Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

5. Justa despăgubire acordată reclamanţilor pentru prejudiciul material suferit în urma afectării exerciţiului dreptului de proprietate al acestora.
Art. 480 din Codul civil

Art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO
Curtea a reţinut că, în vederea asigurării unei reparaţii integrale, în mod corect expertul a calculat şi lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor agricole, principiul general fiind că, urmarea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii se urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare prin acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv, dar şi a prejudiciului nerealizat.

Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o justă despăgubire în sumă de 386.886 lei, pentru prejudiciul material suferit, întrucât prin activitatea desfăşurată de pârâte le-a fost afectat exerciţiul dreptului de proprietate, reglementat de art.480 din Codul civil, fără justificarea aceste ingerinţe cu respectarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, este corectă.

Tot astfel a apreciat în legătură cu prejudiciul nepatrimonial constând în suferinţele psihice produse prin disconfortul datorat limitării exercitării atributelor dreptului de proprietate, cât şi cel specific procesului de strămutare eventual.

Stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, constituie o operaţiune ce presupune o doză de aproximare, pentru că este dificil de stabilit o echivalenţă între suferinţa morală şi o anumită sumă de bani, în situaţia dată instanţa având însă în vedere criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, mărimea şi intensitatea în care au fost afectate şi cum au fost percepute de reclamanţi.

Însă, spre deosebire de despăgubirile materiale, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, să aprecieze pe baza unui minim de argumente şi indicii, o sumă globală în compensarea prejudiciului moral cauzat.
(Decizia nr. 424/A-C/18 Noiembrie 2014)
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 aprilie 2011, reclamanţii GG şi GM au chemat în judecată pe pârâtele SNS S.A. Bucureşti şi SNS S.A. Bucureşti-Sucursala Exploatarea Minieră Rm.Vâlcea şi au solicitat să fie obligate să le plătească despăgubiri civile reprezentând contravaloarea gospodăriei lor (casă şi teren) situată în oraşul O.M., judeţul Vâlcea, afectată de extracţia sării din sondele *** şi ***, evaluate provizoriu la suma de 100.000 euro echivalent în lei la data plăţii, precum şi daune morale evaluate provizoriu în sumă de 2.000 lei, iar ulterior la 30.000 lei.

În motivare, au susţinut că deţin la adresa menţionată o gospodărie compusă din două construcţii, una cu 3 camere, bucătărie, baie şi hol de circa 90 mp. şi alta cu 2 camere, baie şi bucătărie, de circa 70 mp., precum şi anexe gospodăreşti constând în fânar de circa 28 mp., toaletă, fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită de circa 35 mp. şi teren intravilan în suprafaţă de 5.512 mp. din care curţi-construcţii de 585 mp., teren arabil în suprafaţă de 1.074 mp., teren livadă în suprafaţă de 3.734,75 mp. şi teren neproductiv în suprafaţă de 120 mp., care este grav afectată din cauza exploatării de către pârâte a sării, prin sonde de saramură 425 şi 426.

Reclamanţii au mai arătat că datorită situaţiei expuse, autorităţile locale au înregistrat zona UTR 10 ca reprezentând riscuri naturale sau antropice şi au interzis edificarea pe viitor a unor construcţii cu destinaţie de locuit, iar studiile de specialitate efectuate au relevat iminenţa prăbuşirii cavernelor create în urma exploatării sării.

Aşa fiind, dreptul lor de proprietate se află sub semnul incertitudinii, după cum integritatea lor fizică şi psihică este pusă în pericol, impunându-se ca pârâtele să le repare corespunzător prejudiciul material şi moral creat prin degradarea bunurilor descrise şi afectarea unei convieţuiri paşnice normale.

