Vampirul Lestat

Poarta mi-a fost deschisă de un zeu care mi-a spus doar atît: "Vino."

Coborînd inevitabilele trepte, m-a cuprins spaima, şi ea a continuat să mă ţină, precum un cleşte, în vreme ce parcurgeam acel tunel întunecat, coborîtor. Am aprins lumînarea pe care o adusesem cu mine şi am descoperit că pătrundeam într-un templu subteran, construit cu mult înainte ca oraşul să fi fost întemeiat, un sanctuar ce fusese probabil clădit în vremea vechilor faraoni, cu zidurile acoperite de mici picturi ce descriau viaţa în Egiptul antichităţii.

Apoi am zărit scrisul acela magnific, figurativ, cu mumii minuscule, cu păsări şi braţe lipsite de trup ce îmbrăţişau, cu şerpi încolăcindu-se.

Mi-am urmat calea, ajungînd într-un tîrziu într-o încăpere vastă, plină de coloane cu baza pătrată, avînd tavanul înalt. Picturile acopereau,şi aici, fiecare colţişor al zidurilor de piatră.

Cu coada ochiului, am descoperit atunci ceva ce mi s-a părut, mai întîi, a fi o statuie, o siluetă neagră sprijinindu-şi cu un braţ trupul de una dintre coloanele de piatră. Ştiam însă că nu era o statuie. Nici unul dintre zeii Egiptului ce fuseseră sculptaţi în diorită nu fusese repre­zentat într-o asemenea atitudine şi nici nu îşi acoperise goliciunea cu pînză de in adevărat.

M-am întors lent, încercînd parcă să mă feresc de a-l vedea întreg, şi am descoperit aceeaşi carnaţie pîrjolită, acelaşi păr curgînd în valuri, negru de astă dată, aceeaşi ochi galbeni. Buzele scorojite îi dezveleau gingiile arse şi dinţii şi fiecare răsuflare parcă îi provoca durere.

― De unde vii şi cum ai ajuns aici? m-a întrebat în greacă.

M-am văzut aşa cum, probabil, mă vedea el, luminos şi puternic, avînd chiar în ochii albaştri o urmă de mister. Mi-am văzut veşmintele romane, tunica albă de in strînsă la brîu cu o cingătoare aurie, mantia roşiatică pe care o purtam. Cu părul lung, auriu, arătam cu siguranţă ca un peregrin din pădurile nordului, "civilizat" doar la supra­faţă. Poate că, de-acum, asta şi devenisem.

L-am privit mai pe îndelete. Îl vedeam mai bine acum, îi vedeam carnea plină de cicatrice lipită de coaste, mulată pe omoplaţi, îi vedeam oasele bazinului ieşind în eviden­ţă. Fiinţa aceasta nu era însă flămîndă. Băuse de curînd sînge omenesc. Dar suferinţa emana dinspre el precum o căldură puternică, de parcă focul ar mai fi ars, de parcă în el era închis iadul.

― Cum ai scăpat de pîrjol? m-a întrebat. Ce te-a salvat? Răspunde!

― Nu m-a salvat nimic, i-am răspuns, vorbindu-i greceşte, aşa cum făcuse şi el.

M-am apropiat de el şi, văzînd că se ferea de flacără, am ţinut lumînarea deoparte. La viaţa lui, fusese zvelt şi lat în umeri, precum faraonii de odinioară, iar pletele sale lungi şi negre aveau bretonul tăiat drept, scurt.

― Nu existam încă atunci cînd s-a întîmplat, am spus. De abia apoi, zeul din desişul sacru m-a creat, în Galia.

― Aşadar, cel ce te-a creat a scăpat cu bine.

― Nu, a ars ca şi tine, dar era îndeajuns de puternic pentru a mă crea. Mi-a dat şi mi-a luat sîngele de mai multe ori. Mi-a spus: "Du-te în Egipt şi află de ce s-au întîmplat toate astea." Mi-a spus că zeii codrului au fost cuprinşi de flăcări, unii în somn, iar alţii în stare de veghe. Spunea că întregul nord a fost lovit de această nenorocire.

