Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

8. Procesul verbal de control prin care s-a constatat primirea la muncă fără forme legale. Interpretarea dispoziţiilor normative referitoare la încetarea contractului de muncă.

Art. 4 alin.1 lit. d) din H.G. nr.500/2011

Art. 16 din Codul muncii

Art. 81 din Codul muncii
Curtea nu a reţinut însă aspectele menţionate în finalul motivelor de recurs, referitoare la gravitatea deficienţelor constatate la nivelul societăţii în domeniul relaţiilor de muncă, pe de o parte deoarece acestea ţin de sancţiunile aplicate prin procesul verbal de contravenţie, întocmit în baza procesului verbal de control, care nu formează obiectul prezentei cauze, iar pe de altă parte, faţă de specificul situaţiei în cazul de faţă, măsura dispusă prin actul de control fiind legală, însă lipseşte pericolul social al faptei.

Astfel, modul în care s-a interpretat dispoziţia normativă referitoare la încetarea contractului de muncă (art.81 din Codul muncii), a determinat eronat încetarea contractului în ziua demisiei, însă din perspectiva salariaţilor aceştia au fost pontaţi şi şi-au primit drepturile salariale, ceea ce relevă intenţia angajatorului de respectare a dispoziţiilor normative aplicabile şi buna sa credinţă.

Faptul că pentru ultima zi, potrivit deciziilor de încetare a contractelor de muncă, acestea nu au mai putut produce efecte, va determina respectarea măsurilor dispuse de organele de control, pentru asigurarea unei corespondenţe efective între evidenţele scriptice şi realitate. Însă, individualizarea sancţiunii şi aplicarea acesteia, chiar dacă nu constituie obiectul prezentei cereri, nu pot fi justificate de gravitatea deficienţelor constatate, Curtea reţinând că spre deosebire de situaţia primirii la muncă fără forme legale, în cazul de faţă intimata-reclamantă a urmat prevederile art.16 din Codul muncii la primirea la muncă a acestor salariaţi, însă a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile referitoare la încetarea contractului individual de muncă, intenţionând respectarea legii, fapta neprezentând pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât societatea se află la prima abatere.

(Decizia nr. 4049/R-CONT/16 Octombrie 2014)
Pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a înregistrat la nr. 5831/90/2013 plângerea formulată de către petenta SC PT SRL împotriva procesului verbal de control *** întocmit de intimatul Inspectoratul teritorial de muncă Vâlcea, prin care a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea măsurilor cuprinse în Anexa 1.2, ca fiind nelegale şi netemeinice.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată, arătând că cele trei persoane au solicitat încetarea contractelor individuale de muncă prin demisie şi cu toate acestea au fost pontate în zilele în care au încetat aceste contracte, ceea ce înseamnă că la aceste date au desfăşurat activitate în favoarea societăţii fără a avea încheiata contracte individuale de muncă.

Prin sentinţa nr.1462/4 martie 2014, Tribunalul Vâlcea a admis plângerea formulată de petenta SC PT SRL, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL TERITORIAL DE MUNCĂ VALCEA, a anulat măsurile dispuse în Anexa 1.2 la procesul verbal de control ***, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea solicitând admiterea acestuia şi respingerea acţiunii, cu consecinţa menţinerii măsurilor dispuse în sarcina reclamantului prin Anexa nr.1 pct.2 din procesul verbal de control ***.

Se susţine că hotărârea este nelegală şi netemeinică prin prisma modului în care au fost apreciate probele din dosar, dar şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, instanţa a reţinut eronat că măsurile dispuse în sarcina reclamantului-intimat sunt nelegale, fără a lua în considerare faptul că cei trei salariaţi au fost remuneraţi pentru munca prestată, deşi aveau încetate contractele de muncă prin acordul părţilor la 14.11.2012, respectiv 28.08.2012.

Judecătoria Rm.Vâlcea a menţinut procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, prin care s-a aplicat sancţiunea amenzii, respectiv avertisment scris, rezultând astfel că inspectorii de muncă au constatat legal şi temeinic situaţia de fapt.

