Psihologie pastorală

6. Vocaţia de „bunic”

Motto: În lumea noastră,

contactele umane şi raporturile sociale

sunt substituite tot mai mult

de intervenţii tehnice şi mecanice.

Raportul bunic-nepot este util amândoura: bunicii dau nepoţilor ritmul generaţiilor şi le transmit anumite valori culturale, precum acelea care consimt conservarea memoriei colective. Din partea lor, nepoţii comunică bunicilor bucurie de a trăi, dinamism, entuziasm, făcându-i să se simtă importanţi nu doar pentru rolul de baby-sitter pe care-l prestează, ci şi pentru că apreciază lucrurile pe care ei le povestesc, timpul pe care li-l dedică lor, secondându-i în jocurile şi în fanteziile lor infantile.

Bunicii sunt pentru nepoţei o prezenţă vie, o companie caldă. Jocurile şi televiziunea nu pot să umple anumite goluri afective. Fascinaţia unei poveşti pe viu este superioară celei propuse de orice mijloc mass-media, iar copiilor nu le lipseşte niciodată curiozitatea de a cunoaşte cum se petreceau cândva lucrurile. Iar bunicii sunt afectuoşi şi răbdători, nu precum părinţii stresaţi de muncă, puţin disponibili şi având tendinţa de a educa într-o manieră severă, pentru a-şi proteja liniştea.

În schimb, raportul dintre bunici şi nepoţi nu este poluat de condiţionări sociale, şcolare şi psihologice, precum cel dintre părinţi şi copii. De aceea, bunicii, care foarte adesea au fost severi cu fiii, nu mai sunt la fel cu nepoţii. Între ei se creează o complicitate bazată pe afecţiune, o alianţă solidară împotriva generaţiei de mijloc, în special când bătrânii pun mai mult preţ pe iubirea nepoţilor decât pe cea a fiilor. Când copiii sunt mai legaţi afectiv de bunici decât de părinţi, se manifestă o rivalitate şi gelozie între părinţi şi bunici. Separarea sau divorţul dintre părinţi îi privează pe nepoţi de compania multor bunici şi de şansa de a fi răsfăţaţi.

Cândva, fiii îi onorau pe cei bătrâni. Locul din capul mesei era rezervat bunicului. Atunci bătrâneţea constituia echivalentul unui doctorat în experienţă de viaţă şi înţelepciune ancestrală. Astfel, se putea povesti mult nepoţeilor, care ştiau să asculte. În societatea contemporană, figura bunicului şi-a pierdut harisma. De obicei este considerat incapabil să educe potrivit principiilor pedagogiei moderne şi să pregătească nepoţii pentru realitatea dinamică a vieţii.

Din nefericire, în familia mononucleară nepoţii nu trăiesc cu bunicii, ci doar merg duminica să-i viziteze, luând împreună câte un prânz ocazional. Bunicii nu mai apucă să le spună poveşti. „A fost odată ca niciodată” a fost substituit de filmele video, iar nepoţii, prea ocupaţi pentru a „sorbi” programele micului ecran, nu mai comunică cu ei. Viitorul oricărei societăţi presupune o punte între bătrâni şi tineri. Este necesar să fie eliminate anumite bariere generaţionale şi să se repună în valoare statul de „bunic”. Dacă acest raport ar fi recuperat, ar fi mai puţin aroganţi copiii care ştiu deja totul, şi care sunt despoţi ai existenţei adulţilor. Ar fi mai puţin adolescenţi în criză şi mai puţin toxico-dependenţi.

Acest lucru trebuie să-l ştie însă şi acei bunici care trăiesc izolaţi egoist şi se lamentează mai apoi de propria solitudine. Sunt persoane hedoniste care nu vor să fie tulburate de nepoţi, dar a căror libertate înseamnă, de fapt, solitudine egoistă.

7. Apropiaţi fizic, îndepărtaţi afectiv

Motto: Calitatea relaţiilor familiale

este exprimată de modelul

„apropierii interioare” şi

al simultanei „distanţări exterioare”,

sau de cel opus,

al „distanţei interioare” şi al „apropierii exterioare”.

În mediile urbane şi industrializate, adulţii muncesc şi nu au posibilitatea de a-i asista pe bătrâni. Când prezenţa acestora este „neproductivă”, devin incomozi şi deranjanţi pentru cei care „produc”. Intoleranţa familialilor se manifestă în special când apare o boală invalidantă care îl face pe bătrân să nu mai fie auto-suficient. Atunci izbucnesc încărcături agresive latente, subterane, ascunse. În asemenea cazuri membrii familiei se comportă ca locatarii unui bloc în şedinţă de regie, familia transformându-se într-un spaţiu de ceartă, de discuţii aprinse, de nemulţumiri.

În aceste cazuri, bătrânul este maltratat sau abandonat. Devine o victimă care nu poate să se apere din slăbiciune sau din frică de represalii. Privitor la violenţa împotriva bătrânilor se estimează că 10% dintre americanii de peste 65 de ani au fost maltrataţi de familialii lor.