― Da... a încuviinţat, slobozind un chicotit răguşit ce a părut a-i scutura întregul trup. Şi doar cei vîrstnici au avut puterea de a supravieţui, de a îndura suferinţa pe care numai nemurirea o poate naşte. Aşadar, îndurăm suferinţa. Şi totuşi, iată, tu ai fost creat, ai venit aici. Îţi va fi dat să mai trăieşti multe. Dar e oare drept să fie aşa? Ar fi îngăduit oare Mama şi Tatăl să se întîmple toate aces­tea, dacă n-ar fi venit timpul?

― Dar cine sînt Mama şi Tatăl? am întrebat, căci ştiam că, atunci cînd spunea "Mama", nu se referea la pămînt.

― Ei sînt cei dintîi dintre noi, a venit răspunsul, cei din care ne tragem cu toţii.

Am încercat să-i pătrund gîndurile, să caut adevărul din ele, dar el ştia ce făceam, şi mintea i s-a închis precum o floare atinsă de frig.

― Vino cu mine, mi-a cerut.

A pornit, cu paşi tîrşiţi, ieşind din încăperea vastă, pe un coridor lung, decorat la fel cum fusese şi camera.

Mi-am dat seama că ne aflam într-un loc şi mai vechi, ceva ce fusese construit înaintea templului pe care tocmai îl părăsisem. Nu ştiu de unde am ştiut asta. Răcoarea pe care ai simţit-o coborînd treptele de aici, de pe insulă, nu se simţea acolo. Asemenea senzaţii nu-ţi e dat să trăieşti în Egipt. Acolo simţi cu totul altceva. Acolo se simte o prezenţă vie în atmosfera însăşi.

Dar dovezile vechimii au devenit şi mai evidente, pe măsură ce înaintam. Picturile de pe acele ziduri erau mai vechi, culorile mai şterse, iar pe ici, pe colo ipsosul colorat al zugrăvelii era plesnit. Însuşi stilul era altul. Pletele negre ale minusculelor personaje erau mai dese şi mai lungi, totul părea atrăgător, mai plin de lumină, iar desenul era mai fin executat.

Undeva, în depărtare, se auzeau picături de apă căzînd pe piatră. Sunetul lor stîrnea ecouri cîntate în tunelul îngust. Mi se părea că zidurile capturaseră viaţa în figuri­nele pictate cu gingăşie, că vraja artiştilor din vechime se transcrisese prin vîrfurile penelurilor, umplînd persona­jele de o aură mistică. Aveam senzaţia că aud şoapte pline de viaţă acolo unde nimeni nu glăsuia. Continuitatea isto­riei se făcea simţită, în ciuda faptului că nimeni nu stătea să-i dea ascultare.

Silueta negricioasă care mă preceda s-a oprit, văzînd că priveam zidurile. Mi-a făcut un gest larg, îndemnîndu-mă să îl urmez, şi am trecut pe sub un portic, intrînd într-o odaie lungă, dreptunghiulară, acoperită în întregime cu hieroglife artistic executate. Îmi dădea impresia că mă aflam într-un manuscris. Drept înainte, am zărit două sar­cofage vechi, egiptene, sprijinite, cap la cap, lîngă perete.

Aceste cutii fuseseră sculptate potrivit contururilor mumiilor pentru care fuseseră alcătuite şi erau decorate cu reprezentări ale morţii, cu chipuri din aur modelat, avînd ochii încrustaţi cu lapislazuli.

Am ridicat candela. Cu un efort vizibil, gazda mea a deschis încuietorile sarcofagelor şi a dat la o parte capa­cele, arătîndu-mi ce se afla înăuntru.

Mai întîi, mi s-au părut a fi două cadavre, apoi mi-am dat însă seama că nu erau decît nişte mormane de cenuşă şi scrum, avînd forme omeneşti. Nici un ţesut nu rămăsese întreg, cu excepţia cîte unui colţ ici, a unei aşchii de os colo.

― Oricît de mult sînge li s-ar da, nu mai pot fi aduşi înapoi, a şoptit călăuza mea. Au trecut de pragul reînvierii. Toate vasele de sînge le-au fost distruse. Cei care puteau să reînvie, au înviat. Vor trece veacuri pînă cînd ne vom vindeca, pînă cînd chinurile noastre au să înceteze.

Înainte ca el să fi închis sarcofagele, am apucat să văd că zăvoarele erau înnegrite de focul care îi consumase pe cei doi. Sincer să fiu, nu-mi părea cîtuşi de puţin rău să văd din nou capacele închise.