Pârâta SNS Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Rm. Vâlcea prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acţiunii susţinând în esenţă că, deşi în perioada 16-18 februarie 2011 a efectuat lucrări de tăieri şi perforări coloane la sondele din Câmpul ***, nu s-a făcut dovada că gospodăria reclamanţilor a fost afectată substanţial aşa cum pretind, constatându-se fisuri minore la nivelul pereţilor şi tavanului din lemn şi tasări ale bordurii de beton din jurul casei, a căror cauză urmează să fie stabilită prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Urmarea sesizării adresată de reclamanţi împreună cu alţi locuitori din zonă, pârâtele au elaborat un document prin care au trasat măsuri ce au fost aduse la îndeplinire, în sensul că pe proprietatea acestora au montat repere topo la elevaţia casei şi în curte, pentru a determina eventualele tasări şi deplasări de teren şi a concluziona trimestrial asupra acestora.

Totodată, în colaborare cu Universitatea Bucureşti se urmăreşte realizarea unei documentaţii intitulată „Studiul privind asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie şi a documentaţiei pentru închiderea sondelor cu rezerva epuizată din Câmpul *** de sonde”, iar în funcţie de concluziile acesteia în sensul că terenul respectiv nu este stabil sau prezintă alte riscuri, se va întocmi un program eşalonat de strămutare a locatarilor printre care şi reclamanţii.

În aceeaşi ordine de idei, pârâtele au susţinut că până în prezent nu există niciun indiciu din care să rezulte că zona în care este amplasată proprietatea reclamanţilor se află în pericol de prăbuşire iminentă, aşa cum au arătat aceştia şi că deosebit, nu au explicat în mod clar, concret, în ce constau pretinsele degradări ale imobilelor ce le aparţin, după cum nu au produs nici dovezi.

Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.2858/9 mai 2014 a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată şi a obligat pe pârâte să plătească reclamanţilor suma de 386.886 lei despăgubiri civile, 10.000 lei daune morale, 2.630 lei cheltuieli de judecată, precum şi suma de 7.980 lei către stat.

Ca să pronunţe această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt proprietarii unei gospodării situată în O.M., judeţul Vâlcea constituită din două construcţii, una compusă din 3 camere, bucătărie, baie, hol de circa 90 mp. şi alta compusă din 2 camere, baie, bucătărie, de circa 70 mp., anexe gospodăreşti, (fânar cu o suprafaţă de circa 28 mp., toaletă şi fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită de circa 35 mp.), precum şi teren intravilan în suprafaţă de 5.512 mp., din care curţi-construcţii 582 mp., teren arabil 1.074 mp., teren livadă 3.734,75 mp. şi teren neproductiv 120 mp.

Din probele administrate în cauză, cu referire la sesizările adresate de reclamanţi pârâtelor şi instituţiilor statului, cercetările la faţa locului, depoziţia martorului audiat de instanţă, rezultă că proprietatea reclamanţilor a fost afectată de exploatarea sării de către pârâte.

În acest sens s-a concluzionat şi prin lucrarea denumită „Studiu privind asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie şi a documentaţiei pentru închiderea sondelor cu rezerva epuizată din Câmpul *** de sonde” întocmită de Universitatea Bucureşti, care a stabilit în privinţa sondelor ***, *** şi ***, că prezintă valori scăzute ale factorilor de siguranţă în planşele tavanelor şi a propus încetarea exploatării sondei 425 şi menţinerea închisă a sondelor *** şi ***.

Privitor la impactul exploatării sării în Câmpul *** asupra imobilelor din zonă, inclusiv cele proprietatea reclamanţilor, instanţa a reţinut şi concluziile studiului „Fundamentarea zonelor de risc în exploatarea sării din oraşul O.M.”, redactat de profesor doctor inginer FZ, specialist în materie şi raportul de expertiză în domeniul geologic, din care rezultă că proprietatea reclamanţilor este afectată în totalitate, consecinţa activităţii exploatării sării care continuată, poate conduce la prăbuşirea bolţilor de echilibru ale sondelor ***, *** şi ***.

Faţă de cele arătate, instanţa a înlăturat susţinerile pârâtelor în apărare potrivit cărora, reclamanţii nu au făcut dovada degradărilor în discuţie şi nici a cauzei acestora, constând în exploatarea sării în Câmpul ***.

Referitor la cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin, a avut în vedere expertiza specialitatea construcţii efectuată de expert CM, în varianta ce cuprinde şi răspunsul la obiecţiuni, prin care pe baza metodei standard şi a metodei costurilor segregate, valoarea construcţiilor s-a apreciat la suma de 140.788 lei.

În privinţa terenurilor a ţinut cont de expertiza întocmită de expertul agronom TV varianta I, prin care s-a stabilit o valoare de piaţă a terenurilor, pomilor fructiferi şi culturilor de câmp degradate de 246.098 lei.

Instanţa a dat eficienţă variantei I-a din raportul de expertiză în considerarea încheierii nr. 6615/12 aprilie 2006 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea, a contractului de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţă de 5.512,01 mp. şi a extrasului de carte funciară pentru informare din data de 10 septembrie 2012, din care rezultă că întreaga suprafaţă de teren este situată în intravilanul localităţii şi din această perspectivă, a reţinut opozabilitatea faţă de terţi a înscrierilor în cartea funciară potrivit art. 21 din Legea nr.7/1996.

De asemenea a motivat că în evidenţele autorităţilor publice locale, întreaga suprafaţă de teren figurează în intravilanul localităţii, conform certificatului de atestare fiscală din data de 19 decembrie 2011.

Aşa fiind a apreciat că în lipsa unei dovezi privind finalitatea procedurii de aprobare a PUG pentru oraşul O.M., potrivit art.47¹ din Legea nr.350/2001 şi a comunicării hotărârii însoţită de documentaţia de aprobare a PUG şi PUZ către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în vederea actualizării din oficiu a destinaţiei imobilelor înregistrate în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, nu se poate ţine cont că potrivit PUZ Oraşul O.M. aprobat de Consiliul Local la data de 11 mai 2011, suprafaţa totală de 5.512,01 mp. se compune din teren intravilan 4.458,76 mp. şi teren extravilan 1.053,25 mp.

Pârâtele SNS SA - Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea au declarat apel împotriva sentinţei de mai sus, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea legii şi interpretarea greşită a probelor administrate în cauză.

În dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că în pofida susţinerilor reclamanţilor, nu există niciun studiu din care să rezulte că în zona în care este amplasată proprietatea acestora, în viitorul apropiat va avea loc o prăbuşire iminentă a cavernelor formate în urma exploatării sării.

Deosebit, au susţinut că aprecierea potrivit căreia, terenul agricol ce le aparţine este afectat de exploatarea sării, s-a fundamentat pe proba cu expertiza întocmită de expert TV care, depăşind limitele obiectivelor trasate, referitoare la identificarea şi evaluarea acestuia, a calculat în plus lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor agricole, care nu au fost atacaţi de saramură şi a evaluat terenul neproductiv, care nu are nicio valoare.

În consecinţă, nu s-a făcut dovada că producţia agricolă de fructe şi legume de pe terenul reclamanţilor este afectată de activitatea pe care o desfăşoară pârâtele în zonă, din conţinutul înscrisului intitulat „Studiul privind asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie şi al documentaţiei pentru închiderea sondelor cu rezervă epuizată din Câmpul *** de sonde”, precum şi din PUZ Oraş O.M., rezultând că poate fi folosit în mod normal.

Tot astfel, instanţa de fond a dat greşit eficienţă probei cu expertiza în construcţii, care a estimat valoarea de înlocuire a acestora, în cazul în care zona nu este stabilă şi există un risc iminent ce impune strămutarea imediată, deşi potrivit Cap. 6 Impactul continuării procesului de exploatare asupra zonelor de locuit (...) din Studiul menţionat, precum şi din cuprinsul lucrării Fundamentarea zonelor de risc în exploatarea sării în oraşul O.M., aparţinând prof. dr. ing. FZ, rezultă că nu există elemente care să justifice declanşarea unor fenomene specifice de instabilitate în perioada următoare.