Se arată că deşi numitul LN are încetat contractul individual de muncă cu S.C.PT S.R.L., începând cu 14.11.2012, acesta este pontat prestând activitate chiar în ziua în care a încetat raportul de muncă, acesta fiind plătit şi pentru zilele în care a fost pontat în luna noiembrie 2012, conform statului de plată.

MCC are încetat contractul individual de muncă începând cu 28.08.2012, fiind pontat ca prestând activitate pentru firmă, chiar în ziua când avea încetat raportul de muncă, fiind plătit pentru zilele în care a fost pontat în luna august, conform statului de plată.

TLR are încetat contractul individual de muncă începând cu 28.08.2012, dar pentru aceeaşi zi are pontaj cu servicii prestate pentru societate, iar din foaia colectivă de prezenţă rezultă că a fost pontat în luna august 2012.

Măsurile dispuse prin anexa 1.2 la procesul verbal de control au fost în sensul: întocmirii contractelor de muncă pentru cei 3 salariaţi, conform art.16 alin.1 din Legea nr.53/2003 şi înregistrarea în Registrul general de evidenţă a salariaţilor în format electronic la ITM Vâlcea a datelor privind angajarea celor 3 persoane, conform art.4 alin.1 din H.G. nr.500/2011; efectuării dovezii înmânării unui exemplar din contractul individual de muncă pentru cele 3 persoane, conform art.16 alin.3 din Codul muncii.

Se susţine gravitatea deficienţelor constatate la nivelul firmei în domeniul relaţiilor de muncă, deoarece angajatorul nu a făcut dovada întocmirii acestora cu data reală de începere a activităţii, contractul de muncă fiind obligatoriu să se încheie în formă scrisă-ad validitatem.

În susţinerea recursului a fost depusă la dosar sentinţa nr.6900/20.09.2013, pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea în dosarul nr.4317/288/2013.

S.C. PT S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, deoarece din actele dosarului rezultă că ultima zi în care persoanele în discuţie au venit la serviciu presupune fiinţarea contractului individual de muncă, astfel că măsurile care ar fi trebuit dispuse de către reclamant ar fi fost de modificare a datelor de încetare a contractelor individuale de muncă, iar nu de încheiere a unor noi contracte, neexistând acordul părţilor în acest sens.

Pentru primele două persoane s-au aplicat avertismente potrivit procesului verbal de contravenţie, deoarece trecuseră mai mult de 6 luni de la săvârşirea faptelor prezumate, însă pentru LN, care avea încheiat în formă scrisă contract individual de muncă, inspectorii au urmărit aplicarea amenzii fără a ţine seama de faptul că ziua are 24 ore, iar demisia a fost depusă după terminarea programului de lucru.

Dacă salariaţii au depus demisiile au fost pontaţi în ziua respectivă şi şi-au încasat retribuţiile. O asemenea situaţie nu relevă vinovăţia angajatorului, neputându-se prezuma că salariaţii au lucrat fără forme legale, de vreme ce contractele individuale de muncă existau.

Mai mult, aplicarea sancţiunii contravenţionale trebuia să ţină seama de faptul că firma este la prima abatere, neexistând control anterior, amenda de 10.000 lei aplicată fiind disproporţionată în raport cu pericolul social al faptei săvârşite.

Reţinerile inspectorilor de muncă nu sunt conforme cu realitatea, cele trei persoane având încheiate contracte individuale de muncă, fiind pontaţi în foaia de prezenţă şi încasându-şi retribuţiile, nimeni nefiind prejudiciat.

I.T.M. Vâlcea a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

La termenul din 16 octombrie 2014, Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC.

Curtea a reţinut, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de recurent sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, prevederile Codului muncii (art.16 raportat la art.81) şi ale H.G. nr.500/2011.

Potrivit art.488 alin.1 pct.8 NCPC, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Curtea a constatat că situaţia de fapt reţinută de inspectorii de muncă potrivit procesului verbal de control ***, în privinţa celor trei salariaţi având contracte individuale de muncă, dar care au încetat în chiar ziua demisiei, are susţinere în datele dosarului.

Chiar dacă în întâmpinarea formulată în recurs, intimata-reclamantă invocă lipsa unui prejudiciu, existenţa contractelor individuale de muncă a fişelor de pontaj şi a retribuirii corecte a celor trei salariaţi, nu neagă faptul că, aşa cum s-a reţinut şi în actul de control, contractele individuale de muncă ale celor 3 persoane au încetat în chiar ziua demisiei acestora.