S-a întors şi s-a îndreptat din nou spre uşă, iar eu l-am urmat, cu lumînarea în mînă. El însă s-a oprit şi a privit iar în urmă, spre cele două coşciuge.

― Cînd cenuşa lor se va fi risipit, sufletele lor vor fi iarăşi libere.

― Dar, atunci, de ce nu împrăştiaţi cenuşa? am spus, încercînd să-mi domolesc disperarea care mi se făcea simţită în glas.

― Crezi că asta ar trebui să fac? m-a întrebat, şi carnea pîrjolită din jurul ochilor săi s-a încreţit. Chiar aşa crezi?

― De ce mă întrebi pe mine? am exclamat surprins.

Nu mi-a răspuns sau mai degrabă mi-a răspuns slobo­zind din nou hohotele acelea uscate de rîs care păreau că îi exprimă şi suferinţa. Apoi şi-a urmat calea, pătrunzînd într-o odaie luminată.

Am intrat într-o bibliotecă, unde lumina pîlpîitoare a unor lumînări pe jumătate topite mi-a dezvăluit poliţe lungi, pline de pergamente şi papirusuri făcute sul.

Fireşte, vederea acestei încăperi mi-a stîrnit entuziasmul, căci o bibliotecă mi se păruse dintotdeauna un loc plin de înţelesuri. Era cred, unicul loc în care sănătatea mea min­tală de odinioară se regăsea întreagă.

M-a cuprins însă uimirea, zărind, dincolo de masa de scris, un seamăn de-al nostru ce-şi aţintise privirile în podea.

Acesta era însă total lipsit de păr şi, deşi era negru precum catranul, trupul îi era plin şi strălucitor, de parcă ar fi fost uns cu ulei. Obrajii săi erau frumoşi, mîna, ieşind din mîneca tunicii de in, era graţios modelată şi muşchii pieptului dezgolit erau armonios distribuiţi.

S-a întors şi m-a privit. Şi, în clipa aceea, un contact aparte, mai tăcut decît însăşi tăcerea, s-a stabilit între noi.

― El e cel vîrstnic, mi-a spus uscăţivul, cel care mă condusese pînă atunci. Vezi tu însuţi cît de bine a rezistat focului. Focul nu l-a schimbat, l-a făcut mai receptiv. Şade şi tace, semănînd tot mai mult cu Mama şi Tatăl. Din cînd în cînd, citeşte. Uneori pleacă să se plimbe în lumea de afară. Bea sînge, ascultă muzică. Alteori dansează. Vorbeşte cu muritorii pe străzile Alexandriei, însă nouă refuză să ne vorbească. Dar el ştie... El ştie de ce s-a întîmplat ceea ce ni s-a întîmplat.

― Lasă-ne singuri, am rostit.

Aveam simţămîntul pe care-l încerca oricine în aseme­nea situaţii. Avea să îmi vorbească. Aveam să scot ceva de la el, aveam să reuşesc acolo unde toţi ceilalţi eşuaseră. Dar imboldul acesta nu era dictat numai de către orgoliu. Eram convins că el era cel care venise să mă privească. El era cel care mă privise din poarta grădinii.

Simţisem ceva anume în privirea pe care mi-o aruncase. Spune-i cum vrei, inteligenţă, interes sau recunoaşterea unor calităţi comune. Avea ceva aparte.

Ştiam că port în mine posibilităţile unei lumi diferite, o lume necunoscută zeului din desiş, chiar şi acestei fiinţe slăbite şi suferinde care îl privea pe cel vîrstnic cu atîta disperare.

După cum îi cerusem, cel slab s-a îndepărtat. M-am apropiat de masa de scris şi m-am adresat celui vîrstnic.

― Ce trebuie să fac? l-am întrebat în greceşte. A ridi­cat brusc privirile, şi-am văzut din nou, sclipindu-i în ochi, inteligenţa despre care am vorbit adineauri. Mai are vreun rost să-ţi pun şi alte întrebări? am continuat.

Îmi alesesem cu grijă intonaţia. Nu conţinea nimic formal, nimic reverenţios. Era un ton cît se poate de familiar.

― Ce cauţi de fapt? m-a întrebat pe neaşteptate în latineşte, cu glasul plin de răceală, cu colţurile gurii înco­voiate în jos, cu o expresie brutală şi sfidătoare intenţionată.

Am fost încîntat să trec la vorbirea latinească.

