Secţia I civilă Stabilirea cuantumului indemnizaţiilor cenzorilor din cadrul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006
Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de acte administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c).

Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul nejustificat asimilat – nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a]; tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic.

Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei obligaţii stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului.

În practica instanţelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea „refuzului nejustificat” trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acţiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conţinutul unui raport de drept public, administrativ, nu şi al unui raport juridic civil. Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ.

În cazul în care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţie, autoritatea competentă nu poate dispune , în mod direct, desfiinţarea respectivelor construcţii, câtă vreme acestea au fost realizate pe un teren proprietate privată, fiind necesar în acest caz ca desfiinţarea construcţiilor să fie dispusă prin hotărâre judecătorească. Într-o asemenea ipoteză sunt aplicabile prin analogie dispoziţiile art.32 alin (1) lit.b) din Legea nr.50/1991.

În acest sens prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006 s-a statuat că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul privat al cetăţenilor. Curtea a statuat că nu se poate susţine că prin desfiinţarea unei construcţii nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanţă judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări şi administra probe, este consecinţa nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv.

În consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorităţii competente de a emite autorizaţia de desfiinţare şi a dispune desfiinţarea construcţiei, câtă vreme nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.

Nu se poate considera că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţii, reprezintă un titlul justificativ al acţiunii desfiinţare a construcţiilor, câtă vreme instanţa de judecată respectivă nu a dispus conform art.18 alin (1) teza finală din Legea nr.554/2004 obligarea autorităţii competente la emiterea autorizaţiei de desfiinţare şi la efectuarea operaţiunilor de desfiinţare.
(Decizia nr. 4626/R-CONT/17 Noiembrie 2014)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 01.11.2012 reclamantul PG a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Ş., Primaria Oraşului Ş. - Serviciul De Urbanism şi Oraşul Ş. - prin Primar, ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora să emită autorizaţie de demolare pentru imobilul clădire situat în Stefăneşti, Şoseaua Piteşti-Bucureşti, nr.***, proprietatea SC SCS SA şi să procedeze la demolarea imobilului clădire pe cheltuiala investitorului.

În motivarea cererii s-a arătat de către petent că a avut mai multe litigii pe rolul instanţelor, iar prin sentinţa civilă nr.961/2011 a Tribunalului Argeş irevocabilă prin decizia 947/R-CONT/2012 a Curţii de Apel Piteşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamant şi s-a dispus anularea certificatul de urbanism nr. *** şi a autorizaţiei de construcţie nr. *** reţinându-se astfel că imobilul clădire a cărui demolare o solicită este construit ilegal. S-a mai susţinut de către reclamant că în baza hotărârii judecătoreşti mai sus menţionat s-a solicitat intimaţilor să dispună emiterea autorizaţiei de demolare şi să procedeze la desfiinţarea construcţiei câtă vreme proprietarul acesteia nu a făcut-o, în termenul prevăzut de lege pentru executarea hotărârilor pronunţate în contencios administrativ şi fiscal. S-a mai arătat că prin adresa nr. *** Primăria a răspuns într-un mod evaziv fără a preciza exact răspunsul la solicitarea clară şi precisă a petentului, ceea ce echivalează practic cu nesoluţionarea cererii lui.

La data de 7.05.2013 a fost depusă întâmpinare de către intimaţii Oraşul Ş., Primăria oraşului Ş. şi Primarul oraşului Ş. prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. De asemenea prin întâmpinare s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei oraşului Ş pe considerentul că nu are personalitate juridică. De asemenea, s-a precizat că acţiunea nu poate fi admisă deoarece bugetul local al oraşului S. nu dispune de fonduri pentru a efectua operaţiuni de demolare, iar o eventuală admitere a acţiunii ar pune intimaţii în situaţia de a nu putea pune în aplicare hotărârea judecătorească.

La aceeaşi dată s-a formulat de către pârâţi cerere prin care au solicitat introducerea în cauză ca şi intervenientă a SC SCS SRL, ca titulara dreptului de proprietate asupra clădirii ce se solicită a fi demolată.

La data de 3.09.2013 intervenienta SC SCS SRL a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii ca lipsită de obiect şi de asemenea ca fiind netemeinică.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că este fără obiect acţiunea deoarece intervenienta a suspendat activitatea de service şi reparaţii auto în clădirea respectivă conform adunării generale a acţionarilor nr.57/2013, iar în urma inspecţiei Gărzii Naţionale de Mediu, s-a constatat că societatea nu desfăşoară pe amplasamentul respectiv nicio activitate . Mai mult, societatea a fost absorbită de IPŞ S.A , astfel că se impune introducerea şi a acesteia în cauză. În completare, s-a susţinut că nu poate fi demolată clădirea deoarece Banca Transilvania are drept de ipotecă de rang I asupra acesteia şi deţine şi punct de lucru acolo, iar sancţiunea pe care o doreşte reclamantul şi anume a demolării este vădit disproporţionată în raport cu vătămarea pe care acesta o suferă în realitate.

La data de 07.10.2013 petentul PG a solicitat introducerea în cauză şi a IPŞ S.A, în calitate de intervenient forţat, văzându-se hotărârea adunării generale a asociaţilor privind absorbţia de către această societate a SC SCS SRL.

Prin sentinţa nr.235/28.01.2014 a Tribunalului Argeş s-a admis acţiunea formulată de reclamant şi au fost obligaţi pârâţii să emită autorizaţie de demolare pentru imobilul clădire situat în Ş., Şoseaua Piteşti-Bucureşti, nr.***, proprietatea intervenientului forţat SC SCS SA, precum şi să ia măsurile necesare pentru demolarea clădirii, pe cheltuiala intervenienţilor.

În motivarea sentinţei s-a reţinut în esenţă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei oraşului S. se impune a fi respinsă câtă vreme aceasta are capacitatea de drept administrativ şi mai mult, figurează în antetul adresei prin care i s-a răspuns petentului. S-a mai reţinut că prin sentinţa nr.961/2011 Tribunalul Argeş a anulat printre altele şi autorizaţia de construire nr.*** emisă pe numele intervenientei de rang I pentru imobilul clădire edificat pe terenul proprietatea sa situat în S. Şoseaua Bucureşti – Piteşti . S-a mai constatat de asemenea că prin decizia nr.497/R-CONT/2012 Curtea de Apel Piteşti a menţinut sentinţa, reiterând faptul că actul administrativ respectiv a fost emis cu încălcarea legii 50/1991 republicată şi a Ordinului 1430/2005 al MTCT, anexa 2 lit.B pct.B4, deoarece nu s-a solicitat acordul în formă autentică al vecinilor, văzând că activitatea de service şi tinichigerie auto urma să se efectueze în zona de locuinţe. S-a mai arătat de asemenea că drept urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, petentul a solicitat intimaţilor autorităţi publice să emită autorizaţie de demolare şi de asemenea, în cazul în care, investitorul respectiv SC SCS SRL nu demolează de bună voie clădirea, să procedeze la această operaţiune pe cheltuiala proprietarului, iar prin adresa nr. ***, intimaţii au răspuns petentului în sensul că primarul respectă legile ţării, constituţia şi dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi că prin hotărârile judecătoreşti sus arătate s-a dispus doar anularea unor acte administrative, fără a se face aprecieri asupra necesităţii emiterii autorizaţiei de demolare şi respectiv a demolării clădirii. S-a mai apreciat de instanţa de fond că invocarea de către societatea deţinătoare a faptului că a fost absorbită de către o altă societate, nu înlătură obligaţia acesteia de a executa de bună voie hotărârile judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât, societatea absorbantă a preluat drepturile şi obligaţiile acesteia. S-a mai considerat că nici susţinerea cum că s-a sistat activitatea de service, tinichigerie şi vopsitorie auto în clădirea respectivă, prin hotărârea nr. *** a adunării generale a acţionarilor şi că în acest fel petentul nu mai este vătămat, nu poate fi primită de instanţă, câtă vreme hotărârea privind nelegala emitere a autorizaţiei de construire este irevocabilă încă de la 18.04.2012.S-a mai apreciat de instanţa de fond că în cauză având în vedere că autorizaţia de construcţie a fost anulată, intimaţii autorităţi publice aveau obligaţia să aplice legea, decizia de desfiinţare a construcţiei, respectiv autorizaţia pentru demolare reprezentând măsura de intrare în legalitate, urmare firească a principiului „quod nullum est, nullum producit efectum”. În plus, s-a arătat de către instanţa de fond că inactivitatea autorităţii publice prin exercitarea incorectă, incompletă sau ineficientă a competenţelor ei, nu pot limita drepturile reclamantului să reclame şi să obţină satisfacţie într-o acţiune proprie prin care urmăreşte protejarea unui bun propriu, respectiv al unui interes legitim al său.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs intervenienta IPŞ SA care a apreciat că sentinţa este nelegală pentru următoarele considerente:

1. a fost soluţionată, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei oraşului Ş;

2. s-a realizat o aplicare greşită a legii întrucât principiul „quod nullum est, nullum producit efectum” este valabil în aplicarea normelor de drept comun, în condiţiile în care în ce priveşte regimul juridic al construcţiilor este aplicabilă Legea nr.50/1991, care permit intrarea în legalitate a persoanelor care au construit fără autorizaţie. S-a mai arătat de către recurentă că în prezent nu mai se desfăşoară activitatea avută în vedere la desfiinţarea autorizaţiei de construcţie, astfel că nu se impune desfiinţarea construcţiei, existând posibilitatea intrării în legalitate în condiţiile art.28 din Legea nr.50/1991, care consacră o aplicare a principiului proporţionalităţii.

La data de 29.10.2014 s-a depus întâmpinare de către intimatul PG prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefundat , apreciindu-se că nu este aplicabil principiul proporţionalităţii în condiţiile în care reclamanta a edificat o construcţie industrială într-o zonă de locuinţe. De asemenea s-a mai reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art.59 din Normele de aplicare a Legii nr.50/1991.

Curtea analizând recursul a reţinut următoarele:

Legea nr. 554/2004 reglementează 2 categorii de acte administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din Lege şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c). Refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, la rândul său, îmbracă următoarele forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea [art. 2 alin. (1) lit. i), teza I]; refuzul nejustificat asimilat – nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a]; tăcerea administraţiei – nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)]. Un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, presupune ca între petiţionar şi autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi şi obligaţii care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. Prin urmare, interpretând art. 2 alin. (1) lit. i), în corelaţie cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, se ajunge la concluzia că pe calea contenciosului administrativ poate fi supus controlului de legalitate refuzul rezolvării cererilor de emitere a unui act administrativ, de eliberare a unui certificat, adeverinţă sau alt înscris, de efectuare a unei operaţiuni administrative sau de executare a unei obligaţii stabilite printr-un act administrativ favorabil reclamantului. În practica instanţelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea „refuzului nejustificat” trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acţiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conţinutul unui raport de drept public, administrativ, nu şi al unui raport juridic civil. Refuzul, considerat nejustificat, de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti civile nu intră în sfera de reglementare a Legii contenciosului administrativ. În cazul în care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţie, autoritatea competentă nu poate dispune , în mod direct, desfiinţarea respectivelor construcţii, câtă vreme acestea au fost realizate pe un teren proprietate privată, fiind necesar în acest caz ca desfiinţarea construcţiilor să fie dispusă prin hotărâre judecătorească. Într-o asemenea ipoteză sunt aplicabile prin analogie dispoziţiile art.32 alin (1) lit.b) din Legea nr.50/1991. În acest sens prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 159 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006 s-a statuat că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul privat al cetăţenilor. Curtea a statuat că nu se poate susţine că prin desfiinţarea unei construcţii nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanţă judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări şi administra probe, este consecinţa nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv. În consecinţă, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorităţii competente de a emite autorizaţia de desfiinţare şi a dispune desfiinţarea construcţiei, câtă vreme nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti. Nu se poate considera că hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea unei autorizaţii de construcţii, reprezintă un titlul justificativ al acţiunii desfiinţare a construcţiilor, câtă vreme instanţa de judecată respectivă nu a dispus conform art.18 alin (1) teza finală din Legea nr.554/2004 obligarea autorităţii competente la emiterea autorizaţiei de desfiinţare şi la efectuarea operaţiunilor de desfiinţare.

În speţă, prin sentinţa civilă nr.961/7.10.2011 a Tribunalului Argeş, pronunţată în dosarul nr.288/109/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr.947/R/18.04.2012 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus anularea autorizaţiei de construcţie nr. ***, fără a se dispune şi asupra desfiinţării construcţiilor. În aceste condiţii în care nu s-a dispus desfiinţarea construcţiilor în baza unei hotărâri judecătoreşti , în condiţiile legii, nu se poate aprecia că există un refuz nejustificat de emitere a unei autorizaţii de desfiinţare a construcţiei din litigiu.

Pentru aceste considerente Curtea în baza art.20 din Legea nr.554/2004 a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.
11. Condiţiile de legalitate necesare în vederea eliberării unei autorizaţii de construcţie.

Art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr.554/2004

Art.14 din Legea nr.554/2004
Aparenţa de nelegalitate la care se referă art. 2 lit.t) din Legea nr.554/2004 se apreciază ca fiind îndeplinită, reţinând că autorizaţia a cărei suspendare de executare se solicită s-a eliberat fără obţinerea acordului asociaţiei de locatari şi cel puţin a reclamanţilor din cauză, despre care nu s-a susţinut că nu fac parte din categoria la care se referă certificatul de urbanism.

În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă, impusă în mod cumulativ de art.14 din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă, ea este definită de art.2 lit. ş) din acelaşi act normativ ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” şi se apreciază că este îndeplinită în cauză.

Realizarea unei construcţii de dimensiunile unui lăcaş de cult în imediata vecinătate a unui bloc de locuinţe, în temeiul unei autorizaţii care, în aparenţă, nu îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, este neîndoielnic că se poate transforma într-un prejudiciu pentru locuitorii din apartamentele afectate. El, de altfel, a fost invocat de către reclamant, atât prin prisma obturării zonei de vedere şi iluminare, a zgomotului şi traficului specifice activităţilor ce ar urma să se desfăşoare în vecinătate.
(Decizia nr. 4639/R-CONT /19 Noiembrie 2014)
Prin sentinţa nr.2289 pronunţată la 1 aprilie 2014 de Tribunalul Vâlcea, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii Asociaţia de Locatari ANL 10, PA şi MRN, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Rm.Vâlcea, Primarul Municipiului Rm.Vâlcea şi Parohia Sf. Ierarh Calinic.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a unei cereri de suspendare a executării actului administrativ, întrucât aspectele de nelegalitate invocate nu pot fi verificate fără o judecată de fond, iar în privinţa prejudiciului nu s-a dovedit existenţa acestuia.

Referitor la suspendarea executării lucrărilor, cererea a fost apreciată ca fiind inadmisibilă.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, invocând dispoziţiile art.488 alin.6 şi 8 din Codul de procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanţilor li s-a solicitat acordul despre care în prezent se susţine că nu ar fi necesar, situaţie în care rămâne fără răspuns întrebarea de ce a fost cerut. Un astfel de acord era în mod evident necesar întrucât era menţionat în certificatul de urbanism emis anterior autorizaţiei;

- instanţa a ignorat şi faptul că lăcaşul de cult, care iniţial urma să se construiască pe un alt amplasament, are o înălţime de 12 m., este situat foarte aproape de bloc, ceea ce este de natură să prejudicieze pe locatari, atât pentru că obturează vederea, cât şi pentru că accesul ar urma să se realizeze pe lângă ferestrele şi balcoanele blocului.

Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Sub un prim aspect, în condiţiile art.248 din Codul de procedură civilă, urmează să fie verificată excepţia de tardivitate a declarării căii de atac, excepţia invocată de către intimată prin întâmpinare.

Sub acest aspect sunt avute în vedere dispoziţiile art.14 alin.4 din Legea nr.554/2004, dispoziţii potrivit cărora hotărârea pronunţată asupra suspendării executării unui act administrativ este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare.

În cauză, recurenţilor le-a fost comunicată hotărârea criticată la 16 mai 2014, iar calea de atac a fost exercitată de către aceştia la 27 mai 2014, deci în afara termenului prevăzut de lege.

Se impune însă să se observe faptul că prin hotărârea criticată judecătorul fondului a menţionat un termen de recurs de 15 zile de la comunicare, iar pricina a fost soluţionată în condiţiile Noului Cod de procedură civilă.

Din examinarea art.457 din acest act normativ rezultă intenţia legiuitorului de a nu sancţiona partea care nu exercită actul de procedură în termenul prevăzut de lege, din cauza menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii.

Este real că textul are în vedere situaţia căii de atac şi nu a termenului de declarare a acesteia, însă, este de necontestat intenţia legiuitorului de protecţie a drepturilor procesuale atunci când ele sunt pierdute din cauză că nu-i pot fi imputate părţii dar şi faptul că noţiunea de cale de atac trebuie interpretată în sensul larg al termenului, ca incluzând toate elementele incidente noţiunii.

Pentru aceste raţiuni se apreciază că nu pot fi sancţionaţi recurenţii care au respectat menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii, aşa încât calea de atac urmează a fi considerată a fi exercitată în termen.

În aceeaşi ordine de idei se reţine că verificarea în fond a recursului se impune, întrucât o respingere ca inadmisibilă a acestuia, cu consecinţa declarării unui alt recurs în termenul de 5 zile de la comunicarea prezentei hotărâri (art.457 alin.3 NCPC) - are ca singură consecinţă prelungirea inutilă a soluţionării unei cauze de a cărei esenţă este caracterul urgent.

Prin acţiunea cu care a fost învestită instanţa reclamanţii au solicitat ca, în temeiul art.14 din Legea nr.554/2004 să se suspende executarea autorizaţiei de construcţie nr.832 din 11 octombrie 2013, autorizaţie despre care se afirmă că nu respectă certificatul de urbanism, dar şi suspendarea executării lucrărilor de construire a lăcaşului de cult şi a împrejmuirii terenului pe care acesta urmează să se ridice.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art.7 a autorităţii publice care a emis actul sau a celei ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond.

Suspendarea reprezintă, aşadar, o operaţiune de întrerupere vremelnică a efectelor actului administrativ şi constituie o excepţie, întrucât acesta se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe cele de autenticitate şi veridicitate.

Se impune totuşi să se asigure un anumit echilibru în procesul executării din oficiu a actelor administrative şi anumite garanţii de echitate pentru cetăţeni, întrucât activităţile autorităţilor nu pot fi discreţionare, administraţia fiind legală în mod necesar de drept, raţiuni pentru care a fost legiferată instituţia suspendării de executare.

Prima condiţie de fond de admisibilitate a unei astfel de cereri este, aşa cum rezultă din textul de lege precitat, existenţa unui caz bine justificat, cerinţă definită de art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004 ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, ce poate fi identificat la o verificare sumară a pretenţiilor deduse judecăţii. Or, potrivit art.6 din Legea nr.50/1991 „Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4: a) fac cunoscute solicitantului informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii; b) stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului; c) stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării”.

Aşadar, certificatul de urbanism este un document obligatoriu şi care se emite anterior autorizaţiei de construcţie, având raţiunea, printre altele, şi de a-l informa pe solicitantul actului administrativ „cu privire la cerinţele tehnice ale amplasamentului, precum şi la obligaţiile pe care acesta le are în procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii” (art.27 din Normele de aplicare a Legii nr.50/1991).

Din examinarea înscrisului aflat la dosar rezultă că în certificatul de urbanism s-a înscris ca fiind necesar acordul Asociaţiei de locatari şi a locatarilor direct afectaţi - prin faptul că au vedere directă - din blocurile învecinate viitoarei construcţii.

Nu poate fi reţinut punctul de vedere al pârâtului Primarul Municipiului Rm.Vâlcea, potrivit căruia nu ar fi bifat în formularul special necesitatea obţinerii acordului reclamanţilor, iar simpla existenţă în acest formular tip nu poate să confirme necesitatea îndeplinirii unei astfel de cerinţe.

Comparând certificatul de urbanism emis în cauză cu formularul tip din Normele de aplicare a Legii nr.50/1991, la o verificare sumară, rezultă faptul că necesitatea obţinerii în cauză a acordului asociaţiei de locatari şi a locatarilor direct afectaţi prin faptul că au vedere directă, constituie o menţiune ce depăşeşte cadrul formularului şi ea a fost făcută cu scopul informării solicitantului autorizaţiei de necesitatea obţinerii acordului.

În aceste condiţii, aparenţa de nelegalitate la care se referă art.2 lit.t) din Legea nr.554/2004 se apreciază ca fiind îndeplinită, reţinând că autorizaţia a cărei suspendare de executare se solicită s-a eliberat fără obţinerea acordului asociaţiei de locatari şi cel puţin a reclamanţilor din cauză, despre care nu s-a susţinut că nu fac parte din categoria la care se referă certificatul de urbanism.

În ceea ce priveşte cea de-a doua cerinţă, impusă în mod cumulativ de art.14 din Legea nr.554/2004, respectiv paguba iminentă, ea este definită de art.2 lit.ş) din acelaşi act normativ ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” şi se apreciază că este îndeplinită în cauză.

Realizarea unei construcţii de dimensiunile unui lăcaş de cult în imediata vecinătate a unui bloc de locuinţe, în temeiul unei autorizaţii care, în aparenţă, nu îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, este neîndoielnic că se poate transforma într-un prejudiciu pentru locuitorii din apartamentele afectate. El, de altfel, a fost invocat de către reclamant, atât prin prisma obturării zonei de vedere şi iluminare, a zgomotului şi traficului specifice activităţilor ce ar urma să se desfăşoare în vecinătate.

Concluzionând în sensul că, la nivelul unei verificări sumare susţinerile reclamanţilor sunt dovedite, iar în cauză se întrunesc cerinţele art.14 din Legea nr.554/2004, urmează ca, în baza art.496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a casat sentinţa, iar pe fond a admis în parte cererea, dispunând suspendarea executării autorizaţiei de construcţie.

Soluţia tribunalului a fost menţinută însă sub aspectul celui de-al doilea capăt al acţiunii, cel privind suspendarea executări lucrărilor de construire, în principal, observându-se că acest aspect nu a făcut obiectul căii de atac.