de ajutor reciproc.