― Ai auzit ce i-am zis celuilalt, i-am spus cu aceeaşi voce relaxată. Ai auzit, aşadar cum am fost creat de către zeul din desiş, în ţara keltoilor, cum mi-a poruncit creato­rul meu să aflu de ce zeii au murit în chinurile flăcărilor.

― Tu n-ai venit aici în numele zeilor desişului! mi-a replicat la fel de sardonic ca mai înainte.

Stătea în continuare cu capul plecat. Mă privea cînd şi cînd, în treacăt, iar asta îl făcea să pară şi mai sfidător.

― Într-un fel da, într-altul, nu, am zis. Dacă ne e dat să pierim astfel, aş vrea să ştiu de ce. Ceea ce s-a întîmplat o dată, s-ar putea repeta. Aş vrea să aflu dacă sîntem cu adevărat zei, iar dacă acesta e răspunsul, care ne sînt înda­toririle faţă de oameni. Există cu adevărat Mama şi Tatăl ori sînt numai o legendă? Cum au început toate acestea? Fireşte, vreau să aflu totul.

― Din întîmplare, a răspuns.

― Din întîmplare?

M-am aplecat spre el. Mi se părea că nu auzisem bine.

― Totul a început din întîmplare, a rostit el rece, cu aerul că întrebarea pusă de mine fusese o absurditate. Totul a început în urmă cu patru mii de ani, din întîmplare, iar magia şi religia au învăluit de atunci totul într-o aură de mister.

― Îmi spui adevărul, nu-i aşa?

― De ce nu? De ce te-aş feri de adevăr? Ce interes aş avea să te mint? Nici măcar nu ştiu cine eşti şi, la urma urmei, puţin îmi pasă...

― Atunci spune-mi ce înţelegi prin "întîmplare"? am insistat.

― Poate-ţi voi spune. Sau, poate, nu. Am vorbit mai mult în ultimele clipe decît în ultimii ani. Povestea acestei întîmplări nu e, poate, cu nimic mai adevărată decît mitu­rile cu care se delectează ceilalţi. Ceilalţi au ales însă, întotdeauna, miturile. Asta îţi doreşti, nu-i aşa?

Glasul i s-a umflat, şi s-a ridicat în picioare, de parcă furia vocii sale îi impunea să se ridice.

― O poveste despre crearea noastră, asemănătoare cu Geneza evreilor, cu poveştile lui Homer, cu bîlbîielile poeţilor tăi romani, Virgiliu şi Ovidiu, un ghiveci străluci­tor de simboluri din care viaţa însăşi se presupune a fi izvorît. Rămăsese în picioare şi ţipa la mine, pe fruntea-i neagră se umflaseră vinişoare, gata-gata să plesnească, iar pumnul încleştat apăsa cu putere tăblia mesei. Poveştile de felul ăsta umplu toate documentele din această încăpere şi-ai să le regăseşti în felurite fragmente din imnuri şi incantaţii. Ei, tot mai vrei s-asculţi povestea? E la fel de adevărată ca oricare alta.

― Spune-mi ce vrei, i-am zis, încercînd să-mi păstrez calmul.

Nivelul ridicat al tonului său îmi rănea auzul. Am auzit larmă în încăperile învecinate. Alte creaturi, asemeni fiin­ţei uscăţive care mă condusese pînă aici, se agitau acolo, ascultînd.

― Ce-ar fi să începi, am rostit, pe un ton muşcător, prin a-mi mărturisi de ce ai venit la casa mea din Alexan­dria? Tu eşti cel ce m-a călăuzit încoace. De ce-ai făcut-o? Ca să ţipi la mine? Ca să mă blestemi fiindcă te întreb de unde ne tragem?

― Linişteşte-te.

― Ţi-aş putea cere acelaşi lucru.

M-a privit din cap pînă-n picioare, apoi a surîs. Şi-a desfăcut braţele, ca pentru a mă îmbrăţişa, ori a-mi ura bun venit, şi a ridicat din umeri.

― Vreau să-mi povesteşti despre acea întîmplare, am spus. Dacă aş şti că asta ar folosi la ceva, ţi-aş cădea în ge­nunchi, implorîndu-te. Cum te-aş putea determina să-mi povesteşti?

Chipul său a trecut printr-o serie de transformări remarcabile. Îi simţeam gîndurile, dar nu i le auzeam, percepeam doar o urmă de umor cătrănit. Cînd, în sfîrşit, a glăsuit din nou, vocea i se îngroşase, exprima suferinţă, părea a se sufoca.

