Psihologie pastorală

2. Bătrânul ca educator

Bătrânul, când are harismă, care este şi rezultatul unui efort personal, poate să constituie o persoană depozitară de certitudini, deci să reprezinte un punct de siguranţă. Pentru bagajul său preţios de experienţe, pentru vârsta care îl pune în gradul de a înţelege într-o manieră superioară viaţa, pentru faptul de a fi mai puţin angajat în competiţia socială, poate să-i ajute pe tineri să se construiască ca persoane. Poate să constituie un punct orientativ pentru o generaţie destinată să lupte pentru a se afirma pe piaţa de muncă şi apoi să fie sacrificată carierei, consumului ostentativ, efemerului. Şi, de fapt, tocmai în tineri întâlnim o nevoie de apartenenţă, o nostalgie după siguranţă, o necesitate de a şti unde stă binele şi răul, ce înseamnă just sau injust pentru a se proteja în faţa devianţelor tehnologiei, capitalismului, biogeneticii.

Tinerii întâlnesc mari dificultăţi să se identifice cu modele pozitive, deoarece cele propuse sunt adeseori marcate de imaturitate psiho-afectivă. Într-o societate care a făcut din violenţă o cultură de comportament, prevalează agresivitatea. Din cauza inversării valorilor şi a incertitudinii normelor, astăzi există un cult al transgresiunii.

Criza valorilor denotă o lipsă de educaţie fundamentată pe anumite mesaje pseudo-educative care pun banii şi succesul în fruntea piramidei valorilor. În trecut, una din responsabilităţile bătrânilor era educaţia tinerelor generaţii. De câteva decenii, pierzând rolul pe care-l posedau în sistemul familial al societăţii preindustriale, au fost privaţi şi de această importantă funcţiune. Astăzi, lumea i-a pus deoparte, din grabă sau din îngâmfare. Sunt o voce intrată în trecut, un capital uman neutilizat, un depozit de experienţe şi de înţelepciune abandonat.

Bătrânii pot constitui o măsură în viaţă. Pot să-i înveţe pe tineri că „ismele” care au parazitat anii ’80, (comunism, hedonism, consumism etc.) nu au servit neamului omenesc, că însuşi triumfalismul, adică a vrea să învingi cu orice preţ, este extrem de periculos, că nu trebuie să devii puternic profitând de slăbiciunile altora. Tot de la bătrâni tinerii pot învăţa că goana spre fericirea exterioară este adeseori cauză de nefericire interioară, că a te lăsa sedus de promisiunile pe care le fac spoturile publicitare echivalează cu înstrăinarea de propriul sine, cu pierderea identităţii. Chiar dacă în actuala societate narcisistă viaţa valorează în funcţie de ceea ce se posedă, tinerii nu trebuie să fie educaţi în spiritul setei de putere, de succes şi de „realizare profesională”. Dacă aceste obiective îl vor hipnotiza pe om, cei care nu vor avea şansa să le împlinească în propria viaţă vor rămâne dezamăgiţi, cu riscul de a se intoxica, ucigând sau sinucigându-se.

Bătrânii sunt anticorpi pedagogici importanţi împotriva bacteriilor declinului.

3. Pensionarea: ocazie de traume psihice

Îmbătrânirea fiziologică presupune pierderi sociale legate în special de pensionare, care constă în încetarea activităţii stabilită prin norme juridice.

Când viaţa medie era mult mai scurtă decât cea actuală, momentul încetării muncii preceda cu puţin momentul morţii. În lumea agricolă din trecut, bătrânul nu abandona niciodată complet activitatea, menţinând astfel o valoare în nucleul productiv al familiei. În economia rurală nu se vorbeşte deci de o „depăşire” a vârstei productive.

În societatea industrială, în care accelerarea evoluţiei tehnologice face repede depăşite competenţele dobândite şi unde metrul-valoare este constituit de productivitate, omul de 60 de ani este împins de-o parte. De aici se declanşează o criză determinată de pierderea rolului profesional, economic şi social.

Pensionarea provoacă uneori grave traume psihice, deoarece determină o schimbare profundă a stilului de viaţă. După o perioadă de entuziasm, în care neopensionatul îşi umple timpul cu vreun hobby sau cu „interese” neglijate în trecut, viaţa este invadat de plictis, de sentimente de inferioritate faţă de cei care încă lucrează şi de nostalgie faţă de activitatea din trecut. Pensionatul îşi dă seama că Duminica nu mai este frumoasă dacă este generalizată în toate zilele săptămânii şi că a nu avea nimic de făcut echivalează cu o stare de inutilitate. Ieşirea la pensie semnalizează graniţa dintre vârsta matură şi bătrâneţe, şi aceasta independent de îmbătrânirea biologică.

Pe lângă pierderea rolului profesional, îndepărtarea de muncă presupune pierderea puterii economice, deoarece pensia este întotdeauna inferioară salariului, iar costul vieţii, în continuă creştere, sărăceşte. În societatea noastră, în care se impune un rasism economic care dă valoare vieţii conform cu ceea ce se posedă, „cine nu are” devine sinonim cu „cel ce nu e”.

În plus de aceasta, în străfundurile civilizaţiei occidentale care se extinde tentacular şi în lumea noastră, sunt prezente asocierile: bogăţie = reuşită, sărăcie = faliment ca şi cum succesul economic ar constitui permanent o valoare. Această mentalitate face ca pensionatul să se simtă un „sărac falit” un „client anti-economic”. Acesta este un aspect al crizei de valori specifice civilizaţiei tehnologice. Pensionaţii sunt doar „bătrâni săraci”, anonimi eroi cotidieni ai supravieţuirii, condamnaţi la renunţare. Nu este vorba doar de cerşetorul care caută în coşurile publice de gunoi, sau de bătrânica care recuperează verdeţurile aruncate în containerele pieţei de zarzavat, ci de acei pensionari cărora sărăcia nu le permite să-şi petreacă lungile nopţi de insomnie cu lumina aprinsă, de frica plăţii de întreţinere.

Este vorba adeseori de o sărăcie timidă, solitară, silenţioasă, pudică chiar, deoarece în opulenta societate venerată de lumea noastră acest lucru este ruşinos, deci trebuie ascuns. Trăim într-o societate care, din cauza miturilor eficienţei şi productivităţii, culpabilizează pensionarul. Când se vorbeşte de costul pensiilor, se tinde întotdeauna să li se impute vina de a mai supravieţui. Se afirmă într-o manieră puţin corectă, că fiecare muncitor activ trebuie să menţină un pensionar, ignorând faptul că de fapt pensionarul când muncea, a plătit în fiecare lună contribuţia pentru viitorul său.