Psihologie pastorală

qui nescit praevidere in posterum.

„Este mai presus un băiat sărac şi înţelept

decât un rege bătrân şi neghiob,

care nu ştie să prevadă viitorul”.
În continuare ne vom opri asupra câtorva caractere aflate în atenţia lui Teofrast¹⁰⁰. Analiza lui, în ciuda mutaţiilor culturale intervenite de-a lungul istoriei, este extrem de actuală şi plină de semnificaţie pentru oamenii lumii noastre. Multe din gesturile surprinse cu măiestrie şi ridiculizate de Teofrast sunt actualizate de contemporanii noştri într-un alt registru comportamental şi cultural.

Menţionăm şi noi, alături de Erasm¹⁰¹: Admonere voluimus, non mordere; prodesse, non laedere; consulere moribus hominum, non officere (Am vrut să atragem atenţia oamenilor, nu să le dăunăm; să le fim de folos, nu să-i jignim; să îndreptăm moravurile oamenilor, nu să le facem rău”.

Prefăcutul

Am putea înfăţişa cusurul acesta ca fiind o lipsă de sinceritate atât în ceea ce spunem, cât şi în ceea ce facem. Prefăcut este omul care de faţă cu duşmanii lui se fereşte să le arate ura ce le-o poartă. În taină se năpusteşte asupra lor, iar când sunt de faţă îi ridică în slăvi. Când duşmanii lui au pierdut un proces, prefăcutul este gata să le arate părerea lui de rău. Nu se arată că ar pătimi din pricina celor ce-l bârfesc, iar vorbele lor de ocară pare că nu le pune la inimă. Vorbeşte cu blândeţe cu cei nedreptăţiţi şi care vin la el să-şi arate nemulţumirea. Celor ce vin cu alte treburi le recomandă să nu-l ocolească. Nu destăinuie altora nimic din ceea ce pune la cale, ci spune că mai are de gândit. Când este rugat să sprijine un prieten aflat la nevoie, ca să-l împrumute, spune că are ce vinde pentru a-l ajuta, şi chiar dacă nu are ce vinde, susţine că are. Când a aflat o veste, se face că n-a aflat; tăgăduieşte c-ar avea cunoştinţă de unele lucruri; zice că nu-şi aminteşte să fi ajuns la o înţelegere. Uneori răspunde că problema îl preocupă, alteori că habar n-are de ea, sau că i se pare ciudat cazul, iar alteori, în sfârşit, că şi el a ajuns să fie acum de aceeaşi părere.

Într-un cuvânt, putem spune că e dibaci în a născoci răspunsuri de felul acesta: „La drept vorbind, nu mi-a prezentat lucrurile astfel”; „Nu mă lasă inima să-ţi dau ţie crezare, dar nici să-l condamn pe el”. „Fii cu băgare de seamă. Nu fi prea credul”. Iată ce fel de vorbe şi de vicleşuguri ştie să descopere omul prefăcut şi cum se dezice el.

Linguşitorul

Linguşirea ar putea fi definită ca o comportare lipsită de demnitate, de pe urma căreia însă, linguşitorul are partea lui de folos. Mergând pe drum alături de un altul, linguşitorul este capabil să-i spună: „Bagi de seamă cu câtă admiraţie se uită lumea la tine? Nu e om în cetate cu care să se petreacă lucrurile aidoma. Ai fost la înălţime ieri în agora. Erau acolo adunaţi peste 30 de oameni şi care mai de care vorbeau despre cel mai brav dintre cetăţeni. Cel dintâi nume pomenit a fost al tău, şi tot el a stăruit pe buzele lor până la urmă”. Şi în timp ce linguşitorul rosteşte astfel de cuvinte, se face că scutură o scamă de pe haina celui linguşit, iar dacă vântul i-a suflat vreun fulg pe păr, se grăbeşte să-l ia spunându-i surâzând: „Firele de păr alb demonstrează înţelepciune”.

Când cel linguşit vorbeşte, linguşitorul porunceşte celorlalţi să tacă; când cântă, îi aduce laude, iar atunci când a încetat, îl aplaudă strigând: „Bravo!”. Dacă a făcut o glumă neizbutită, linguşitorul râde în hohote şi aduce haina în dreptul gurii, prefăcându-se că nu-şi poate stăpâni râsul. Pe drum, face semn trecătorilor să se oprească spre a trece „onoratul domn”. Când târguie din piaţă mere şi pere pentru odraslele prietenului, le aduce şi le împarte de faţă cu tatăl lor, ba îi şi îmbrăţişează pe copii, spunându-le: „Ce copii buni, şi cum mai seamănă cu tatăl lor!”. Când se întâmplă să-şi cumpere încălţăminte amândoi, îi spune că piciorul lui are o linie mai frumoasă decât gheata, iar dacă se duce în vizită la un prieten, linguşitorul aleargă să ducă ştirea „Vine la tine”, şi apoi se întoarce ca să-i spună „I-am dat de veste”. La masă este cel dintâi dintre invitaţi care laudă vinul şi nu uită să adauge: „Mâncaţi cu atâta graţie”. Gustând din bunătăţile de la masă, îl îndeamnă: „E delicios”.

Între timp, are grijă să îl întrebe dacă nu cumva îi e rece şi dacă n-ar fi bine să îi pună haină pe spate. Şi când rosteşte aceste cuvinte îi şi pune o haină pe el. Se pleacă apoi să-i şoptească ceva la ureche. Când vorbeşte cu alţii, îl urmăreşte cu privirea. La teatru, se grăbeşte să ia pernele din mâna sclavului ca să le aşeze pentru prietenul său. Îi mai spune că are o locuinţă clădită după un plan minunat, că are o grădină îngrijită şi că portretul îi seamănă leit.

Într-un cuvânt, linguşitorul spune şi pune la cale numai lucruri prin care bănuieşte că poate fi cuiva pe plac.

Flecarul

Flecăreala este o înşirare lungă de vorbe fără rost. Flecar este omul care, stând alături de un necunoscut, începe să-şi laude nevasta, îi povesteşte ce-a visat, îi înşiră bunătăţile cu care s-a ospătat la cină. (Apoi, întinzându-se la vorbă, zice: „Oamenii din zilele noastre sunt mai vicleni ca cei de pe vremuri”: „Nu s-a ieftinit grâul de pe piaţă”; „E plăcut să călătoreşti pe mare”; „La anul îmi voi semăna singur ogorul”; „O povară mare este viaţa”. Flecarul vorbeşte apoi de numărul coloanelor Odeonului, mai spune că a avut vărsături, că nu ştie ce zi este.) Dacă se încumetă cineva să-l asculte, flecarului nu-i vine să plece de lângă el.

Dacă nu vrei să te apuce durerea de cap, e bine ca pe flecar să-l alungi din preajma ta, şi s-o iei la picior, căci este greu să faci pe plac unor oameni care nu ştiu cât preţuieşte munca, nici odihna!