― Află, aşadar, străvechea noastră poveste: Zeul cel bun, Osiris, cel dintîi faraon al Egiptului în vremurile îndepărtate, cînd scrisul nu fusese încă inventat, a fost ucis de către oameni răi. Cînd soţia sa, Isis, i-a adunat la un loc fragmentele risipite ale trupului, el a devenit ne­muritor şi, din acea clipă, a domnit peste împărăţia morţi­lor. Aceasta este împărăţia lunii şi a nopţii. Lui şi marii sale zeiţe îi erau aduse sacrificii de sînge, iar el îl sorbea. Dar preoţii au încercat să-i fure taina nemuririi, astfel încît venerarea sa a devenit ea însăşi o taină, iar templele sale au ajuns a fi cunoscute numai de către cei care îl apărau de zeul soare, care, în orice clipă, ar fi putut să-l distrugă pe Osiris cu razele-i ucigătoare. Aceasta este legenda, dar e uşor să deosebeşti, în ea, adevărul de poveste. Regele străvechi descoperise ceva ― sau mai degrabă, printr-o întîmplare nefericită, dăduse peste ceva ― care îi oferea puteri nefireşti ce ar fi putut provoca un rău incalculabil, folosite de cei rău intenţionaţi din anturajul său, astfel încît el a transformat totul într-un ceremonial de adorare, încercînd să limiteze folosirea sîngelui puterii la cei din jurul său, care aveau să îl folosească numai paşnic, pentru magie albă, nimic altceva. Şi iată-ne aici.

― Iar Mama şi Tatăl sînt Isis şi Osiris?

― Şi da, şi nu. Ei sînt cei dintîi. Isis şi Osiris sînt numele folosite în miturile pe care le istoriseau ei sau în vechile practici ale veneraţiei de care se bucurau.

― Dar, atunci, care a fost întîmplarea? Cum s-au descoperit toate astea?

M-a privit în tăcere vreme îndelungată, apoi s-a aşezat, din nou, întorcîndu-şi privirile ca mai înainte.

― De ce să-ţi spun? m-a întrebat, dar, de astă dată, în glasul lui se putea ghici un sentiment nou, de parcă într-a­devăr ar fi avut nevoie de un răspuns la această întrebare. De ce aş face-o? Dacă Mama şi Tatăl nu se ridică din nisi­puri pentru a se ascunde din calea soarelui ce se iveşte deasupra orizontului, de ce să fac eu vreo mişcare? De ce să vorbesc? De ce să continuu?

M-a privit din nou.

― Deci asta s-a întîmplat, Mama şi Tatăl au căzut pradă razelor soarelui?

― Au fost lăsaţi pradă soarelui, scumpul meu Marius.

Faptul că îmi cunoştea numele m-a uimit.

― Au fost lăsaţi dinadins la soare. Mama şi Tatăl nu se mişcă niciodată de bunăvoie decît pentru a-şi şopti cîte ceva ori pentru a-i doborî pe cei mai îndrăzneţi dintre noi care cutează a se apropia, pentru că rîvnesc la sîngele lor vindecător. Ne-ar putea pune pe picioare pe toţi cei ce am fost arşi, dacă ne-ar lăsa să sorbim din sîngele vindecător.

Mama şi Tatăl există de patru mii de ani, şi, îţi dai seama, sîngele nostru devine mai puternic cu fiecare victimă, o dată cu trecerea fiecărui anotimp. Devine mai puternic chiar şi prin abstinenţă, căci de îndată ce lipsurile încetează, ne bucurăm de puteri sporite. Dar Mamei şi Tatălui nu le mai pasă de copiii lor. Iar de-acum, se pare că nu le mai pasă nici de ei înşişi. Nu e de mirare că, după patru mii de ani, şi-au dorit să vadă măcar soarele!

De la venirea grecilor în Egipt, de cînd vechile meşte­şuguri au fost pervertite, nu ne-au mai vorbit. Nu ne-au îngăduit nici măcar să-i vedem clipind. Şi ce mai e de-acum Egiptul? Nimic, doar grînarul Romei. Cînd Mama şi Tatăl se încordează pentru a ne alunga, cînd vrem să le sorbim sîngele din vine, sînt tari ca fierul şi nu se dau în lături să ne rupă oasele. Iar dacă lor nu le mai pasă de nimic, de ce mi-ar mai păsa mie?