Curtea a reţinut că potrivit art.81 alin.1, alin.4-5, alin.7 din Codul muncii, demisia este actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere. Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele. Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.

În acest context, prin manifestarea voinţei în sensul demisiei în datele de 28.08.2012, respectiv 14.11.2012, MC şi TLR, respectiv LN au intenţionat încetarea contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul, contract care urma să producă efecte pe toată durata termenului de preaviz, încetând la data expirării acestuia.

Totodată, potrivit art.16 alin.1 din Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română, obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revenind angajatorului, această formă fiind prevăzută de lege ad validitatem.

Curtea a reţinut şi prevederile art.4 alin.1 lit.d) din H.G. nr.500/2011, potrivit cu care completarea, respectiv înregistrarea în registru a încetării contractului individual de muncă şi transmiterea registrului se fac la data încetării contractului individual de muncă/la data luării la cunoştinţă a evenimentului ce a determinat, în condiţiile legii, încetarea contractului individual de muncă.

Din analiza contractelor de muncă ale celor 3 persoane, aflate la dosarul de fond, rezultă că la încetarea contractului de muncă s-a stabilit de comun acord o perioadă de preaviz, pentru demisie, de 20 zile calendaristice, în conformitate cu prevederile Codului muncii, astfel că încetarea contractului individual de muncă trebuia să urmeze regulile prevăzute în art. 81 alin.7 teza I-a din Codul muncii.

Curtea a reţinut că şi în ipoteza în care angajatorul a acceptat demisia în chiar ziua producerii acesteia, renunţând la termenul de preaviz, potrivit art.81 alin.7 teza a II-a din Codul muncii, din întâmpinarea depusă în dosarul de recurs (rezultă că însăşi intimata-reclamantă susţine depunerea demisiei de către LN după terminarea programului de lucru, astfel că încetarea contractului de muncă se putea produce numai începând cu ziua următoare, în ziua în discuţie contractul producând efecte juridice.

Ca atare, în zilele de 28.08.2012, respectiv 14.11.2012, cele 3 contracte individuale de muncă trebuiau să fie în vigoare, potrivit menţiunilor acestora, producând în continuare efecte. Curtea a reţinut, de altfel, că faţă de probele dosarului, rezultă că aceste efecte s-au produs, salariaţii fiind pontaţi în ziua respectivă şi primindu-şi drepturile băneşti aferente.

În acest context, Curtea nu a putut identifica o cauză de nelegalitate a constatărilor şi măsurilor dispuse prin procesul verbal de control, în care s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante întocmirea formelor legale cu privire la existenţa unui contract individual de muncă pentru cele 3 persoane pentru ziua în care aceştia au depus demisia, la sfârşitul programului de lucru.

Curtea nu a reţinut însă aspectele menţionate în finalul motivelor de recurs, referitoare la gravitatea deficienţelor constatate la nivelul societăţii în domeniul relaţiilor de muncă, pe de o parte deoarece acestea ţin de sancţiunile aplicate prin procesul verbal de contravenţie, întocmit în baza procesului verbal de control, care nu formează obiectul prezentei cauze, iar pe de altă parte, faţă de specificul situaţiei în cazul de faţă, măsura dispusă prin actul de control fiind legală, însă lipseşte pericolul social al faptei.

Astfel, modul în care s-a interpretat dispoziţia normativă referitoare la încetarea contractului de muncă (art.81 din Codul muncii), a determinat eronat încetarea contractului în ziua demisiei, însă din perspectiva salariaţilor aceştia au fost pontaţi şi şi-au primit drepturile salariale, ceea ce relevă intenţia angajatorului de respectare a dispoziţiilor normative aplicabile şi buna sa credinţă.

