Universitatea „ovidius constanţa facultatea de psihologie

4. Delimitarea deficienţei mintale prin descrierea principalelor caracteristici

Utilizarea exclusivă a criteriilor psihometrice în clasificarea defi­cienţilor mintal prezintă, după cum am mai amintit, pericolul alunecării pe panta unei aprecieri cantitative, a asimilării debilului mintal cu un copil normal de o etate cronologică mai mică. Se ştie, de altfel, că însuşi A. Binet a avertizat împotriva unei asemenea interpretări, care nu ţine seama tocmai de o principală trăsătură a debilului mintal - dizarmonia dezvoltării sale întârziate, în dorinţa de a evita interpre­tarea cantitativă, unii autori recurg la descrierea principalelor trăsături ale dezvoltării psihice a deficienţilor mintal, fie ca o completare la datele psihometrice, fie renunţând complet la acestea din urmă.

4.1. Poate cea mai cunoscută descriere, reluată în diverse variante în numeroase lucrări de specialitate, este cea care încearcă să prezinte o imagine globală asupra debilităţii mintale, prin referire la trei laturi fundamentale ale structurii personalităţii: latura perceptivă, conceptuală şi comportamentală.

Fenomenul pe care ni-l prezintă această descriere - fenomen relativ complex, cunoscut în literatură sub numele de sindromul lui Strauss - este caracteristic numai pentru cazurile de debilitate mintală exogenă.
Principalele sale trăsături sunt următoarele (după 12):

• 
  tendinţă generală spre perseverare;
  
• 
  dificultăţi în perceperea figură - fond;
  
• 
  fixarea pe elemente neesenţiale, uneori absurde, într-o activitate de comparare;
  
• 
  accentuată incapacitate de autocontrol;
  
• 
  instabilitatea comportamentelor, pe fondul unei labilităţi a dispoziţiei, conduite anxioase şi agresive.
  

Ulterior, E.A. Doll (1941) completează acest tablou, evidenţiind şi alte insuficienţe ale debilului mintal (după 12, p. 254):

• 
  în domeniul percepţiei vizuale şi auditive;
  
• 
  în domeniul simţului ritmului, al lateralizării şi al limbajului;
  
• 
  în domeniul învăţării şi al adaptării la situaţii noi;
  
• 
  «sub-normalitate a competenţei sociale», ca o consecinţă a tuturor insuficienţelor enumerate.
  

4.2. Alţi autori cunoscuţi, printre care M.S. Pevzner (1959), A. Rey (1963), S.l. Rubinştein (1970) ş.a., recurg la descrierea princi­palelor caracteristici ale celor trei niveluri tradiţionale de gravitate ale stărilor de handicap mintal.

În «Dicţionar Defectologic» (1970) este prezentată următoarea descriere, pe care o reproducem, păstrând terminologia utilizată de autori (după 19, p.243-244):

Idioţia

Idioţia reprezintă o stare accentuată de nedezvoltare mintală şi a întregii personalităţi, de dereglare a dezvoltării psihice şi fizice, însoţită de tulburări endocrine, de malformaţii în structura scheletului şi a craniului.

Motricitatea idioţilor este deficitară, îndeosebi sub aspectul capacităţii de coordonare a mişcărilor, mulţi prezentând tulburări ale mersului şi stereotipii motrice, în ceea ce priveşte dezvoltarea vorbirii, de obicei, aceşti handicapaţi grav nu depăşesc stadiul însuşirii unor cuvinte izolate, pe care, de cele mai multe ori, le pronunţă deformat.

Nu înţeleg ambianţa în care se găsesc şi nu reacţionează adecvat condiţiilor concrete care-i înconjură. Nu reuşesc să-şi formeze nici deprinderile elementare de autoservire.

Manifestă accentuate tulburări în comportament, pe fondul unei stări generale de apatie sau, dimpotrivă, a unei permanente agitaţii. Necesită o supraveghere şi o îngrijire neîntreruptă, fiind dirijaţi, de obicei, spre instituţii de asistenţă sau rămânând în îngrijirea permanentă a familiei.

Imbecilitatea

Imbecilitatea reprezintă o stare de dereglare a dezvoltării fizice şi psihice, mai puţin accentuată decât în cazurile de idioţie, totuşi suficient de evidentă.

Imbecilii îşi însuşesc unele ele­mente ale vorbirii, dar bagajul lor de cuvinte este limitat, iar pronunţia -alterată. Deosebit de evidente sunt insuficienţele motricitatii fine, ceea ce influenţează puternic asupra capacităţii lor de însuşire a scrierii.

Manifestă o accentuată nedezvoltare a capacităţilor cognitive, îndeo­sebi a proceselor analitico-sintetice, ceea ce determină dificultăţi importante în activitatea de formare chiar şi a celor mai elementare deprinderi de citit şi socotit.

Comportamentul lor este pueril, inadaptat, chiar şi cerinţelor simple ale activităţii şcolare, în condiţiile unei asistenţe şi educaţii speciale permanente, ei reuşesc, totuşi, să-şi formeze deprinderi elementare de autoservire, de comportament şi de muncă simplă.

Nu reuşesc să atingă un suficient grad de orientare şi de adaptare la cerinţele mediului înconjurător, rămâ­nândîntr-o permanentă stare de dependenţă.

