este dominata de problematizare, de neliniste interioara, precum si de un acut sentiment al datoriei
rationale.
Ortodoxia a ales categoriile organice pentru a semnifica divinitatea (viata, pamantul, firea).
Din aceste diferentieri deriva apoi diferentieri fundamentale privind conceptiile despre biserica,
despre natiune si stat, despre limba, diferente de stil cultural si de atitudine spirituala.
Teoria lui Blaga are numeroase rezonante actuale. Diviziunile istorice, spirituale si religioase
ale Europei (diviziuni in interiorul unui tip de civilizatie neindoielnic unitar), ne pot da o idee despre
paradigmele diferite ce opereaza in mediul european, paradigme ce modeleaza conceptiile despre
om si natura, despre libertate si salvare, despre limba, despre natiune si stat etc. Intr-o analiza
comparativa,
de exceptionala patrundere, Blaga arata ca, pe cata vreme apuseanul catolic sau
protestant inclina sa "confunde ideea de natiune cu ideea de stat sau chiar sa o derive din ideea de
stat", in aria romaneasca si, in general, in cea rasariteana, natiunea este definita prin categoriile
"organicului", asociindu-se "ideea de natiune cu aceea de neam". Structurile politice miscatoare,
tranzitorii, variabile, de cele mai multe ori de tip imperial, care si-au intins umbra dominatoare
asupra acestui spatiu, erau resimtite de popoarele din zona ca alcatuiri "neorganice",
impotriva
carora ele au declansat o serie de revolutii nationale si sociale.
Ca atare, comunitatea de viata istorica, de limba, de traditii culturale, in esenta, unitatea de
viata spirituala, au indeplinit in aceasta arie un rol capital. Mecanismele simbolice prin care era
reprezentata apartenenta la realitatile istorice, supraindividuale si "organice" ale natiunii, au fost
extrem de vii si eficace la popoarele rasaritene, care se pot mandri, spune Blaga, cu "un sentiment
mult mai lamurit al etnicului". Acest sentiment de solidaritate etnica opera cu eficienta pe deasupra
sau pe dedesuptul decupajelor teritoriale vremelnice, impuse de raporturile geopolitice, de
aranjamentele si schimbarile survenite in raporturile de forta dintre state, imperii sau provincii. (Iata
si un posibil traseu explicativ pentru actuala dezintegrare a Estului).
Observatiile lui Blaga sunt de o certa actualitate. Construit pe valori etatiste, pe categorii
aferente autoritatii de stat, catolicismul
a dizolvat natiunea in stat, supunand-o la un proces de
integrare politica si administrativa, care a permis aparitia unor structuri statale solide si centralizate.
Daca este adevarat, dupa cum spune Blaga, ca institutiile catolicismului au favorizat centralizarea
statului francez, este la fel de elocvent si contraexemplul Italiei, unde alti factori, de natura istorica,
economica si locala, au intarziat unificarea statala.
In schimb, protestantismul, cu pivotul sau in categoriile libertatii individuale, a favorizat nu
numai desprinderea unor natiuni de blocul catolic universalist si sufocant, odata cu Reforma lui
Luther, dar si convingerea indivizilor ca natiunea e obiectul
unei libere optiuni morale, al unui
angajament voluntar al individului fata de o "forma abstracta" si detasata de viata concreta a
individului, forma fata de care el are, totusi, un inalt sentiment al datoriei civice. Blaga sintetizeaza
astfel diferentele, precizand ca, in lumea protestanta, natiunea
"nu este socotita ca un adevarat organism, cu o baza profund inconstienta, si de o infatisare
niciodata ostentativ afisata, ca in rasaritul ortodox, ci mai curand ca o colectivitate de libertati
convergente, ca o entitate abstracta, cimentata prin acte de vointa si ca o expresie inalta a datoriei".
Cu toate particularitatile parcurse de formarea statelor nationale in tarile occidentale, este elocvent
ca,
atat in spatiul catolic, cat si in cel protestant, rolul decisiv l-au jucat factorii de ordin politic,
economic, institutional, administrativ si juridic. In aceste medii, statul premerge natiunii moderne si a
modelat natiunea. Pe cand in mediile rasaritene, unde imperiile medievale s-au prelungit pana in
epoca moderna, natiunile s-au cimentat si fortificat initial sub aspect cultural (prin elemente
“organice”: limba, traditii, literatura etc.) si au ajuns ulterior, prin eforturi de durata, sa-si constituie
structuri politice de tipul statului national.
Deci, rezumand aceste analize, putem spune ca in cele mai multe tari occidentale natiunea
are drept sistem privilegiat de referinta identitatea politica, vazuta ca un contract voluntar si rational
intre individ si stat. In lumea rasariteana, natiunea are drept prim sistem de referinta identitatea
culturala, ca forma de apartenenta a individului la realitati “organice” (limba, traditii,
forme culturale,
istorice si supraindividuale). Se impune, totusi, o observatie pentru a echilibra interpretarile excesive
ale acestor diferente. Ca si in zona occidentala, cultura nationala a fost in spatiul estic un instrument
de constructie a statului national. Dar, in mediul geopolitic al estului european putem vorbi de o
predominanta a mijloacelor spirituale si culturale fata de factorii economici si institutional-
administrativi. Acest fapt nu inseamna ca miscarile de emancipare nationala, pornite initial din
perimetrul culturii, nu aveau ca tinte politice explicite tocmai constructia statului national, ideal pe
care, de exemplu, agentii culturali si politici din aria romaneasca nu l-au pierdut din vedere nici o
clipa. De fapt, dupa cum au demonstrat cercetarile istorice, agentii culturali si politici nu numai ca au
lucrat convergent
in spatiul romanesc, dar au coincis multa vreme. De aceea, putem afirma ca factorii
culturali au avut un rol cauzal genetic, in sensul tare al termenului, in formarea natiunii romane.
Creatorii de cultura au preluat asupra lor si sarcini explicit politice, iar unitatea culturala a anticipat, a
pregatit si a sprijinit cristalizarea ulterioara a unitatii politice.
O actualizare a acestei probleme ne este oferita de politologul american Samuel Huntington,
autor al unor studii fundamentale, dar controversate, privind importanta culturii si in special a religiei
pentru modelarea universului interior al unei natiuni si pentru dinamica raporturilor geopolitice
dintre civilizatii. In acest caz ne intereseaza doar distinctia pe care el o face intre “natiunile organice”
si “natiunile politice”. Huntington apreciaza ca toate natiunile europene sunt “natiuni organice”,
edificate pe suporturi istorice, etnice, lingvistice si culturale evidente, pe cand Statele Unite, avand
un caracter singular, ar fi o “natiune politica”, in care functia de solidarizare este indeplinita de
factori de ordin politic, specifici democratiei americane. El considera ca
americanii isi regasesc
identitatea nu in aspecte de natura culturala, ci intr-un ansamblu de principii si valori politice, care
alcatuiesc asa-numitul "crez american", definit de autor ca "un amalgam", un complex de idei, valori,
atitudini si convingeri, cu un caracter difuz si nesistematic, ansamblu de valori care este insa larg
impartasit de toti membrii societatii. Asadar, in cazul SUA, identitatea politica are o relevanta mai
mare decat cea culturala.
Dostları ilə paylaş: