Vampirul Lestat

― M-ai putea ajuta să plec de aici, ai putea veni cu mine la Roma. Am o vilă, numai a mea, pe faleza care domină Golful Napoli. Îţi jur că n-ai văzut niciodată o asemenea privelişte. Dacă mă ajuţi, te voi lăsa să stai acolo cît vei dori şi nu-ţi voi cere decît să-mi repeţi toate aceste imnuri şi poeme, ca să le pot aşterne pe hîrtie.

― De ce încerci să mă corupi? m-a întrebat, dar se vedea limpede că era tentat de lumea din care veneam.

Mi-a mărturisit că ajunsese în oraşul grecesc Massili cu cîteva săptămîni înaintea sosirii mele acolo şi îi plăcu­seră la nebunie vinul roman şi navele care acostau în port, precum şi mîncărurile exotice din care gustase.

― Nu încerc să te corup! Nu cred însă în aceleaşi lucruri ca şi tine, iar faptul că m-ai răpit nu are să schimbe acest lucru.

Din plictiseală şi curiozitate îi ascultam însă rugăciu­nile, chinuit de teama a ceea ce mi se pregătea.

Am început să îi aştept venirea, să aştept ca faţa lui palidă, albă ca neaua, să ilumineze încăperea goală, să aştept clipele cînd vocea lui calmă şi măsurată o umplea cu toate acele nonsensuri atît de melodioase.

Curînd, m-am lămurit că versurile cîntecelor sale nu istoriseau poveşti despre zei, aşa cum se întîmplă în ritua­lurile latine sau greceşti. Din fragmente, însă, am început să reconstitui identitatea şi caracteristicile zeilor. Tribul din ceruri cuprindea, aşa cum bănuisem de altfel, zeităţi comune tuturor mitologiilor.

Dar zeul care eram hărăzit să devin exercita cea mai mare influenţă asupra lui Mael, precum şi asupra acelora pe care îi învăţa el. Zeul acesta nu avea nici un nume, în schimb, era onorat cu numeroase titluri, dintre care Băutorul de Sînge era cel mai des repetat. Mai era numit şi Cel Alb, Zeul Nopţii, Zeul Stejarului, Amantul Mamei.

Acest zeu îşi cerea ofranda de sînge la fiecare lună plină. De Samhain însă (întîia zi a lui noiembrie în calen­darul creştin de acum, ziua care a devenit Sărbătoarea tuturor Sfinţilor sau Ziua Morţilor), acest zeu accepta cel mai mare număr de sacrificii omeneşti, în faţa întregului trib, ca o promisiune a sporirii recoltelor, glăsuind pentru a face profeţii şi a emite sentinţe.

El o slujea astfel pe Mama cea Mare, cea nevăzută, şi, totuşi, atotprezentă, Mama tuturor lucrurilor, a pămîntului, a copacilor, a cerului, a tuturor oamenilor şi însăşi a Bău­torului de Sînge care hălăduia în grădina ei.

Interesul meu a sporit, dar o dată cu el mi s-au adîncit şi temerile. Desigur, venerarea Mamei celei Mari nu-mi era cunoscută. Mama Pămînt şi Mama Tuturor Lucrurilor erau venerate sub o duzină de nume dintr-un colţ în celălalt al Imperiului, la fel şi cel ce îi era amant şi soţ, Zeul cel Muritor, cel crescut întru bărbăţie precum cresc recoltele, cel secerat, asemeni recoltelor, în vreme ce Mama rămîne veşnică. Vechiul şi blîndul mit al trecerii anotimpurilor. Celebrarea sa era însă departe de a fi blîndă, pretutindeni.

Căci Divina Mamă era, totodată, Moartea, pămîntul care înghite rămăşiţele acelui amant muritor, ţărîna în care ne cufundăm cu toţii. În spiritul acestui străvechi adevăr ― vechi de cînd obiceiul semănatului ― se desfăşurau mii de ritualuri sîngeroase.

Zeiţa era adorată, sub numele de Cybele, şi la Roma. Îmi fusese dat să văd preoţi castrîndu-se singuri, în frene­zia devoţiunii. Zeii din miturile acestea cunoşteau şi ei sfîrşituri care de care mai violente: Attis era castrat, Dionysos, despicat, bătrînul egiptean Osiris, sfîşiat în bucăţi, înainte ca Mama cea Mare să îl fi readus la viaţă.