De obicei, sunt orientaţi spre instituţii de asistenţă socială şi de educaţie elementară, unde li se formează deprinderi simple de muncă în condiţii protejate.

Debilitatea mintală

Debilitatea mintală reprezintă, la rândul său, o stare de insufi­cientă dezvoltare mintală şi fizică, mai puţin accentuată însă decât în cazurile de imbecilitate.

Debilii mintal îşi însuşesc vorbirea, iar tulbu­rările lor motrice pot fi corectate într-o asemenea măsură care să le permită pregătirea pentru o activitate practică simplă.

Cu toată dimi­nuarea capacităţilor intelectuale, debilii mintal sunt capabili să-şi însu­şească deprinderile elementare de citit, scris şi socotit, să facă faţă cerinţelor ce rezultă din programele de învăţământ ale şcolii speciale. Comportamentul lor poate fi mai uşor educat, ei reuşind să se orienteze, mulţumitor, în situaţii simple, să se supună regulilor de con­duită în şcoala specială, să execute diferite sarcini elementare în activitatea instructiv-educativă. Pot fi pregătiţi pentru anumite munci simple, cei mai mulţi dintre ei reuşind, ulterior, să se integreze, cu rezultate acceptabile, în colectivităţi obişnuite.

În literatura de specialitate, acest mod de a descrie carac­teristicile deficienţei mintale, pe niveluri de gravitate, mai este numit şi «Sindromul oligofrenic» sau «Sindromul Luria-Pevzner».

Aşa cum arătam şi în lucrarea citată la începutul prezentului capitol (94), este evident că asemenea descrieri ale unor caracteristici de bază ale gradelor deficienţei mintale, ale dezvoltării vorbirii şi motri­citatii, ale capacităţii de autoservire şi ale comportamentului, iar, în ultimă instanţă, sub aspectul perspectivelor de instruire şi de integrare socială, reprezintă pentru activitatea practică de educaţie şi de recuperare, o bază mai temeinică decât simpla raportare la un coe­ficient intelectual stabilit psihometric.
Dar tocmai necesităţile multiple ale activităţii practice demonstrează că nici această modalitate de a defini deficienţa mintală prin descrierea profunzimii deficitului intelec­tual şi a altor caracteristici negative nu rezolvă până la capăt problema abordării calitative a acestui fenomen.

De fapt, o abordare calitativă trebuie să se bazeze pe analiza tabloului complex, pe care-l oferă dezvoltarea copilului cu deficienţe în momentul desfăşurării investigaţiilor diagnostice - tablou în care parametrii calitativi nu pot fi rupţi de indicii cantitativi.

4.3. R. Zazzo subliniază, în acest sens, că, de fapt, «nu este cazul să se aleagă între o definiţie cantitativă şi o definiţie calitativă a debilităţii mintale, dacă se înţelege bine care este modul de folosire a cifrelor în psihologie. Rolul lor este întotdeauna de a exprima gradele şi nuanţele unei calităţi. Ele nu suprimă calitatea, ci o simbolizează» (134, p.337).

În acelaşi timp, nu trebuie uitat că orice descriere sau carac­terizare de ansamblu a deficienţei mintale (după modelul «Sindromul lui Strauss») sau descrierea particularităţilor pe niveluri de gravitate (după modelul «Sindromul Luria-Pevzner») se referă la cele mai frecvente trăsături ale grupului în ansamblu, în realitate, există nume­roase şi importante variaţii individuale, ceea ce-l îndreptăţeşte pe M. Chiva (1973) să afirme că «această variabilitate constituie chiar una dintre caracteristicile grupului» (12, p.260).

În consecinţă, sunt tot mai numeroşi acei autori care, insistând asupra necesităţii unui studiu corelat al indicilor cantitativi şi calitativi, ce caracterizează fenomenul deficienţei mintale, în ansamblul său, subliniază varietatea situaţiilor în care acest fenomen îşi găseşte concretizarea în structura personalităţii fiecărui individ cu deficienţă mintală. T. Kulcsar (1978) oferă modelul practic al unui asemenea studiu, bazat pe aplicarea mai multor probe standardizate - vizând atât capacităţile intelectuale, cât şi nivelul dezvoltării altor laturi ale perso­nalităţii - în asociere cu diferite procedee ale metodei clinice şi cu urmărirea evoluţiei copilului sub influenţa activităţilor organizate de învăţare şi de educaţie.
Totodată - aşa cum demonstrează M. Rutier (1984) - diagnos­ticul disfuncţiilor mintale la copil trebuie să ţină seama, în aceeaşi măsură, nu numai de starea concretă a copilului însuşi, ci şi de con­textul social în care el se dezvoltă. De aceea, autorul citat consideră că, pentru a realiza o evaluare diagnostică temeinică, trebuie studiate şi puse în evidenţă, neapărat, următoarele aspecte:

• 
  sindromul clinic;
  
• 
  nivelul dezvoltării mintale;
  
• 
  factorii etiologici biologici;
  
• 
  factorii etiologici psihosociali şi
  
• 
  starea generală de dezvoltare.
  

O asemenea evaluare complexă şi dinamică nu poate fi realizată, însă, decât pe baza unor investigaţii variate, care necesită o echipă de specialişti, un timp suficient de lucru cu fiecare copil şi un instrumentar adecvat obiectivelor diagnostice urmărite.