În aceeaşi ordine de idei, au mai susţinut că sunt nerelevante concluziile raportului de expertiză specialitatea geologie, deoarece expertul nu are cunoştinţele necesare în materie şi a exprimat doar un punct de vedere cu privire la situaţia existentă în zonă, presupunând că efectul prăbuşirii bolţilor cu echilibru poate crea la suprafaţă zone de instabilitate, scufundare şi alunecare. Tot astfel, expertul a menţionat că nu poate aprecia cu exactitate când se va produce prăbuşirea la cele trei sonde, ***,*** şi *** dar este posibilă producerea unui efect în lanţ, în care să fie antrenate cel puţin două dintre acestea.

Au mai arătat că instanţa nu a fost preocupată să solicite reclamanţilor dovada dreptului de proprietate asupra construcţiilor situate pe terenul acestora.

Şi, în fine, pârâtele au susţinut că din ansamblul probelor administrate, nu rezultă că reclamanţii au suferit un prejudiciu nepatrimonial, constând în suferinţe psihice produse prin disconfortul generat atât de limitările exercitării dreptului de proprietate, cât şi cele specifice procesului de strămutare, pentru a beneficia de daune morale în sumă de 10.000 lei.

Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei, pe care au criticat-o sub aspectul omisiunii de a le acorda şi suma de 62.401 lei despăgubiri civile, reprezentând diferenţa de valoare între suma stabilită iniţial prin raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar CM şi suma stabilită în răspunsul la obiecţiunile formulate, precum şi privitor la cuantumul despăgubirilor morale acordate în sumă de 10.000 lei, care nu este de natură a restabili dezechilibrul psihic.

Analizând împreună criticile aduse atât de reclamanţi cât şi de pârâte sentinţei, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea reţine următoarele:

Reclamanţii deţin în proprietate, conform actului de vânzare-cumpărare depus la dosar, în zona de influenţă a sondelor ***, *** şi ***, Câmpul *** ce aparţin pârâtelor, o gospodărie situată în oraşul O.M. compusă din 2 construcţii, una cu 3 camere, bucătărie, baie şi hol în suprafaţă de cca.90 mp. şi alta cu 2 camere, baie şi bucătărie de cca.70 mp., precum şi anexe gospodăreşti (fânar 28 mp., toaletă, fosă septică, terasă acoperită şi îngrădită-35 mp.), teren intravilan de 5.512 mp., din care curţi-construcţii 585 mp., teren arabil 1.074 mp., teren livadă 3.734,75 mp. şi teren neproductiv de 120 mp.

Din probele administrate în cauză, cu referire la raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea geologie resurse minerale, Studiul pentru asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie la O.M. judeţul Vâlcea, realizat de Universitatea Bucureşti, Departamentul de cercetare de „Geologie şi Geofizică Ambientală” şi depoziţiile martorilor audiaţi, rezultă că activitatea de exploatare a sării în zona respectivă, determină riscul de prăbuşire şi scufundare.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză menţionat, proprietatea reclamanţilor se află situată în zona de risc 3a, pentru care se apreciază că scufundările vor creşte în perioada următoare, construcţiile acestora prezentând crăpături şi deplasări datorate mişcării terenului, atât în plan vertical, cât şi în plan orizontal, fiind afectate în totalitate.

Prin urmare, contrar susţinerii pârâtelor în apel, potrivit cărora activitatea pe care o desfăşoară nu a afectat bunurile reclamanţilor, din cuprinsul probelor administrate rezultă în mod cert că gospodăria acestora constând în construcţii, teren, producţie agricolă a fost degradată în totalitate din această cauză.

Deosebit, analizând şi explicând în detaliu fenomenul produs în zonă, Studiul evocat a stabilit că prin continuarea exploatării la sondele *** şi *** se va accelera procesul de degradare şi a propus încetarea activităţii acestora, deoarece planşeul de sare din tavanul cavernelor create, prezintă riscuri de instabilitate.

Aşadar, indiscutabil s-a făcut dovada unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, precum şi a prejudiciilor suferite de reclamanţi şi a legăturii de cauzalitate dintre cele două elemente ale răspunderii civile, de natură a conduce la angajarea acesteia în sarcina pârâtelor.

Deosebit, din raportul de expertiză agricolă, se desprinde că datorită concentraţiilor de săruri (40 cm. adâncime), produse prin revărsările de la sondele nr. *** şi *** în anul 2009, solul este afectat în profunzime, producţia agricolă fiind compromisă, cu referire la pomi fructiferi, culturi furajere etc.

Fiind astfel dovedită cauza pagubelor materiale produse reclamanţilor, identificate prin cele două rapoarte de expertiză, a fost stabilit de asemenea cuantumul despăgubirilor în sumă de 140.788 lei pentru construcţii, prin aplicarea metodei standard şi a metodei costurilor segregate de evaluare şi în sumă de 246.078 lei, pentru terenuri şi culturile agricole degradate, apreciate la valoarea de piaţă.

În privinţa statuărilor din raportul de expertiză agricolă, criticate în apel, Curtea a reţinut că, în vederea asigurării unei reparaţii integrale, în mod corect expertul a calculat şi lipsa de folosinţă a pomilor fructiferi şi culturilor agricole, principiul general fiind că, urmarea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii se urmăreşte restabilirea situaţiei anterioare prin acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv, dar şi a prejudiciului nerealizat.

Ca atare, concluzia la care a ajuns instanţa de fond, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o justă despăgubire în sumă de 386.886 lei, pentru prejudiciul material suferit, întrucât prin activitatea desfăşurată de pârâte le-a fost afectat exerciţiul dreptului de proprietate, reglementat de art.480 din Codul civil, fără justificarea aceste ingerinţe cu respectarea art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, este corectă.

Tot astfel a apreciat în legătură cu prejudiciul nepatrimonial constând în suferinţele psihice produse prin disconfortul datorat limitării exercitării atributelor dreptului de proprietate, cât şi cel specific procesului de strămutare eventual.

Stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, constituie o operaţiune ce presupune o doză de aproximare, pentru că este dificil de stabilit o echivalenţă între suferinţa morală şi o anumită sumă de bani, în situaţia dată instanţa având însă în vedere criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, mărimea şi intensitatea în care au fost afectate şi cum au fost percepute de reclamanţi.

Însă, spre deosebire de despăgubirile materiale, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, să aprecieze pe baza unui minim de argumente şi indicii, o sumă globală în compensarea prejudiciului moral cauzat.

În considerarea celor expuse, în cauză, judecătorul fondului a determinat corect întinderea prejudiciului moral creat reclamanţilor prin fapta culpabilă a pârâtelor, la suma de 10.000 lei.

În concluzie, faţă de toate cele arătate, întrucât a rezultat că sentinţa apelată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea legii, fiind întemeiată pe probele administrate, apelurile au fost respinse ca nefondate.


CONTENCIOS
6. Recunoaşterea existenţei unui echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Legii nr.118/2010

Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010
Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizaţiei sau soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare şi reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Recunoscând statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile de punere în aplicare a măsurilor şi pentru a stabili dacă şi consecinţele lor sunt justificate de interesul public, Curtea a reţinut că, în această speţă, faţă de jurisprudenţa sa, măsurile criticate de reclamantă nu au determinat-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, iar statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Ca atare, în cazul de faţă, se constată că proporţionalitatea măsurii în raport de scopul legitim urmărit este îndeplinită.
(Decizia nr. 3721/R-CONT/ 01 octombrie 2014)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 28.03.2013, reclamanta IGV , a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Ş., solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri, reprezentând diferenţa de salariu acordat anterior apariţiei Legii nr.118/2010 şi salariul actual, începând cu data de 3.07.2010 şi menţinerea acestui drept salarial în continuare, sume actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.770/21.03.2014 a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, la data de 18.04.2014 a declarat recurs reclamanta IGV , prin care în temeiul art.488-498 Cod procedură civilă a criticat sentinţa pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile şi pe fond admiterea cereri, în subsidiar solicită casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond.