Acum îmi era sortit să devin acest Zeu al Fertilităţii ― zeul viei, al grîului, al copacului; ştiam că, orice se va întîmpla, avea să fie groaznic.

Ce altceva îmi mai rămînea, aşadar, de făcut, decît să mă îmbăt şi să cînt rugăciuni alături de Mael, ai cărui ochi se umpleau de lacrimi din cînd în cînd, atunci cînd mă privea.

― Scoate-mă de aici, prostule, am zis o dată cuprins de exasperare. De ce naiba nu devii tu însuţi Zeu al Copa­cului? De ce sînt tocmai eu cel onorat?

― Ţi-am spus doar, zeul mi-a încredinţat vrerea sa. N-am fost eu cel ales.

― Dar, dac-ai fi fost, ai fi făcut-o? l-am întrebat.

Mă săturasem să-mi tot împuie capul cu acele străve­chi ritualuri, conform cărora oricine era ameninţat de boală ori de alte nenorociri, trebuia să ofere zeului un sacrificiu omenesc pentru a se mîntui şi alte asemenea barbarii copilăreşti.

― Mi-ar fi teamă, dar aş accepta. Ştii însă ce e mai de plîns în soarta ta? Faptul că, astfel, sufletul tău va rămîne închis pe vecie în acelaşi trup. Nu va avea şanse ca, prin moartea naturală, să treacă într-un alt trup, într-o altă viaţă. Cît va fi lumea lume, sufletul tău va rămîne sufletul zeului. Ciclul morţii şi al renaşterii se va fi închis în tine.

În ciuda firii sale şi a părerii mele despre credinţa lui în reîncarnare, spusele lui m-au redus la tăcere. Simţeam povara convingerii sale şi îi simţeam tristeţea.

Părul îmi creştea şi se îndesea. Vara fierbinte lăsa locul zilelor mai răcoroase ale toamnei, iar sărbătoarea anuală de Samhain se apropia. Şi totuşi, întrebările nu-mi dădeau pace.

― Pe cîţi ai mai oferit astfel zeului? Ce anume te-a făcut să mă alegi tocmai pe mine?

― N-am mai îndrumat pe nimeni spre a deveni zeu. Dar zeul e bătrîn; magia lui a fost furată. O nenorocire îngrozitoare s-a abătut asupra lui... Dar despre acestea nu mi-e îngăduit să vorbesc. Iată de ce el şi-a ales succesorul. Spunîndu-mi acestea, părea înspăimîntat. Îl luase gura pe dinainte şi ceva anume îi provoca o spaimă nemaipo­menită.

― De unde ştii că are să mă dorească? Sau mai aveţi încă vreo şaizeci de candidaţi îngrămădiţi în fortăreaţa asta?

A clătinat din cap şi, cu un arţag ce nu-i stătea în fire, m-a zgîlţîit:

― Marius, dacă n-ai să bei sîngele, dacă n-ai să pui temelia unei seminţii noi de zei, ce-are să se întîmple cu noi?

― Aş vrea să-mi poată păsa de asta, prietene...

― Ah, dezastru, a zis în şoaptă.

Mi-a vorbit blînd despre înălţarea Romei, de înspăimîntătoarele năvăliri ale lui Caesar, despre decăderea poporului ce vieţuise în aceşti munţi, în aceşti codri din vremuri străvechi, de la începuturile veacurilor, prădînd oraşele grecilor, etruscilor şi romanilor, spre bunăstarea preaputernicelor căpetenii ale triburilor.

― Civilizaţiile se înalţă şi apoi mor, prietene, i-am spus. Vechii zei se închină în faţa celor noi.

― N-ai înţeles, Marius. Zeul nostru n-a fost înfrînt de zeii voştri şi de cei care istorisesc povestiri frivole şi lascive despre aceştia. Zeul nostru era frumos de parcă luna însăşi l-ar fi dăltuit din lumina ei. Vorbea cu un glas la fel de pur ca razele soarelui, învăţîndu-ne cum să ne întrupăm în unitatea tuturor lucrurilor, pentru a scăpa de disperare şi singurătate. Dar l-a lovit un blestem cumplit. În ţinuturile din nord, alţi zei au pierit în chinuri groaznice. A fost răzbunarea zeului soare, deşi nu ştim nici noi şi nici el în ce chip l-a putut lovi blestemul în ceasurile de întuneric şi de somn. Tu ne eşti unica speranţă, Marius. Tu eşti muri­torul care ştie, cel învăţat şi cel dornic să înveţe, cel care se va putea duce în Egipt.

M-am gîndit la spusele lui. M-am gîndit la străvechea legendă a lui Isis şi a lui Osiris, la cele ce se spuneau despre ei, cum că ea ar fi fost pămîntul, iar el, grîul, şi despre Typhon, ucigaşul lui Osiris, care ar fi fost focul soarelui.

Iar acum, acest credincios care vorbea cu zeul îmi spunea că soarele îl găsise pe zeu şi abătuse asupra lui un blestem cumplit.

În cele din urmă, am pierdut şirul gîndurilor.

Petrecusem prea multe zile beat, în singurătate.

Zăceam în beznă şi-mi fredonam imnurile Mamei celei Mari. Dar pentru mine, ea nu era o zeiţă. Nici Diana din Efes, cu sînii ei plini de lapte, nici cumplita Cybele, nici măcar blînda Demeter, a cărei suferinţă şi plîns după Persephone cea dispărută în împărăţia morţii inspirase misterele sacre din Eleusis. Pentru mine, era preabunul pămînt pe care-l adulmecam dincolo de gratiile de la ferestrele acestei încăperi, era vîntul ce purta cu sine frun­zele moarte şi dulceaţa pădurii de un verde întunecat. Era floarea din poiană şi firul abia înmugurit de iarbă, şi apa pe care o auzeam din vreme în vreme susurînd din vreun izvor de munte. Era tot ceea ce îmi mai rămăsese aici, în această odăiţă de lemn, unde totul îmi fusese luat. Ştiam doar atît, laolaltă cu restul oamenilor, că ciclul iernii şi al primăverii, şi al tuturor lucrurilor ascunde ceva, un adevăr care mîntuieşte mai presus de limbaje şi mituri.

Priveam printre gratii la stelele de deasupra capului meu şi mă gîndeam că aveam să mor în chipul cel mai prostesc cu putinţă între oameni pe care nu îi admiram, căci aveau obiceiuri pe care le condamnam. Caracterul sacru al ceremoniei mă molipsise însă. Mă îndemna să dramatizez, să visez şi să abandonez orice speranţă, văzîndu-mă pe mine însumi drept centru a ceva ce poseda propria frumuseţe sălbatică.

Într-o dimineaţă, m-am trezit şi mi-am pipăit părul: crescuse, des şi ondulat, pînă la umeri.

În zilele care-au urmat, fortăreaţa s-a umplut de larmă şi de mişcare. Din toate zările, carele se adunau la porţi. Mii de picioare treceau pragul, înăuntru. Oră de oră, auzeam gălăgia celor ce soseau, unii de foarte departe.

În cele din urmă, Mael şi ceilalţi opt druizi au sosit. Purtau robe albe, proaspete, mirosind primăvăratic a apă curată şi soare. Pletele pieptănate le străluceau.

Cu nespusă grijă, mi-au bărbierit obrajii şi buza supe­rioară. Mi-au pilit unghiile. Mi-au pieptănat pletele şi m-au îmbrăcat într-o robă la fel cu ale lor. Apoi, înconjurat de druizi din toate părţile, am trecut printre văluri albe şi am urcat într-o căruţă.

Am întrezărit alţi bărbaţi în veşminte albe, ţinînd la distanţă mulţimea şi, pentru întîia oară, am devenit conştient de faptul că numai unui număr limitat de druizi le fusese îngăduit să mă vadă.

De îndată ce Mael şi cu mine ne-am aflat sub covilti­rul căruţei, s-au fixat bucăţi de pînză la ambele capete, astfel încît am fost cu totul ascunşi vederii. Ne-am aşezat pe laviţele din lemn negeluit, şi căruţa s-a pus în mişcare. Ceasuri întregi, am călătorit fără să schimbăm vreo vorbă.

Din vreme în vreme, cîte o rază de soare străpungea pînza groasă a coviltirului. Lipindu-mi faţa de ţesătură, am putut vedea pădurea: mai deasă, mai umbrită decît mi-o aminteam. În spatele nostru se întindea un convoi nesfîrşit de căruţe cu gratii de lemn, dincolo de care se agitau o mulţime de oameni, cerînd să li se dea drumul, unindu-şi glasurile într-un cor înfiorător.

