Psihologie pastorală

9. Vârsta a III-a:

o continuă dependenţă emotivo-afectivă

Prima parte a vieţii este caracterizată de nevoia de dezrădăcinare, de eliberare şi de autonomie; a doua parte a vieţii de urgenţa de a recupera rădăcinile şi de a le afunda pentru a avea puncte stabile de siguranţă (cazul emigranţilor). Bătrânul dobândeşte o dependenţă economică (pensie mică), fiziologică (îmbolnăvirea aparatului locomotor şi a organelor senzoriale), psihică (deficit de memorie, pierderea orientării spaţiale şi temporale) socială (pierderea rolului şi a raporturilor de orice fel). Dar mai presus de toate, persoana în vârstă suferă de o dependenţă emotivo-afectivă.

Afecţiunea constituie seva vieţii şi căutarea ei este motorul direct sau indirect al majorităţii actelor pe care le facem. Bătrânul, precum şi copilul, are o mare nevoie de o înţelegere afectuoasă din partea familialilor, de a experimenta senzaţia liniştitoare de a fi acasă, de a fi acceptat, protejat.

Nu este uşor să accepţi o plimbare cu un bătrân, să-i oferi timp, un gest de prietenie, să-i strângi cu dragoste mâinile tremurânde. Nu este uşor să-i înţelegi nevoia de solidaritate afectivă. Dacă afecţiunea altora nu este manifestată într-o manieră explicită, bătrânul ajunge la concluzia: „Nimeni nu îmi vrea binele!” El conştientizează faptul că nimeni nu are nevoie de el, se simte inutil şi tinde să se izoleze tot mai mult, construind o barieră defensivă între el şi lume, fapt ce îi facilitează decăderea şi declinul psihic.

Susţinerea afectivă determină o creştere a autostimei, reduce simptomele depresive şi diminuează riscul de mortalitate. Grija continuă şi afectuoasă a familialilor sunt indispensabile pentru a îmbătrâni bine. Studiile psihologice demonstrează că a beneficia de o reţea de raporturi afective garantează longevitatea. Maxima longevitate se poate ajunge doar într-un mediu optimal.

Fiii, în special, trebuie să investească în susţinerea emotivă a bătrânilor, oferindu-le o asistenţă mai presus de cea economică. Nu este suficient a ţine fotografia tatălui sau a mamei pe o mobilă. Trebuie să le fii aproape, mai ales să-i respecţi.

Substituirea bătrânului în lucrurile pe care el le-ar putea face provoacă regrese, deoarece blochează iniţiativa proprie şi determină infantilizarea celui care primeşte ajutorul. Minoritatea psihică a bătrânilor nu este cauzată doar de violenţa socială (casele de bătrâni) ci şi de aceea familială, excesiv de protectivă. Nu este bine să fie trataţi bătrânii ca nişte obiecte iresponsabile, deoarece „infantilizarea” lor generează regrese.
Toamna vieţii

- O invitaţie la reflecţie -

1. „Exilul” bătrânilor

Casa înseamnă extrem de mult pentru fiinţa umană, în special pentru bătrâni. Îmbătrânind, omul are o tot mai mare dorinţă de a se „întoarce acasă”, simţind mai mult nevoia refugierii în familie. Societăţile avansate din punct de vedere tehnologic tind însă să-i îndepărteze pe bătrâni de casă. (Există oraşe întregi locuite exclusiv de bătrâni în California şi Florida, iar japonezii „exportă” bătrâni, deschizând colonii pentru ei pe coastele spaniole, canadiene sau australiene.)

Fiii îi exilează pe bătrâni, care astfel sunt excluşi din lumea la a cărei construire au contribuit. Dar fiecare om reuşeşte să-şi găsească propria identitate personală pornind de la modul în care este perceput în cadrul familiei, şi de modul în care este iubit.

Bătrânul acumulează în inima proprie suferinţa şi o exprimă cu dificultate. Uneori regresează, în nevoia sa de afecţiune şi de asistenţă, la o nouă copilărie, iar cei tineri nu voiesc să-l ierte pentru decăderea sa şi să-i scuze declinul progresiv, nedându-şi seama că el are nevoie de curajul lor pentru a continua să trăiască.

Când fiii nu devin un punct de siguranţă pentru descărca tensiunii şi a fricii interioare, bătrânul utilizează durerea corporală pentru a atrage atenţia. De aceea, invocă dureri, sa lamentează de constipaţie, diaree, astenie, exprimând, de fapt, o durere afectivă cauzată de solitudine. Simptomele fizice şi psihice sunt limbajul inconştient utilizat pentru a cere căldură umană. Din păcate, pentru un bătrân, adeseori a fi bolnav nu înseamnă a beneficia de grijă şi de tandreţe, cum se întâmplă cu un copil, ci reacţii agresive.

De asemenea, tot nevoia de protecţie declanşează în bătrâni „naveta” de la un medic la altul, sau de la o clinică la alta. În aceste cazuri, medicamentele şi psihoterapia sunt utile, dar este necesară îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă psiho-afectivă ale bătrânului. Un surâs plin de bunăvoinţă ajută mai mult decât multe medicamente.

Fiecare dintre noi ar trebui să-şi reproşeze multe privitor la propriii părinţi. Privitor la raportul cu ei, ne găsim, cel mai adesea, scuze, justificări, raţionalizări. Ne iertăm cu uşurinţă. Dar va sosi timpul în care sentimentul culpei va fi greu de stăvilit, întrucât este imposibil să mai ajutăm un mort. Se va trăi de atunci încolo cu sentimentul trist de a nu fi făcut „mai înainte” ceea ce nu mai este posibil să facem „după”.

A nu fi stat aproape „de tata şi de mama”, în special în ultimii ani ai vieţii, generează în fii sentimente de vinovăţie. Uneori o viaţă petrecută cu ei nu a fost suficientă pentru a-i cunoaşte în profunzime. Apucă să moară fără să fi fost înţeleşi si iubiţi pentru ceea ce erau realmente. Nu s-a înţeles, de exemplu, că nimeni nu îşi este suficient lui înşişi, că bătrânii au nevoie de afecţiunea fiilor, că orice părinte visează ca fiul să-i vrea numai binele, fără rezerve. Adeseori fiii înţeleg aceste lucruri doar după moartea părinţilor, când este prea târziu pentru a remedia ceva.

Fiii îşi dau seama că, atunci când trupul devine duşman deoarece se pierde stăpânirea lui până într-atât încât trebuie cerut ajutorul cuiva şi pentru a efectua cele mai elementare acte ale vieţii cotidiene, bătrânul se simte atins în demnitatea şi identitatea lui, trecând uşor de la depresie la iritabilitate, de la ceartă la izolare.

Fiii trebuie să înţeleagă că părinţilor nu le este suficientă pietatea socială care distribuie bănci în parcuri pentru bătrâni. Şi chiar o pensie demnă nu garantează împotriva depresiei. Un surâs oferit fără motiv şi fără grabă bătrânilor lor poate să-i ajute enorm, un cuvânt de-al lor poate avea o valoare terapeutică sau un efect toxic.