În criticile formulate se arată că a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Ş., în calitate de angajator, pentru a fi obligat la calcularea, alocarea şi plata drepturilor salariale neacordate, reprezentând diferenţa dintre salariul cuvenit, stabilit prin Legea nr.330/2009 şi salariul efectiv încasat în perioada iulie-decembrie 2010 şi în continuare, sume actualizate cu rata inflaţiei.

Recurenta critică soluţia instanţei de fond prin faptul că luând în calcul data introducerii acţiunii se poate observa că salariul pentru o perioadă anterioară reprezintă un „bun”. Mai mult, diminuarea drepturilor salariale nu a condus la diminuarea timpului de lucru sau compensarea graduat cu timp liber astfel încât să se echilibreze timpul lucrat efectiv cu salariul primit diminuat.

Arată că trebuie reţinut că instanţa de fond deşi motivează că prevederile Legii nr.118/2010 au aplicabilitate doar pentru viitor, consideră recurenta că nu puteau formula contestaţie doar salariaţii angajaţi după această dată în virtutea principiului menţionat mai sus, şi anume că aceştia au acceptat angajarea pe salariul respectiv, astfel că ceilalţi sunt discriminaţi fiindu-le încălcat dreptul de proprietate prevăzut art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; nu este relevant în cauză raportarea la Hotărârea din 8.11.2005 pronunţată în cauza Kechko c.Ucrainei, deoarece aceasta face referire la anumite sporuri anexă la salariul de bază şi nicidecum la însăşi salariul de bază cum este acţiunea de faţă.

La pronunţare pentru o practică judiciară unitară, instanţa de recurs trebuie să aibă în vedere soluţiile pronunţate în dosarele similare depuse de salariaţii altor primării, fie individual, fie prin intermediul sindicatului unde sunt afiliate.

De asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că există autorităţi administrative locale care nu au suferit dezechilibre bugetare de natură a diminua salariile angajaţilor săi, cu scopul de a restabili echilibrul financiar şi bugetar, în acest sens observându-se că bugetul local pe anul 2010 a fost aprobat cu sumele necesare achitării drepturilor salariale în integralitatea lor. Acesta este şi cazul Primăriei Ştefăneşti care şi la această dată după apariţia O.G. nr.77/2013, prin care s-au mai redus posturi a mai rămas cu deficit de personal, respectiv la această dată are 30 posturi vacante, deci dispune de sumele necesare achitării drepturilor salariale respective.

La data de 11.06.2014, intimata Primăria Ş. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Se arată că reclamanta este funcţionar public şi astfel a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii sechestrului bugetare, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale.

Faptul că la nivel naţional au fost puse în aplicare de către toţi ordonatorii de credite dispoziţiile Legii nr.330/2009 şi dispoziţiile Legii nr.118/2010, nu poate echivala cu încălcarea Constituţiei sau CEDO, atâta timp cât nu au fost declarate neconstituţionale.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin dispoziţia nr.120/4.02.2010, reclamanta-recurentă a fost reîncadrată din funcţia de funcţionar public în funcţia de execuţie inspector-secretariat, gradul „asistent” treapta 3 în cadrul Serviciului Secretariat-relaţii cu publicul.

Prin dispoziţia nr.738/30.07.2010, s-a dispus începând cu data de 3.07.2010 diminuarea drepturilor salariale cu 25% pentru funcţiile publice, personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al Primarului Oraşului.

Prin urmare, Curtea reţine că reclamanta are calitatea de funcţionar public-persoană plătită din fonduri publice în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, art.48 pct.9 şi ale O.U.G. nr.1/2010, astfel că făcând parte din această categorie de personal a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%.

