Secţia comercială, maritimă şi fluvială

8. Reorganizare judiciară şi faliment. Antrenare răspundere materială administratori (art. 137, lit. a – f din Legea nr. 64/1995 republicată).

Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată:

Reclamanta S.C. M. S.A. Brăila, în calitate de creditoare, a formulat la data de 21.06.2004 cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului T.L., în calitate de administrator al S.C. G.H.T.C. S.R.L.

Aceeaşi cerere a fost formulată şi de reclamanta A.F.P. Constanţa cu privire la pârâtul A.P., şi acesta, în calitate de administrator al societăţii falite, iar reclamanta Societatea Agricolă V. a formulat cererea sa împotriva pârâţilor T.L., T.E. şi A.P.

În motivarea cererilor reclamanţii, în calitate de creditori, au arătat că administratorii se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor prevăzute de art. 124 lit. „b” din Legea nr. 64/1995, respectiv au fost emise nouă bilete la ordin fără acoperire, s-au transmis părţi sociale de către T.L. către A.P. şi totuşi pârâtul T.L. a emis biletele la ordin, nu se pun la dispoziţie actele contabile ale societăţii, contabilitatea nu a fost ţinută conform legii, faptele fiind sancţionate prin dispoziţiile art. 124 lit. „d” din Legea nr. 64/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 1314/28.04.2005 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate acţiunile reclamanţilor creditori.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2758/5.05.2003 a Tribunalului Constanţa – judecător sindic s-a dispus deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 faţă de debitoarea S.C. G.H.T.C. S.R.L., iar prin încheierea nr. 7415/COM din 13.10.2003 s-a dispus falimentul societăţii.

În cauză, în ce priveşte săvârşirea faptei prevăzute de art. 137 lit. „b” s-a reţinut că pârâtul T.L. a făcut acte de comerţ cu reclamanta S.C. M. S.A. sub acoperirea persoanei juridice falite, însă nu în interes personal, din actele dosarului nerezultând că această cerinţă este îndeplinită.

Referitor la fapta prevăzută de art. 137 lit. „d” care ar fi fost săvârşită de pârâtul A.P., precum şi de pârâţii T.L., T.E. şi A.P., s-a reţinut că împrejurarea că aceştia nu au răspuns notificărilor ce le-au fost trimise de instanţă şi lichidator şi nu au depus la dosar actele enumerate la art. 33 alin. 1 nu prezumă că aceştia nu au întocmit registrele contabile prevăzute de lege, cât timp nu se coroborează cu alte probe din dosar, nedovedindu-se că societatea debitoare nu a depus bilanţurile contabile la administraţia financiară, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 137 lit. „d” din Legea nr. 64/1995, modificată, pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta creditoare S.C. M. S.A., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că greşit instanţa a respins cererea sa, întrucât a făcut dovada existenţei faptelor reglementate de art. 137 lit. „a–f” din Legea nr. 64/1995, republicată, enumerarea în textul de lege fiind exemplificativă şi nu cumulativă.

Astfel, pârâtul T..L. a emis nouă bilete la ordin, ce reprezintă, conform art. 3 pct. 4 din Codul comercial, fapte de comerţ şi nu se poate reţine că nu au fost făcute în interes personal, deoarece pârâtul şi-a însuşit practic restul de plată de 3.150.000.000 lei, astfel cum rezultă din împrejurarea conform căreia „restul creanţelor celorlalţi creditori este cu mult mai mică decât creanţa S.C. M. S.A., la originea creanţei S.C. M. S.A. fiind un contract de schimb, administratorul falimentarei valorificând întreaga cantitate livrată de S.C. M. S.A., aceasta primind în schimb o cantitate mai mică de porumb, diferenţa în valoare de 3.150.000.000 lei reprezentând un prejudiciu de aceeaşi valoare.

Este evident că, susţinându-se că pârâtul T.L. „a făcut acte de comerţ în interes personal” şi acesta a refuzat să răspundă la interogatoriu, se impune a se lua în considerare pentru acesta beneficiul art. 225 Cod procedură civilă.

Se mai arată şi că existenţa prejudiciului suferit de către S.C. M. S.A. este certă, societatea debitoare S.C. G.H.T.C. S.R.L. a ajuns în încetare de plăţi şi obligaţiile faţă de creditoarea S.C. M. S.A. ale debitoarei nu pot fi plătite din averea sa.

De asemenea, există legătură de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, având în vedere că pârâtul T.L. a emis bilete la ordin care au fost refuzate la plată de bancă şi prin încheierea nr. 7415/COM/13.10.2003 s-a dispus falimentul societăţii debitoare (s-a constatat că este în încetare de plăţi).

Şi vinovăţia pârâtului este clară, atâta timp cât acesta cunoştea că la momentul emiterii biletelor la ordin nu mai era abilitată să mai efectueze acte de comerţ, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998–999 Cod civil, în favoarea antrenării răspunderii materiale fiind şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 58/1934.

De altfel, întreaga activitate a pârâtului T.L. este dolosivă şi ilicită, dându-se exemple în acest sens, apreciate ca semnificative.

Recursul este nefondat, apreciază instanţa de control.

Enumerarea limitativă din art. 137 alin. 1 din Legea nr. 64/1995, republicată, prevede că membrii organelor de conducere să fi săvârşit: lit. „a” – „au folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane”, iar lit. „d”, „au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”, din formularea dispoziţiilor legale rezultând că aceştia sunt răspunzători pecuniar dacă au contribuit prin faptele sus desemnate la ajungerea societăţii în încetare de plăţi.

Răspunderea astfel instituită şi care are caracterul unei răspunderi delictuale comerciale presupune, pe lângă ajungerea societăţii în încetare de plăţi, existenţa incontestabilă a raportului de cauzalitate între fapta personală şi prejudiciul suferit de averea debitorului.

Ori, în cauză, deşi creditoarea S.C. M. S.A. este titulara unei creanţe certe, lichide şi exigibile, aceasta nu a făcut dovada că pârâtul a folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau al altei societăţi, activitatea societăţii rezultând din evidenţele contabile.

În ce priveşte emiterea biletelor la ordin, se constată că urmare cercetărilor penale, s-a stabilit că pârâtul T.L. nu se face vinovat de emiterea unor cecuri fără acoperire, iar în ce priveşte săvârşirea faptelor de comerţ în interes personal, afirmaţia că este de netăgăduit această împrejurare, întrucât pârâtul şi-a însuşit practic restul de plată de 3.150.000.000 lei este lipsită de orice suport probator şi prin urmare nefondată.

În acest sens, dispoziţiile art. 225 Cod procedură civilă, nu pot fi avute în vedere, deoarece din probele administrate nu rezultă săvârşirea de către pârâtul T.L. a faptelor prevăzute de art. 137 lit. „a” din Legea nr. 64/1995, republicată.

Mai mult decât atât în cauză, cum legal a stabilit şi prima instanţă, nu s-a făcut dovada existenţei şi a altui element al răspunderii civile delictuale: vinovăţia administratorului.

Astfel, conducerea societăţii, datorită unor împrejurări obiective sau subiective s-a dovedit a fi neperformantă, ceea ce nu echivalează cu existenţa situaţiilor reglementate de dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată.

În cauză, din probele existente în dosar nu rezultă nici ţinerea unei contabilităţi fictive, dispariţia de documente contabile, nici mărirea fictivă a pasivului societăţii, ascunderea unei părţi din activul societăţii, toate cele cuprinse în motivele de recurs fiind afirmaţii în totalitate nefondate.

Pentru aceste considerente şi în aplicarea art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat de Curte.

Decizia civilă nr. 780/COM/08.12.2005