Resursele umane ale terrei

Păşunile şi fâneţele naturale formează o componentă primordială în zootehnie, având în vedere că toate animalele care furnizează carne, lapte şi lână sunt ierbivore. Pajiştile au o mare răspândire pe glob, în toate zonele climatice, totalizând o suprafaţă de 3,4 miliarde ha (23,6% din întinderea uscatului planetar), dublă faţă de cea a terenurilor arabile, urmând imediat după păduri. Cele mai productive şi mai extinse sunt păşunile alpine (Alpi, Pirinei, Caucaz, Balcani, Carpaţi), cele cu caracter permanent (Noua Zeelandă, Europa oceanică) şi păşunile de luncă, acestea din urmă concentrând un mare efectiv de animale datorită compoziţiei floristice şi a productivităţii foarte ridicate.

Păşunile din regiunile aride şi semiaride au o valoare economică scăzută şi sunt utilizate temporar. Ele cuprind suprafeţe de stepă (Europa, Asia Centrală), prerii (America de Nord), pampas (America de Sud), savane (Africa) şi chiar regiuni semideşertice (Australia, Africa, Asia Centrală).

Pentru obţinerea unor cantităţi mari de produse agricole un rol de seamă îl joacă factorii tehnici. Mecanizarea şi chimizarea agriculturii, irigaţiile sunt privite ca mijloace de a dezvolta o agricultură intensivă, capabilă să acopere necesităţile omenirii atât alimentare, cât şi ale unor ramuri industriale. Ele sunt în funcţie de gradul de dezvoltare economico-socială a statelor, de înzestrarea tehnologică, de dotarea cu maşini şi utilaje agricole care să permită creşterea randamentului în agricultură.

Pe plan mondial se foloseşte un număr din ce în ce mai mare de tractoare şi de maşini agricole şi o cantitate tot mai mare de îngrăşăminte chimice, suprafaţa irigată este în creştere, se fac eforturi pentru creşterea producţiei agricole în multe ţări ale lumii.

Producţia de tractoare agricole a crescut simţitor, de la 2,2 milioane bucăţi în 1980 la peste 4 milioane în 1994. Cel mai mare număr de tractoare şi maşini agricole se realizează în cadrul ţărilor cu extinse terenuri arabile, cum sunt: S.U.A., C.S.I., Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, Canada. Pe plan mondial revin 75 ha de teren arabil la un tractor. De exemplu, în Olanda revin 4 ha la un tractor, în Japonia şi Germania 6, în Belgia 7, în Marea Britanie, Franţa, Italia, Finlanda 12, în Polonia 27, în Canada 65, în România 75, în C.S.I. 90 ş.a.m.d.

Nu mai puţin inegală este şi situaţia diferitelor regiuni ale globului în ceea ce priveşte folosirea îngrăşămintelor chimice. Folosirea fertilizanţilor, mai ales pe bază de azot, fosfor şi potasiu duce la creşterea productivităţii solului şi aceasta se practică în mod deosebit în ţările dezvoltate. Numai 15% din producţia mondială de îngrăşăminte chimice este folosită de către ţările în dezvoltare, industria lor de îngrăşăminte fiind insuficient dezvoltată, ele depinzând de importuri de substanţe chimice, al căror preţ este foarte ridicat. Consumul de îngrăşăminte chimice a crescut mai ales în ţările care realizează venituri importante din exportul de produse agricole (Olanda, Belgia, Germania, Noua Zeelandă) şi care aplică peste 500 kg îngrăşăminte la 100 ha teren agricol.

Un rol important în dezvoltarea intensivă a agriculturii îl au irigaţiile. Suprafaţa terenurilor irigate reprezintă 1/5 din totalul terenurilor cultivate de 1,6 miliarde hectare, iar pe zone suprafeţele irigate variază foarte mult.

Suprafeţele amenajate s-au extins de la 220 mil.ha în 1985 la 300 mil.ha în 1994. Cele mai mari sisteme de irigaţii se găsesc în Asia, care concentrează 63% din total (China 45 mil.ha, India 40 mil.ha, Pakistan 15,5 mil.ha). În Europa, amenajările pentru irigaţii se realizează pe 20 mil.ha, din care 3,2 mil.ha. în Spania, 3 mil.ha în Italia, 2,5 mil.ha în România etc.

 

Structura producţiei agricole

Din punct de vedere al structurii, agricultura cuprinde două ramuri principale: producţia vegetală şi, respectiv, cea animală, strâns legate una de alta, într-o condiţionare reciprocă, deşi obiectul de producţie al fiecăreia este diferit. Greutatea lor specifică, în ansamblul agriculturii, a cunoscut variaţii în timp concomitent cu progresele tehnice realizate şi cu necesităţile economiei mondiale.

Îmbinarea raţională a ramurilor de producţie reprezintă o cerinţă imperioasă în agricultura modernă şi impune stabilirea unei proporţii judicioase între ele pentru asigurarea unui sistem cât mai variat de produse. Tendinţa actuală şi de perspectivă este îndreptată spre creşterea treptată a ponderii producţiei animale, deoarece aceasta furnizează proteinele atât de preţioase în alimentaţie şi, totodată, valorifică bine produsele vegetale.

Cea mai mare răspândire şi cel mai mare volum al producţiei vegetale revine culturilor de câmp şi, în primul rând, cerealelor, urmate de plante tehnice, de nutreţ şi cartof.

 

Resursele agroalimentare vegetale

În structura plantelor de cultură predomină cerealele, care s-au extins de la 681 mil.ha în 1970 la 820 mil.ha în 1994, ceea ce înseamnă jumătate din terenurile arabile mondiale. Cerealele asigură hrana de bază a populaţiei, sunt folosite ca materii prime în diferite ramuri ale industriei alimentare, ca nutreţuri pentru animale, ca produse de export. Dinamica rapidă a populaţiei mondiale reclamă extinderea continuă a producţiei de plante alimentare, printre care şi a celei de cereale. Aceasta se poate vedea urmărind evoluţia suprafeţelor cultivate şi a producţiei la principalele culturi de cereale.

 Evoluţia suprafeţelor şi a producţiei de cereale