Criticile aduse în recurs vizează, în principal, conformitatea normei interne cu dispoziţiile supranaţionale, în special cele ale Protocolului adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum au fost interpretate de către Curtea de la Strasbourg şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.17).

De asemenea, criticile trebuie raportate la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care a fost analizată pe larg conformitatea măsurii dispuse prin reducerea salariilor personalului bugetar cu 25%, cu scopul urmărit, dat de necesitatea menţinerii democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

În acest context, Curtea constată că în privinţa stabilirii salarizării personalului plătit din fondurile publice, este incident principiul determinării prin lege, spre deosebire de angajaţii din mediul privat, ale căror raporturi de muncă sunt guvernate de contractul individual de muncă, negociat.

Curtea Constituţională a reţinut în decizia nr.847/25 iunie 2010, că angajaţii din domeniul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei din mediul privat, depinzând, pentru fondurile din care sunt alimentate indemnizaţiile sau soldele, de bugetul public naţional, respectiv de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget.

Prin urmare, este permisă intervenţia statului în raportul de serviciu al funcţionarilor, în sensul modificării unui element de bază al respectivului raport - salariul, deoarece salarizarea personalului plătit din fondurile publice se realizează numai prin lege.

Potrivit art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt ţinute să respecte legea de drept material sau procesual, singura situaţie pentru ca o dispoziţie legală internă să nu fie aplicată fiind aceea în care dispoziţia intră în contradicţie cu norma constituţională sau nu este în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ori cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, situaţie în care au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (art. 20 din Constituţia României).

Competenţa de stabilire a concordanţei unei norme legale interne, fie că ea emană de la legiuitorul originar sau de la cel delegat, cu norma constituţională, aparţine Curţii Constituţionale, potrivit art.146 din Constituţie, iar deciziile astfel pronunţate sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor.

Asupra acestui aspect, se reţine că problema constituţionalităţii Legii nr.118/2010 a constituit obiectul Deciziilor nr.872 şi 874 din 25 iunie 2010, în care Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la salariu se include în dreptul la muncă, drept complex protejat de art.41 din Constituţie şi că diminuarea salariului se poate constitui într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, ca drept constituţional. O atare măsură însă, se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din Constituţie.

Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii acestei legi, reţinând că restrângerea menţionată este justificată, fiind întrunite cerinţele expres prevăzute de textul constituţional respectiv: necesitatea acestei măsuri fiind determinată de motivele expres prevăzute de textul de lege, proporţionalitatea ei cu situaţia care a determinat-o, aplicarea măsurii în mod nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii protejate de Constituţie.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizaţiei sau soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare şi reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, are caracter temporar (până la 31 decembrie 2010) prin aceasta nefiind afectată substanţa dreptului constituţional protejat, aceasta menţinându-se atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost luată.

Curtea Constituţională a reţinut că salarizarea funcţionarilor se stabileşte şi se poate modifica pentru viitor prin lege, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp (Deciziile nr.289/7.06.2005, 339/28.06.2005, nr.74/2.02.2006).

Legiuitorul stabileşte modul general de salarizare prin lege, pentru a asigura caracterul unitar al sistemului de salarizare la nivelul funcţionarilor, inclusiv a celor din cadrul autorităţilor publice locale.

În ce priveşte compatibilitatea măsurii dispusă prin Legea nr.118/2010 cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dispoziţiile supranaţionale invocate, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 20 alin.2 din Constituţie, judecătorul naţional are posibilitatea de a asigura efectul deplin şi direct al normelor Convenţiei drepturilor omului, al pactelor şi tratatelor la care România este parte, acestea fiind prioritare faţă de orice altă normă contrară din dreptul naţional, astfel că instanţele interne au posibilitatea să lase neaplicate dispoziţiile legii interne, dacă acestea intră în conflict cu normele supranaţionale.

Asupra încălcării art.1 al Protocolului 1 la Convenţie, aşa cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, se constată că argumentele reclamanţilor nu pot fi primite.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificările legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a continua primirea unui salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul acestuia.