― Cine sînt? De ce strigă aşa? am întrebat, în cele din urmă.

Încordarea îmi devenise de nesuportat.

Mael părea ca trezit dintr-un vis.

― Sînt răufăcători, hoţi şi ucigaşi, condamnaţi cu toţii, pe bună dreptate, să piară în sacrificiul cel sfînt.

― Înfiorător, am murmurat.

Era, într-adevăr, înfiorător? Noi, la Roma, ne condamnam criminalii să moară pe cruce, să fie arşi pe rug, să îndure tot soiul de cazne. Eram oare mai civilizaţi, fiindcă nu numeam asta un sacrificiu religios? Keltoii erau poate mai înţelepţi decît noi în această privinţă, căci nu risipeau moartea.

Capul îmi era golit de gînduri. Căruţa mergea înainte, scîrţîind. Îi auzeam pe cei care ne depăşeau, călări şi pedeştri, îndreptîndu-se cu toţii către locul unde avea să se ţină sărbătoarea de Samhain. Aveam să mor, dar nu voiam, cu nici un chip, ca focul să îmi provoace moartea. Mael părea palid şi înspăimîntat. Iar urletele celor aflaţi în căruţele din urma noastră mă scoteau din minţi.

La ce aveam să mă gîndesc în clipa în care aveau să aprindă focul? Ce-aveam să gîndesc cînd voi începe eu însumi să ard? Nu mai puteam să îndur.

― Ce se va întîmpla cu mine? am întrebat deodată, îmi venea să-l sugrum pe Mael. A ridicat ochii şi mi-a şoptit:

― Ce se va întîmpla dacă zeul e deja mort...

― Atunci ne vom duce amîndoi la Roma şi ne vom îmbăta pe cinste cu un vin italian delicios! i-am răspuns tot în şoaptă.

Se înserase cînd, în sfîrşit, căruţa s-a oprit. Gălăgia sporea în jurul nostru, înălţîndu-se precum aburii de rouă în zori.

Cînd am vrut să privesc afară, Mael nu a încercat să mă împiedice.

Eram într-un luminiş uriaş, înconjurat de stejari gigantici. Toate căruţele, inclusiv a noastră, fuseseră trase deoparte, între copaci.

Sute de oameni clădeau ceva, din nenumăraţi butuci, frînghii şi sute de trunchiuri de copaci cu scoarţa aspră, proaspăt doborîţi.

Cele mai mari trunchiuri de copac pe care-mi fusese dat a le vedea fuseseră înălţate în centrul poienii, formînd două X-uri imense.

Pădurea părea că prinsese viaţă de atîţia spectatori. În luminiş nu aveau cum să încapă prea mulţi. Cu toate acestea, noi căruţe continuau a-şi croi drum prin mulţime, încercînd să-şi găsească cîte un loc mai bun la liziera pădurii.

M-am aşezat din nou pe laviţă, încercînd să mă conving pe mine însumi că habar nu aveam ce făceau oamenii aceia în luminiş. Zadarnic: ştiam. Cu puţin timp înaintea amurgului, dinspre căruţele cu prizonieri au răzbătut strigăte şi mai puternice.

Soarele apunea. Cînd Mael a ridicat prelata, făcîndu-mi loc să mă uit, am rămas cu gura căscată de groază. Două siluete colosale ― un bărbat şi o femeie, dacă ar fi fost să judec după tufele de viţă de vie ce închipuiau părul şi hainele ― clădite din butuci, vlăstare şi frînghii, fuseseră înălţate în mijlocul luminişului şi umplute cu trupurile legate ale condamnaţilor care urlau, implorîndu-şi iertarea.

Privind trupurile celor doi monstruoşi uriaşi, am rămas fără glas. Era imposibil de numărat trupurile ce se zvîrcoleau înăuntrul lor. Victimele fuseseră îndesate în trunchiurile scobite ce închipuiau picioarele, pieptul, braţele şi chiar mîinile enorme, în capetele în formă de cuşti fără chip, încoronate cu frunze de urzică şi flori. Frînghii împletite cu flori alcătuiau rochia femeii, iar în cingătoarea de urzici a bărbatului fuseseră împlîntate crengi. Coloşii se clătinau, de parcă ar fi stat să cadă în orice clipă, dar ştiam că trunchiurile de copac înfipte în cruce, la picioare, aveau să îi susţină aşa, înălţîndu-i deasupra pădurii. La poalele acestora fuseseră strînse grămezi de butuci impregnaţi cu păcură.