Un factor care declanşează violenţa este sărăcia economică. Alte motivaţii sunt dificultăţile de comunicare dintre generaţiile diferite, raportul bolnav de cuplu între fii, consecinţele unor conflicte nerezolvate între copii şi părinţi. A fi bătrâni înseamnă de fapt a ajunge în situaţia de a ţi se întoarce ceea ce ai dat. Fiii tratează părinţii cum au fost, la rândul lor, trataţi. Astfel, părinţii care au fost ipoafectivi, autoritarişti sau violenţi ajung să plătească pentru aceasta. Există copii care îşi ironizează părinţii, chiar râd de ei, le fură ochelarii, protezele dentare sau aparatele acustice, îi leagă de pat, le refuză medicamentele sau uneori chiar hrana, iar uneori îi chiar lovesc. Alţii îi exploatează, iar după ce nu mai au ce obţine de pe urma lor, rup relaţiile cu aceşti „părinţi-stăpâni”.

Cu excepţia cazurilor de violenţă explicită, este frecvent şi cazul persoanelor bătrâne expulzate din familie în anumite perioade ale anului. Este o violenţă afectivă care este consumată de obicei, vara, în timpul concediului. Atunci spitalele sunt locuri potrivite pentru a-i plasa pe bătrâni, care nu au dreptul la o vacanţă întrucât „odihnesc întreg anul...”. Când problemele bătrânilor intră în conflict cu aspiraţiile de comoditate ale descendenţilor, bătrânii sunt expediaţi la ospiciu.

Lipsa de afecţiune manifestată de familiali într-o perioadă a vieţii în care se are mare nevoie de aceasta din cauza pierderii parţiale a autosuficienţei, îi face pe bătrâni să se simtă singuri, uneori chiar disperaţi, din cauza imposibilităţii lor de remedia situaţia. Singurătatea poate fi frumoasă pentru o seară sau o săptămână, dar devine un infern dacă e prelungită prea mult în timp. Bătrânului singur şi neputincios, prizonier al amintirilor şi al nostalgiilor, nu-i mai rămâne decât tăcerea.

Nu este necesar să trăieşti izolat pentru a te simţi singur. Poţi să te simţi singur şi în familie, iar în acest caz singurătatea este şi mai disperată. Există o linişte ucigătoare, o durere care deschide răni necicatrizate şi care obligă la separarea domiciliară. Există o intensitate în toate, inclusiv în durere. Trădarea fiului sau a fiicei este pe primul loc în acest caz. Îndepărtarea fizică este mult mai puţin gravă decât cea afectivă.

Cu trecerea timpului, raportul reuşeşte să se reînnoade, cel puţin formal, cu condiţia ca ambele generaţii să trăiască separat în locuinţe şi în menaj. Astfel bătrânii asumă rolul de vizitatori din când în când: o relaţie afectivă potrivit formulei: „intimitate, dar la distanţă”.

Graţie medicinii şi tehnologiei, bătrânii n-au fost niciodată atât de numeroşi şi atât de singuri. În ţările europene, doar 2% dintre bătrâni trăiesc împreună cu fiii. Adeseori anumite drame familiale sunt rezultatul carenţei de locuinţe, a dificultăţilor economice, a mobilităţii sporite impusă de locul de muncă. Astfel, familia mononucleară, dimensiunile limitate ale apartamentelor, ritmul muncii, preocupările feminine extracasnice, tensiunile şi conflictele intergeneraţionale îl expulzează pe bătrân din lumea familială unde, mai demult, respectat şi protejat, îşi încheia existenţa.

8. Absenţa fiilor

Motto: Sub profil juridic şi social fiii abandonează astăzi mult mai repede decât în trecut casa părinţilor.

Sub aspect economic în schimb, o fac mult mai lent.

Adeseori bătrânii spun preotului: „Să nu spuneţi asta fiilor mei, oricum ei nu ar lua măsuri, şi eu aş avea o durere în plus...”. Există cazuri dureroase care demonstrează cum adeseori tatăl şi mama nu ar trebui să aştepte recunoştinţă de la propriii fii. Orice părinte trebuie să-şi amintească că uneori egoismul filial este feroce, iar el nu poate conta pe consolare din partea fiilor, cel puţin până în momentul în care aceştia devin la rândul lor părinţi. Doar atunci copiii devin capabili a da, nu doar a lua.

Uneori copiii cresc într-o viaţă de familie care acordă puţină atenţie calităţii relaţiilor inter-umane. Părinţii doresc binele copiilor, dar această dorinţă este gestionată greşit, preocupându-se doar de bunăstarea lor materială. Acest comportament este în acord cu actuala societate consumistă, care tinde, mai înainte de toate, să asigure odraslei un anumit nivel economic şi social. Nu este apoi de mirare că tinerii vor satisface, la rândul lor, doar nevoile materiale şi nu cele afective ale bătrânilor.