Instanţa europeană a reţinut constant deosebirea între dreptul de a primi salariu pentru munca prestată (bun în sensul Convenţiei) şi dreptul de a primi un anumit cuantum al acestuia (Lelas vs. Croaţia, hotărârea din 20 mai 2010, Vilho Eskelinen şi alţii vs. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr.63235/00, par. 94, cauza Kjartan Asmundsson vs. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39).

S-a reţinut că dreptul salarial este un „bun” în sensul Convenţiei însă este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat (Kechko vs.Ucrainei din 8 noiembrie 2005).

Concret, în raport de situaţia de speţă dedusă judecăţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat în cauzele Felicia Mihăieş vs. Romania (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr. 44605/11), în hotărârile din 02.03.2012, că statul roman nu a încălcat niciun drept fundamental al omului prin Legea 118/2010. S-a arătat ca reglementările din Convenţia Europeană nu conferă salariaţilor din sistemul bugetar dreptul de a primi un salariu la un anumit cuantum şi că este dreptul statului să stabilească ce salarii poate plăti angajaţilor.

S-a arătat că îi revine statului să stabilească, de o manieră chiar discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, statul putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr.63134/00, par.23).

În speţă, prin prisma celor de mai sus, se constată că măsurile reglementate de Legea nr.118/2010 nu afectează dreptul la salariu al reclamantei, ci cuantumul salariului, în sensul diminuării cu 25% pentru viitor, dar limitat, or aceasta, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, nu este o încălcare a Convenţiei şi art.1 al Primului Protocol.

Dacă, subsidiar, se consideră existenţa bunului, prin raportare la salariul primit anterior Legea nr.118/2010, analizând diminuarea salariului ca o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile reţinute în jurisprudenţa curţii.

Astfel, ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege (Legea nr.118/2010), să urmărească un scop legitim de interes general (stabilitatea economică, reducerea cheltuielilor bugetare, proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, ce se confruntă cu o situaţie de criză economică), să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, anume să releve un „echilibru” just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea de la Strasbourg a reţinut în cauza Mihăieş vs.Romania că decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale, legiuitorul dispunând de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială, astfel că instanţa supranaţională a arătat ca înţelege să respecte modul în care statul îşi proiectează imperativele "interesului public" cu excepţia cazului în care decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn şi alţii vs. Germaniei [M.C.], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, par. 91 şi cauza Zvolský şi Zvolská vs. Republicii Cehe, nr.46129/99, par.67 in fine).

Ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului.

Analiza de proporţionalitate reflectă faptul că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa.

Recunoscând statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile de punere în aplicare a măsurilor şi pentru a stabili dacă şi consecinţele lor sunt justificate de interesul public, Curtea a reţinut că, în această speţă, faţă de jurisprudenţa sa, măsurile criticate de reclamantă nu au determinat-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, iar statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Ca atare, în cazul de faţă, se constată că proporţionalitatea măsurii în raport de scopul legitim urmărit este îndeplinită.

Curtea a reţinut şi că Legea nr.118/2010 a produs efecte până la data de 31.12.2010, iar în prezent, salarizarea personalului plătit din fonduri publice se face potrivit Legii-cadru nr.284/2010.

Astfel, potrivit art.1 alin.1 al Legii nr.285/2010 privind salarizarea personalului bugetar în anul 2011, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

De asemenea, conform art.1 alin.1 din O.U.G. nr.19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată prin Legea nr.182/2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel: a) cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012; b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

În raport cu aceste acte normative rezultă că măsura adoptată în anul 2010 a avut caracter temporar, ceea ce susţine un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

Prin urmare, conform jurisprudenţei C.E.D.O., instanţa constată că statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a continua primirea unui salariu într-un anumit cuantum, o apreciere contrară atrăgând concluzia că statele nu ar mai putea legifera în viitor asupra diminuării cuantumului sau eliminării unor beneficii sociale, indiferent de situaţia economică sau socială concretă.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.496 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.