L-am studiat îndelung.

― Şi susţii, deci, că aceasta a fost cauza arderii celor­lalţi? am întrebat. Faptul că Mama şi Tatăl au fost lăsaţi pradă soarelui?

A încuviinţat.

― De la ei ne vine sîngele! a răspuns el. Sîngele nostru e sîngele lor. Sîntem legaţi, şi ce li se întîmplă lor, ni se întîmplă şi nouă. Dacă ei sînt arşi, ardem şi noi.

― Sîntem legaţi de ei! am şoptit cuprins de uimire.

― Exact, scumpul meu Marius, a încuviinţat, privindu-mă, părînd că se delectează cu spaima care mă cuprin­sese. Iată de ce au fost păziţi vreme de o mie de ani, iată de ce li se aduc victime ca ofrandă, iată de ce sînt veneraţi. Tot ce pătimesc ei, îndurăm şi noi.

― Cine a făcut-o? Cine i-a lăsat dinadins la soare?

A slobozit un rîs tăcut.

― Cel care îi păzea, cel care n-a mai putut îndura, cel care purtase această povară de prea mult timp, fără să fi putut convinge pe cineva să o preia. În cele din urmă, plîngînd şi chinuindu-se, i-a scos în nisipurile deşertului şi i-a lăsat acolo, ca două statui.

― Şi soarta e înlănţuită de ei, am murmurat.

― Da. Dar, vezi tu, nu cred că cel ce îi păzea mai credea acest lucru. Pentru el, era doar o poveste veche. La urma urmei, cum îţi spuneam, erau veneraţi de către noi, aşa cum noi sîntem, la rîndul nostru, adoraţi de către muritori, şi nimeni nu îndrăznea să le facă vreun rău. Nimeni nu îndrăznea să ridice torţa pentru a vedea mai bine, dacă prin asta ne provoca durere nouă, celorlalţi. Nu. El nu mai credea în aşa ceva. I-a lăsat în deşert şi, în noaptea următoare, cînd a deschis ochii în coşciug, văzîndu-se ars, transformat într-o grozăvie pîrjolită, s-a pus pe urlat.

― Dar voi i-aţi readus sub pămînt.

― Da.

― Şi sînt şi ei, ca şi voi, înnegriţi...

― Nu, pielea lor s-a întunecat puţin, precum bronzul auriu, precum carnea rumenită-n proţap. Dar nu mai mult. Sînt frumoşi ca şi înainte, de parcă frumuseţea ar fi devenit acum moştenirea lor, de parcă ea ar fi o părticică din ceea ce le-a fost hărăzit. Privesc drept înainte, cum au privit dintotdeauna, dar nu-şi mai lasă capetele unul către celălalt, nu mai şuşotesc în convorbirile lor de taină, nu ne mai îngăduie să le bem sîngele. Cît despre victimele pe care le oferim, nu le mai posedă decît rareori şi numai cînd sînt singuri. Nimeni nu ştie cînd vor bea ori cînd vor refuza să soarbă sîngele.

Am clătinat din cap. Mă legănam cînd înainte, cînd înapoi, lumînarea îmi pîlpîia în mînă; habar n-aveam ce i-aş fi putut spune, aveam nevoie de puţin timp de gîndire.

El mi-a făcut semn să iau loc în scaunul aflat în partea opusă a mesei de scris. Fără să stau pe gînduri, i-am dat ascultare.

― Oare aşa va fi fost scris, romanule? m-a întrebat. Nu le-o fi fost oare hărăzit să moară în nisipuri, tăcuţi şi încremeniţi precum statuile răsturnate de pe soclu de către cuceritorii unui oraş, în vreme ce îl devastează? N-am fost şi noi înşine sortiţi morţii? Priveşte Egiptul. Te-ntrebi din nou ce mai e acum Egiptul? Doar grînarul Romei. Nu se cădea, aşadar, ca ei să ardă, zi după zi, în nisipuri, în vreme ce toţi din stirpea noastră ar fi pierit în flăcări, precum stelele căzătoare, de-a lungul şi de-a latul lumii?

― Unde sînt acum? m-am interesat.