Faptul că pentru ultima zi, potrivit deciziilor de încetare a contractelor de muncă, acestea nu au mai putut produce efecte, va determina respectarea măsurilor dispuse de organele de control, pentru asigurarea unei corespondenţe efective între evidenţele scriptice şi realitate. Însă, individualizarea sancţiunii şi aplicarea acesteia, chiar dacă nu constituie obiectul prezentei cereri, nu pot fi justificate de gravitatea deficienţelor constatate, Curtea reţinând că spre deosebire de situaţia primirii la muncă fără forme legale, în cazul de faţă intimata-reclamantă a urmat prevederile art.16 din Codul muncii la primirea la muncă a acestor salariaţi, însă a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile referitoare la încetarea contractului individual de muncă, intenţionând respectarea legii, fapta neprezentând pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât societatea se află la prima abatere.

Soluţia pronunţată în dosarul nr.4317/288/2013 nu este obligatorie pentru instanţă nefiind definitivă, Curtea reţinând şi că în raportul dintre cele două proceduri (cea de faţă şi cea vizând sancţiunea contravenţională aplicată), prioritară este procedura prezentă, aspect determinat de corespondenţa între cele două acte întocmite: procesul verbal de control şi procesul verbal de aplicare a sancţiunii contravenţionale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.496 NCPC, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi în rejudecare a respins cererea.

9. Rolul activ al instanţei de judecată. Obligaţia instanţei de a soluţiona cererea de revizuire chiar dacă revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un temei greşit.

Art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă

Art. 322 pct.9 Cod procedură civilă

Art. 21 alin.2 din Legea nr.554/2004
Faptul că revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un temei greşit, respectiv pe dispoziţiile art. 322 pct.9 Cod procedură civilă şi nu pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 incidentă în cauzele cu un asemenea obiect, nu împiedica instanţa de judecată, potrivit rolului activ prevăzut de art. 129 alin. 5 C. proc. civ, să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile art. 21 alin.2 din Legea nr.554/2004.

Curtea a reţinut că potrivit textului legal anterior enunţat „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin.2 coroborat cu art. 20 alin.2 din Constituţia României”.
(Decizia nr. 4608/R-CONT/13 Noiembrie 2014)
Constată că, prin cererea înregistrată la 24.04.2014, revizuientul a solicitat în contradictoriu cu intimatele Administraţia Finanţelor Publice Topoloveni (AFP Leordeni) şi Administraţia Fondului Pentru Mediu, revizuirea sentinţei civile nr.2185/2013 pronunţată de Tribunalului Argeş, în sensul de a obliga pe pârâte la plata dobânzii calculată de la plăţii sumei de 10.660, cu titlu de taxă de poluare, şi până la data restituirii acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Întemeierea cererii de revizuire s-a făcut pe dispoziţiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că revizuientul-reclamant s-a adresat instanţei cu cerere de restituire a taxei de poluare, achitată cu ***, actualizată în raport cu rata inflaţiei de la data plăţii sale şi până la restituirea efectivă, cerere admisă prin sentinţa nr. 2185/25.09.2012 pronunţată de Tribunalul Argeş prin care s-a dispus obligarea pârâtelor AFP Topoloveni şi AFM la restituirea sumei de 10.660 lei cu titlu de taxă poluare şi a sumei de 839 lei cheltuieli de judecată, sentinţă rămasă irevocabilă prin decizia nr.1635/R-Cont/10.05.2013 a Curţii de Apel Piteşti.

Însă se învederează că instanţa de fond nu a obligat pârâtele la restituirea sumei cu dobânda aferentă conform solicitării sale.

Or, se arată că prin hotărârea CJUE C-565/2011 pronunţată în Cauza Irimie vs. AFP Sibiu s-a statuat că „dreptul uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional precum cel în discuţie în litigiul principal care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestor taxe”.

Prin urmare, se susţine că particularii sunt îndreptăţiţi la dobândă de la momentul plăţii taxei de poluare pentru a se asigura astfel principiile echivalenţei, efectivităţii şi proporţionalităţii remediilor pentru încălcarea dreptului uniunii.

Tribunalul Argeş prin sentinţa nr.1452/25.06.2014 a respins cererea de revizuire.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr.2185/2013 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă cererea reclamantului şi au fost obligate pârâtele să plătească acestuia suma de 10.660 lei cu titlu de taxă de poluare precum şi suma de 839 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Lecturându-se cererea de chemare în judecată, s-a observat că reclamantul nu a solicitat acordarea dobânzii fiscale sau legale pentru suma plătită, ci doar actualizarea acesteia cu rata inflaţiei. Nu şi-a precizat pe parcursul judecăţii acţiunea şi nici nu a formulat recurs împotriva hotărârii.