― Şi toţi aceştia, care au fost sortiţi să moară, au păcătuit, asta vrei să-ncerci a mă convinge? l-am întrebat pe Mael.

A încuviinţat cu solemnitatea-i obişnuită. Toate acestea nu îl priveau pe el.

― Au aşteptat luni sau chiar ani, pentru a fi sacrifi­caţi, mi-a spus pe un ton aproape indiferent. Au fost aduşi din întreaga ţară. Nici ei nu-şi pot schimba soarta, aşa cum nici noi nu ne-o putem schimba pe-a noastră. Destinul lor este să piară în formele trupului Mamei celei Mari şi a Amantului ei.

Încetul cu încetul, disperarea punea stăpînire pe mine. Ar fi trebuit să fac orice ca să fi scăpat. Acum însă, căruţa fusese înconjurată de vreo douăzeci de druizi, iar dincolo de ei se zărea o legiune de războinici. Iar printre copaci, capătul mulţimii nu se mai zărea.

Întunericul s-a lăsat repede şi pretutindeni se aprin­deau torţe.

Auzeam vuietul glasurilor întărîtate ale mulţimii. Stri­gătele condamnaţilor deveneau mai pătrunzătoare, mai imploratoare.

Stăteam liniştit, încercînd să îmi eliberez mintea de panică. Dacă tot nu aveam cum să mă salvez, se cuvenea să întîmpin aceste ceremonii cu demnitate, iar în clipa în care înşelătoria avea să iasă la iveală, cu demnitate şi sinceritate, aveam să îmi rostesc judecata destul de tare, pentru a fi auzit de cît mai mulţi. Aceasta avea să-mi fie ultima faptă ― fapta zeului ― şi se cădea să fiu autoritar, căci altfel nu aveam să reuşesc să schimb nimic în ordinea lucrurilor.

Căruţa s-a pus în mişcare. Era larmă în jur şi strigăte. Mael s-a ridicat şi m-a luat de braţ, sprijinindu-mă. Cînd prelata a fost ridicată, am constatat că ne îndepărtasem de luminiş, către adîncul pădurii. Am aruncat o privire în urmă, către priveliştea dezgustătoare a celor doi uriaşi, în interiorul cărora, la lumina torţelor, distingeam zbaterea patetică a roiului de osîndiţi. Grozăviile acelea păreau a prinde viaţă, gata să o pornească spre noi, pentru a ne strivi. Jocul de lumini pe capetele-cuşti şi viermuiala de acolo dădeau falsa impresie de feţe hidoase.

Nu-mi puteam desprinde privirile de ei şi de mulţimea adunată de jur împrejur, dar Mael şi-a înteţit apăsarea pe braţul meu şi mi-a spus că venise timpul să ne îndreptăm spre sanctuarul zeului împreună cu aceia dintre preoţi ce fuseseră aleşi.

Ceilalţi m-au înconjurat, cu intenţia vădită de a mă împiedica să fug. Mi-am dat seama că mulţimea habar nu avea de cele ce se întîmplau aici. În chip vădit, ştiam un singur lucru: că sacrificiile aveau să înceapă cît de curînd. Atunci, druizii aveau să îi ceară zeului să le dea un semn.

Unul singur din grup purta o torţă, conducîndu-ne prin bezna serii. Mael era lîngă mine, iar ceilalţi druizi înveşmîntaţi în robe albe mă înconjurau.

Era linişte. Aerul era umed. Deasupra mea, copacii se înălţau atît de sus, spre strălucirea muribundă a tăriilor, încît păreau a creşte atunci cînd le priveai coroana.

Acum era momentul prielnic să fug, dar cît de departe aş fi putut ajunge oare, cu o întreagă seminţie alergînd pe urmele mele?