― De ce vrei să ştii? De ce ţi-aş dezvălui taina? Nu pot fi sfîşiaţi în bucăţi, sînt prea puternici, vîrful unui cuţit de-abia le-ar zgîria pielea. Dar, de vei încerca să-i hăcui, ne vei hăcui pe noi toţi. Arde-i şi ne vei arde pe toţi. În schimb, oricîte-am suferi noi, ei simt doar o mică parte, căci vîrsta îi protejează. Chiar dacă am fi distruşi toţi, nu cred că lor le-ar păsa! Nici măcar nu mai par a avea nevoie de sînge. Poate că, într-adevăr, minţile lor sînt legate de ale noastre. Poate că întreaga noastră suferinţă, toată mizeria pe care o îndurăm, grozăvia sorţii acestei lumi, vine din minţile lor, în vreme ce ei visează, închişi în cara­pacea lor! Nu. Nu-ţi pot spune unde sînt, cum aş putea? Nu, pînă cînd nu mă voi fi hotărît că mi-e totuna, pînă cînd nu voi şti că ceasul morţii a bătut pentru noi.

― Unde sînt? am repetat.

― I-aş putea cufunda în adîncurile mării, a spus, gînditor. Pînă cînd însuşi pămîntul îi va ridica, aducîndu-i la soare, pe creasta unui val uriaş.

Nu i-am dat nici un răspuns. Îl priveam uimit de înflă­cărarea căreia îi dădea glas, înţelegînd-o, dar fiindu-mi totodată milă de el.

― De ce nu i-aş îngropa în adîncurile pămîntului, mai adînc decît se strecoară orice urmă a vieţii, lăsîndu-i să zacă acolo în tăcere, fără să-mi pese de ceea ce simt ori ceea ce gîndesc?

Cum i-aş fi putut răspunde? L-am privit doar, aşteptînd să se mai liniştească. S-a uitat la mine, şi privirea lui, întregul său chip s-a înseninat, devenind aproape încrezător.

― Spune-mi cum au devenit Mama şi Tatăl, l-am rugat.

― De ce?

― Ştii prea bine de ce. Vreau să ştiu! De ce m-ai mai căutat, dacă nu aveai de gînd să-mi spui?

― Şi ce dacă am venit la tine? Ce dacă am vrut să văd cu propriii mei ochi cum arată romanul? Vom muri cu toţii, iar tu vei muri o dată cu noi. Am vrut să ştiu cum arată noul chip al magiei noastre. La urma urmei, cine ne mai adoră în ziua de azi? Războinicii blonzi din nordul Europei? Cîţiva egipteni bătrîni în criptele tainice de dincolo de nisipuri? Nu trăim în templele Romei ori ale Greciei. N-am trăit niciodată acolo. Şi totuşi, ei celebrează mitul nostru ― singurul mit ― invocă numele Tatălui şi al Mamei...

― Puţin îmi pasă, am replicat. Ştii că nu-mi pasă de asta. Noi doi semănăm. N-am de gînd să mă întorc în pădurile nordului şi să creez o rasă nouă de zei pentru barbarii aceia. Dar acum sînt aici, ca să aflu ceea ce e de aflat, iar tu ai să-mi spui.

― Fie. Fiindcă tu înţelegi că nimic nu mai are vreun rost, fiindcă poţi înţelege tăcerea Mamei şi a Tatălui, am să-ţi spun. Dar ia aminte, pot oricînd să distrug, să aduc dezastrul asupra noastră. Pot oricînd să îi dau pe Mamă şi pe Tată pradă focului! Ne vom lipsi însă de iniţieri prelungi şi de vorbe meşteşugite. Vom lăsa deoparte miturile ce au pierit în nisipuri, în clipa cînd întîia rază de soare a strălucit deasupra Mamei şi a Tatălui. Am să îţi spun ce scrie în aceste pergamente pe care ni le-au lăsat Mama şi Tatăl. Pune-ţi jos lumînarea. Şi ascultă ce-ţi voi spune.

10
IATĂ ce ţi-ar dezvălui aceste pergamente, dacă le-ai putea descifra... Ele spun că două fiinţe umane, Akasha şi Enkil, au venit în Egipt dintr-o altă ţară mult mai veche. Asta se întîmpla cu mult înainte ca scrisul să fi fost născocit, înainte de înălţarea celei dintîi piramide, cînd egiptenii mai erau canibali şi îşi ucideau vrăjmaşii pentru a-i mînca.