Psihologie pastorală

4. Pierderi afective

Bătrâneţea constituie o fază dificilă a vieţii, nu doar pentru deficitul fizic şi intelectual ce se înregistrează acum, ci şi pentru pierderea legăturilor afective, tocmai în anii în care se are mai mare nevoie de puncte sigure de referinţă.

În cuplul de bătrâni, momentul periculos este reprezentat de pensionare, care, pe lângă reducerea prestigiului personal şi a puterii economice, poate determina scăderea calităţii relaţiilor familiale şi sociale. Acest eveniment modifică radical viaţa unei persoane, care dobândeşte, pe neprevăzute, timp mult pentru a-l ocupa.

Îndepărtarea de muncă poate să fie traumatică şi când soţul sau soţia, pentru prima dată se regăsesc împreună într-o convieţuire strânsă cu care nu mai sunt obişnuiţi şi de care nu sunt pregătiţi. Munca, absorbind energii şi emoţii, nu ar fi trebuit niciodată să-i izoleze de familie. Unii însă sacrifică viaţa privată carierei. Alţii, mai puţin ambiţioşi dar mai nevrotici, îşi trăiesc munca ca pe un drog: a face pentru a nu gândi („Noi muncim, nu gândim!”), a face pentru a nu se privi în oglindă, pentru a nu experimenta anumite emoţii care nu se vrea a fi experimentate, pentru a nu cădea în depresie. Sunt persoane care au trăit permanent în funcţie de muncă, care s-au măsurat doar cu ceea ce făceau, care au fost permanent în căutarea unei eficienţe care le-a izolat.

Pensionarea soţului, şi deci continua sa prezenţă în casă, poate să declanşeze conflicte latente pe care absenţa lui precedentă le absorbea. Urmează o deteriorare afectivă. Atunci pensionarea, care implică o restructurare a raportului cu partenerul, conduce la separe şi la divorţ.

Viaţa înseamnă adeseori pierdere, abandonarea a ceva: persoane, lucruri, locuri, părţi din noi, etc. Trecem prin multe detaşări, multe separaţii: de corpul mamei, de familie prin frecventarea şcolii. Ne separăm de casă şi când plecăm de acasă pentru muncă. Apoi, o dată cu moartea părinţilor, ne pierdem rădăcinile. Viaţa noastră este făcută din plecări (A pleca este un fel subtil de a muri), uneori fără întoarcere. Maturizarea noastră psihoafectivă este făcută cu preţul acestor progresive detaşări de diferitele obiecte ale iubirii. Doar în momentul în care a reuşit să se interiorizeze, omul va fi capabil să suporte detaşarea succesivă, inclusiv detaşarea definitivă, separarea finală, care este moartea.

Angoasa abandonului ne însoţeşte toată viaţa, poate din cauza separării primitive de corpul matern. Şi de fiecare dată când rămânem singuri (prin moartea părinţilor, a fraţilor, sau a altor persoane dragi) ne simţim „descoperiţi”. Pierderea unei persoane iubite îi taie celui rămas pofta de a trăi. Chiar pierderea unui animal poate constitui o dureroasă carenţă afectivă. Cu trecerea timpului, se diminuează flexibilitatea şi capacitatea de adaptare la diferitele exigenţe emotive, devenind tot mai dificil să metabolizăm durerea.

5. Pierderi relaţionale

Prin îmbătrânire relaţionalitatea tinde să se reducă în cantitate şi în calitate, din cauza unui anumit egocentrism. Referitor la propria bunăstare fizică şi psihică, persoana în vârstă tinde să se gândească mai mult la ea însăşi decât la alţii, adică practică o retragere emotivă, substituind exigenţele sociale cu cele personale.

Uneori, pensionarea împinge spre izolare. Creşterea duratei de viaţă şi răspândirea familiei nucleare poartă – şi va purta şi în viitor – la dureroasa problemă a bătrânilor care trăiesc singuri. Solitudinea nu înseamnă doar absenţa celuilalt, ci incapacitate de a comunica cu altul. Şi mulţi oameni sunt condamnaţi să trăiască alături, dar nu laolaltă, aproape, dar nu împreună. Sunt soţi mărginiţi de propria singurătate şi care cu timpul îşi devin străini unul altuia. Singurătatea, altă „sărăcie” a omului de azi, este marea boală a bătrâneţii. În urma însingurării, ziua poate deveni o înspăimântătoare dilatare a golului afectiv din interior.

Un zid de indiferenţă îl poate izola pe bătrân şi drama sa este constituită tocmai de excludere. Bătrânul este redus la o ramură uscată. La acest deşert afectiv se adaugă adeseori o precoce „moarte psihică”, care poate anticipa moartea fizică: tot mai adesea ziarele ne informează de găsirea vreunui cadavru de bătrân într-o casă urbană, unde se poate muri, chiar putrezi, fără să fii descoperit săptămâni întregi.

6. Toamna vieţii

Viaţa nu este statică, ci un flux dinamic într-o continuă devenire. Există o continuă necesitate de definire a propriei identităţi, a rolului propriu, a semnificaţiei proprii, şi pentru a salva integritatea persoanei de mediul exterior.

Nu doar anii îi îmbătrânesc pe oameni. Un om se poate simţi „bătrân” nu atât din cauza unor factori legaţi de vârsta biologică sau de condiţiile de sănătate, cât din motive psihologice privitoare la pierderea partenerului, pensiei, pierderii puterii de seducţie etc. Omul care se simte bătrân intră într-o stare de neîncredere faţă de sine însuşi, când îşi pierde din vitalitatea, optimismul şi speranţa care în mod normal îl susţin.

Din păcate, adeseori omul ajunge să se întrebe asupra sensului vieţii doar atunci când, paradoxal, şi-a cheltuit întreaga viaţă. Se întreabă dacă merita să depună atâta efort pentru cariera profesională şi se gândeşte cu jind la atâţia ani cheltuiţi în muncă. Bagă de seamă că a trăit rău sau că nu a trăit deloc, şi are remuşcări pentru faptul de a fi lăsat timpul să treacă fără să iubească îndeajuns. Regretă că nu a fost mai generos, că a fost prea confiscat de contingent, prea hipnotizat de ambiţie.

O anumită solitudine este condiţia naturală a omului, o condiţie structurală a vieţii. Acceptarea acesteia, face parte din maturitatea psihologică, pentru că o anumită dificultate în raportul cu alţii a fost întotdeauna prezentă. Mai repede sau mai târziu, soseşte pentru toţi o zi în care se constată că s-a rămas singur. Dar la fiecare vârstă ne este frică de provizoriu, de nesigur, de gol: ne e frică de singurătate.

Autonomia psihologică este un obiectiv care trebuie cucerit, în special în anumite perioade ale anului. (În zilele care precedă Naşterea Domnului şi Revelionul, cine este singur se simte şi mai singur, pentru că şi-i imaginează pe alţii în mijlocul familiei, înconjuraţi de cei dragi, fericiţi şi mulţumiţi.) Din acest motiv, în a doua jumătate a lui decembrie, în orice spital psihiatric creşte depresia şi angoasa pacienţilor. Marea lor majoritate este „singură” din punct de vedere emotiv, deci disperată, plină de frig interior, cu puţină voinţă şi elan de a trăi. Toate acestea sunt mai bine puse în evidenţă de adevăratele „orgii” de falsă căldură, de falsă iubire, pe care publicitatea mass-mediei le propagă. Fiecare om simte nevoia unui loc unde să se simtă „acasă”, întrei cei care-l iubesc, între neamuri, fraţi, prieteni. Este vorba despre un spaţiu în care să se simtă iubire şi căldură şi să se împartă afecţiune.