Intraserăm într-o dumbravă şi, în lumina albă a flăcă­rii, am distins chipuri oribile scrijelite în scoarţa copacilor şi tigve rînjind din vîrfurile unor prăjini. Ne aflam într-un osuar, iar tăcerea care ne înconjura părea că insuflă viaţă acelor cranii, punîndu-le cuvinte între maxilarele rînjite.

Am încercat să pun capăt iluziei, senzaţiei de a mă şti privit de orbitele goale.

Nu-i nimeni care să privească, m-am gîndit, nu există nici un fel de conştiinţă permanentă.

Ne opriserăm în faţa unui stejar scorburos atît de gros, încît nu-mi venea să-mi cred ochilor. Cît de bătrîn era copacul acela nu reuşeam nici să îmi închipui. Privind în sus, am văzut că ramurile sale întortocheate erau pline de sevă, vii, încă verzi, iar vîscul îl umplea cu totul

Druizii s-au dat la o parte, spre dreapta şi spre stînga. Doar Mael a rămas lîngă mine. Stăteam în faţa stejarului, cu Mael undeva în dreapta, şi am văzut că sute de buchete de flori fuseseră depuse la poalele copacului, iar culorile lor se estompau în penumbra crescîndă.

Mael îşi plecase capul. Ochii îi erau închişi. Cu trupuri tremurînde, ceilalţi adoptaseră aceeaşi atitudine. Am simţit briza răcoroasă răscolind iarba rară. Am auzit frun­zele deasupră-ne, purtînd briza într-un lung suspin ce se stingea, undeva, în pădure.

Apoi am auzit limpede cuvinte rostite în întuneric, fără ca nimeni să le fi pronunţat.

Fără putinţă de îndoială, veneau din interiorul copa­cului şi întrebau dacă cel ce avea să soarbă sîngele divin în această noapte întrunea toate condiţiile cerute.

Vreme de o clipă, am crezut că aveam să înnebunesc. Mă drogaseră, cu siguranţă. Dar nu băusem nimic de dimineaţă! Capul mi-era limpede, chiar dureros de limpede şi, din nou, am auzit strania pulsaţie a fiinţei misterioase punînd întrebări:

Este un om învăţat?

Conturul zvelt al trupului lui Mael părea că radiază lumină în vreme ce, cu siguranţă, îşi rostea răspunsul. Chipurile celorlalţi druizi păreau scufundate în recule­gere, iar ochii le erau aţintiţi asupra stejarului uriaş, şi unica mişcare era vîlvătaia torţei.

Poate să coboare pînă în adîncurile Egiptului?

Mael a încuviinţat. În ochii săi s-au ivit lacrimi şi mărul lui Adam i s-a mişcat, de parcă ar fi înghiţit în sec.

Da, trăiesc, credinciosul meu prieten, glăsuiesc, şi ceea ce ai făcut a fost aşa cum se cuvine. Am să creez noul zeu. Trimite-l la mine.

Eram prea uimit pentru a mai deschide gura, căci n-aş fi putut spune decît un singur lucru: totul se schimbase. Tot ce crezusem, toate lucrurile pe care mă bizuiam, erau dintr-o dată puse sub semnul întrebării. Nu mi-era deloc frică, eram paralizat de uimire. Mael mi-a apucat braţul. Ceilalţi druizi s-au apropiat, pentru a-i fi de ajutor, şi-am fost condus de ei în jurul stejarului, printre florile risipite roată, la rădăcină, pînă de cealaltă parte, unde fusese clădită o grămadă de bolovani grei.

Şi aici, dumbrava era plină de chipuri scrijelite şi de maldăre de ţeste. Erau şi o mulţime de druizi pe care nu-i mai văzusem pînă atunci. Unii dintre ei purtau bărbi lungi şi albe. Au înaintat, au apucat bolovanii şi au început să îi dea la o parte.

Mael şi ceilalţi le-au dat şi ei o mînă de ajutor, ridicînd în tăcere pietroaiele şi clădindu-le alături. Unele erau atît de grele, încît, pentru a le ridica, era nevoie de trei oameni.

În cele din urmă, truda lor a dezvăluit, la rădăcina stejarului bătrîn, o uşă de fier cu nenumărate zăvoare. Mael a scos o cheie mare de fier şi a rostit cîteva cuvinte lungi în limba keltoilor, iar ceilalţi i-au răspuns. Mîna lui Mael tremura. Curînd, toate zăvoarele au fost trase. A fost nevoie de patru druizi pentru a împinge la o parte poarta. Purtătorul torţei a aprins o creangă pentru mine, iar Mael mi-a spus:

― Intră, Marius.