În alte cazuri, fiii nu cresc şi nu se maturizează din punct de vedere psihologic din vina părinţilor, care favorizează şi promovează dependenţa acestora, întrucât dependenţa acestora îi face pe părinţi să se simtă importanţi. Doar când ajung la bătrâneţe, părinţii pretind, pe neaşteptate, ca fiii să fie independenţi şi autonomi. Dar aceştia au dobândit mentalitatea celui care primeşte doar, fără să dea, deoarece au fost crescuţi într-o continuă aşteptare în raport cu viaţa.

A trăi doar pentru copii este o mare eroare: dăunător pentru toţi. Când aceştia se simt „legaţi” de sacrificiul părinţilor, aceştia nu reuşesc să se autonomizeze, adică să se maturizeze psihologic. În profesia de psihoterapeut se întâlnesc adeseori cazuri când se primeşte vizita unei persoane de 35-40 de ani însoţită de o mamă bătrână care se lamentează astfel: „Mi-ar plăcea să închid ochii şi să ştiu că fiul acesta al meu se va descurca pe propriile picioare!” Este vorba despre părinţi care nu au transmis fiului lor convingerea că poate găsi în sine însuşi soluţiile la propriile probleme. Nu au luat niciodată distanţa faţă de dificultăţile lui. S-au implicat întotdeauna prea devreme, fără să-l lase să-şi rezolve problemele singur.

Părintele trebuie să aibă puterea să suporte detaşarea de fiu. O mamă trebuie să-şi controleze inconfortul interior ce-l generează constatarea faptului că „copilaşul” ei a plecat în lume fără să mai aibă nevoie de ajutorul ei. Doar în aceste condiţii ea nu-l va pierde. Este apoi normal dacă fiul, pentru a se elibera de o mamă posesivă, este uneori sever, chiar dur. Şi când i se reproşează: „Şi câte am făcut eu pentru tine...” – se tinde a-l culpabiliza, pentru a obţine ceea ce doreşte. Sentimentul de culpă este de fapt, un puternic combustibil pentru a ţine vie flacăra dependenţei. Chiar dacă părintele a făcut ceva „în interesul” fiului, nu are merite, pentru că şi-a îndeplinit doar datoria. Procreaţia este un act voluntar căruia persoana responsabilă îi acceptă riscurile şi eventualele dezamăgiri.

Copilul, mai înainte de a se naşte din pântecul mamei, trebuie să se nască în psihicul viitorilor părinţi. Dar uneori fiul se naşte din greşeală, adică dintr-o eroare contraceptivă; alteori dintr-un profund egoism. Greşit se crede că iubirea părinţilor este totalmente dezinteresată: se poate face un copil nu pentru a-i da viaţă, ci pentru a putea conta pe „un baston” la bătrâneţe, pentru a avea un sprijin în clipele de restrişte.

Copiii pretind timp, atenţie, dialog. Pun întrebări şi pretind răspunsuri. Nu doresc „predici”, ci disponibilitate. Înainte de toate doresc ca părinţii lor să fie realmente părinţi: îi deranjează când tatăl şi mama nu îşi menţin rolul. Când lipseşte materialmente un părinte sau figura lui este absentă din punct de vedere psihologic, sau puţin semnificativă, adică „periferică”, fiii sunt irascibili în faţa regulilor, au comportamente rebele şi adeseori deviate. Achiziţionarea individualităţii este de fapt un proces psihologic extrem de complex. Este iluzoriu să pretinzi o etică centrată pe implicare şi angajare, când simţul datoriei a fost substituit de permisivism, onestitatea cu disponibilitatea spre înşelare, spiritualitatea cu hedonismul.

În acestea şi în alte cazuri, nu este surprinzător că fiii, deveniţi adulţi, nu consolează „cărunteţile” bătrânilor. Anumite comportamente ale lor faţă de părinţi nu sunt altceva decât un fel de răzbunare pentru ceea ce nu au primit când erau copii. Nervozitatea lor are rădăcina în insatisfacţiile din copilărie. A provoca suferinţa părinţilor, a-i pedepsi, este de fapt un obiectiv inconştient.

Neînţelegerea părinţilor de către fii este o constantă psihologică. Deja în lucrările lui Platon întâlnim lamentările unor părinţi de tratamentul pe care fiii li-l rezervă. Aceasta se întâmplă pentru că se tinde a se iubi în termeni de profit, pentru a dobândi adică un avantaj. Este o voinţă de bine narcisistă, întrucât se iubeşte ceea ce ne este asemănător, sfârşind astfel prin a ne iubi pe noi înşine în alţii.

Nu este uşor să fii „fiu ascultător”, pentru că orice raport afectiv, chiar şi cel de mamă-fiu, este ambivalent, cu sentimente contradictorii, de interes şi de indiferenţă, de respect şi dispreţ, de iubire şi ură. Reacţia nevrotică a celor „mai puţin bătrâni” faţă de cei „mai bătrâni” derivă şi din faptul că aceştia reprezintă imaginea a ceea ce nu se doreşte a deveni. În cadrul familiei toţi se gândesc mai întâi la copil şi mai apoi la bunic; se sacrifică pentru fii, dar nu pentru părinţii bătrâni. Specia trebuie să se perpetueze: mai bine să favorizăm „viitorii” decât „supravieţuitorii”.