Or, reţine tribunalul că art.322 Cod pr.civilă prevede care sunt cazurile în care se poate solicita revizuirea, constatând că prezenta cerere s-ar putea încadra la pct.2 alin.1, respectiv că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Totodată, reţine că revizuientul îşi întemeiază cererea pe art.322 pct.9 Cod pr.civilă, acesta putând fi aplicabil însă numai dacă ar fi cerut prin acţiunea iniţială acordarea dobânzilor de la data plăţii şi ar fi fost respins acest capăt de cerere de către instanţa de judecată.

În lipsa unui astfel de petit, tribunalul a apreciat că nu se regăseşte niciunul din cazurile menţionate de art.322 Cod pr. civilă, revizuientul având la dispoziţie calea dreptului comun pentru a-şi valorifica pretenţiile în ce priveşte dobânda fiscală.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, în termen legal, de către revizuient criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, acesta critică sentinţa prin aceea că instanţa de fond nu a aplicat statuarea CJUE din Cauza 565/2011(Irimie vs AFP Sibiu) prin care Curtea de la Luxemburg a sancţionat art.124 Cod procedură fiscală şi a declarat că dispoziţia regăsită în acest articol încalcă dreptul Uniunii la fel cum a făcut-o şi în cazul OUG nr.50/2008.

Totodată, se susţine că acesta este îndreptăţit la repararea efectivă a prejudiciului de la momentul plăţii taxei de poluare şi până la data restituirii, iar în virtutea rolului activ instanţa trebuia să-i admită cererea de revizuire şi să-i acorde suma reprezentând dobânda fiscală aferentă taxei de poluare percepută în mod nelegal.

Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor pe care le-a încadrat pe disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă, dar şi sub toate aspecte, conform art.304¹ Cod procedură civilă, a reţinut că acesta este fondat, dar pentru cele ce se vor expune în continuare.

Într-adevăr, potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă revizuirea unei hotărâri se poate face „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.

În cauză, instanţa de control reţine că obiectul sentinţei a cărei revizuire se solicită îl constituie restituirea taxei de poluare plătită pe temeiul OUG nr.50/2008, în cuantum de 10.660 lei, actualizată în raport cu rata inflaţiei de la data plăţii şi până la restituirea sa efectivă, sumă apreciată ca fiind greşit percepută în raport de jurisprudenţa CJUE pronunţată în cauzele C-402/2009 Tatu şi C-565/11 Irimie vs. AFP Sibiu.

În contextul prezentat, faptul că revizuientul şi-a întemeiat cererea pe un temei greşit, respectiv pe dispoziţiile art.322 pct.9 Cod procedură civilă şi nu pe dispoziţiile Legii nr.554/2004 incidentă în cauzele cu un asemenea obiect, nu împiedica instanţa de judecată, potrivit rolului activ prevăzut de art.129 alin.5 C.proc. civ, să soluţioneze cauza în raport de dispoziţiile art.21 alin.2 din Legea nr.554/2004.

Curtea a reţinut că potrivit textului legal anterior enunţat „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art.148 alin.2 coroborat cu art.20 alin.2 din Constituţia României”.

Aşadar, dreptul comun pentru cererea de revizuire, reglementat de art.322 pct.9 Cod procedură civilă, nu se aplică în cauză, întrucât legea specială în materie este Legea nr.554/2004, mijloc procedural prin care legiuitorul a impus a se verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar protejând astfel interesele persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Or, se constată că prin sentinţa a cărei revizuire se solicită revizuientul invocă încălcarea principiul priorităţii dreptului comunitar în sensul că admiterea petitului privind restituirea sumei percepută cu titlu de taxă de poluare nu a fost urmată şi de acordarea dobânzii legale pentru ca reparaţia prejudiciului suferit să fie integrală.

Aşadar, neobservând acest aspect, instanţa de fond s-a pronunţat pe un alt temei de drept, neanalizând cererea din perspectiva normelor de drept aplicabile în cauză.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va analiza cererea prin prisma acestor norme.

10. Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.