În lumina tremurătoare, ne-am privit în ochi. Părea o creatură neajutorată, incapabilă a-şi mişca membrele, deşi inima îi bătea cu putere, cînd mă privea. Acum, cunoş­team o parte dintre minunile lumii care îl formase şi care îl educase. Eram umilit şi descumpănit de ceea ce mi se dezvăluia.

În clipa aceea însă, dinlăuntrul copacului, din bezna de dincolo de uşa grosolan cioplită, glasul tăcut s-a făcut din nou auzit:

Nu te teme Marius. Te aştept. Ia-ţi făclia şi vino la mine!

7
DE ÎNDATĂ ce am trecut pragul intrării, druizii au închis uşa. Mai mult pe ghicite, mi-am dat seama că mă aflam în capul unei scări lungi şi înguste, de piatră. Era o alcătuire pe care aveam să o revăd mereu în veacurile ce aveau să urmeze; ai văzut-o şi tu de două ori şi îţi va fi dat să o mai revezi: sînt treptele care duc prin Mama Pămînt spre încăperile în care se ascund întotdeauna cei ce beau sînge.

Trunchiul stejarului fusese scobit, formîndu-se o încă­pere scundă şi nefinisată. Lumina torţei scotea la iveală urme adînci lăsate de topoare şi dălţi. Cel care mă chema se afla însă jos, la baza scărilor. Mi-a repetat că nu trebuie să-mi fie teamă.

Nu mă temeam. Eram mai exaltat decît mi se întîmplase vreodată să fiu, chiar şi-n visele-mi cele mai nebuneşti. Nu aveam să mor, pur şi simplu, aşa cum îmi închipuisem. Nimerisem într-un mister, în mijlocul unui mister mai interesant decît crezusem vreodată că ar putea exista.

Cînd am ajuns însă la capătul treptelor înguste, într-o încăpere mica, pardosită cu piatră, am fost îngrozit de ceea ce îmi era dat să văd. Eram îngrozit şi scîrbit toto­dată, iar spaima sau greaţa mi-au urcat pînă-n vîrful buze­lor, gata să mă sufoce ori să-mi provoace voma.

La capătul treptelor, pe o bancă de piatră, şedea o creatură. La lumina torţei, am văzut că avea membrele unui om. Era însă pîrjolită din cap pînă-n picioare, avea arsuri îngrozitoare, pînă la os. De fapt, părea a fi un sche­let cu ochi galbeni, tăvălit în smoală din cap pînă în picioare, cu excepţia pletelor sale lungi, albe. Cînd şi-a deschis gura pentru a glăsui, i-am văzut dinţii albi, colţii ascuţiţi şi mi-am crispat mîna pe torţă, stăpînindu-mă să nu urlu ca un nebun.

― Nu te apropia prea mult, mi-a spus. Rămîi acolo, ca să te pot vedea aşa cum eşti cu adevărat, nu aşa cum te văd ei, ci cum numai ochii mei pot să te vadă.

Am înghiţit în sec, încercînd să îmi normalizez respi­raţia. O fiinţă umană n-ar fi putut să îndure asemenea arsuri şi să supravieţuiască. Totuşi, fiinţa aceea trăia ― dezbrăcată şi înnegrită de arsuri. Iar glasul îi era blînd şi melodios. S-a ridicat şi a străbătut încăperea.

A întins o mînă către mine şi ochii săi gălbui s-au deschis. În lumina torţei, corneea căpăta nuanţe de un roşu sîngeriu.

― Ce vrei de la mine? am şoptit, fără să vreau. De ce am fost adus aici?

― E un blestem, a murmurat creatura, cu glasu-i atît de tulburător, cu totul diferit de sunetul aspru pe care l-aş fi aşteptat de la o asemenea oroare. Îţi voi da puterile mele, Marius, voi face din tine un zeu, te voi face nemuri­tor. Dar va trebui să pleci de aici, cînd totul se va fi sfîrşit. Va trebui să te descotoroseşti cumva de credincioşii noştri adoratori şi să cobori în adîncurile Egiptului, să afli de ce acest... blestem... s-a abătut asupra mea.