Les quarante cinq



Yüklə 2,77 Mb.
səhifə1/32
tarix06.02.2018
ölçüsü2,77 Mb.
#42315
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32

ALEXANDRE DUMAS


Cei patruzeci şi cinci

LES QUARANTE CINQ

I
POARTA SAINT ANTOINE

Etiamsi omnes1
În ziua de 26 octombrie a anului 1585, împotriva obi­ceiului, la orele zece şi jumătate dimineaţa, barierele porţii Saint Antoine erau încă zăvorâte.

La orele unsprezece fără un sfert, un detaşament de douăzeci de elveţieni care, după uniformă, se vădeau a fi în slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin ca­pătul străzii Mortellerie, îndreptându se spre poarta Saint Antoine care se deschise în momentul când ostaşii ajun­seră în dreptul ei, pentru a se închide la loc în urma lor; după ce ieşiră pe poartă, gărzile se înşiruiră de a lungul gardurilor vii ce împrejmuiau ocolurile răspândite dincolo de barieră, de o parte şi de alta a drumului, şi numai cât se arătară la faţă, şi făcură să se dea îndărăt o mulţime de ţărani şi târgoveţi ce veniseră de la Montreuil, de la Vincennes şi de la Saint Maur ca să pătrundă în oraş înainte de amiază, lucru pe care nu apucaseră încă să l înfăptuiască, deoarece, precum am spus, poarta era zăvorâtă.

Dacă i adevărat că gloata atrage după sine, aşa cum este şi firesc, o întreagă harababură, s ar fi putut crede că, trimiţând la faţa locului gărzile, domnul prefect al po­liţiei voise să preîntâmpine învălmăşeala ce s ar fi putut isca la poarta Saint Antoine.

Într adevăr, venise lume după lume: mai în fiece clipă soseau pe cele trei drumuri ce se înmănuncheau în locul acela călugări de la mânăstirile din împrejurimile oraşu­lui, femei aşezate pieziş pe tarniţele din spinarea măgarilor, ţărani cu căruţele sporind mereu grosul mulţimii, şi aşa destul de numeroase, pe care porţile, ca niciodată fe­recate la ceasul acela, o siliseră să se oprească la barieră, şi toţi laolaltă, prin întrebările lor mai mult sau mai puţin stăruitoare, stârneau un freamăt nedesluşit ce zăbovea în aer ca un ison neîntrerupt; doar când şi când, unele glasuri se ridicau cu o octavă deasupra diapazonului general, ră­bufnind ameninţătoare sau tânguioase.

Afară de gloata noilor sosiţi care doreau să intre în oraş, se mai puteau observa câteva pâlcuri răzleţe ce pă­reau să se fi desprins din sânul ei. Acestea, în loc să în­cerce a răzbate cu privirea printre ostreţele barierei în inima oraşului, cercetau cu ochi lacomi zarea ţărmurită de mânăstirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes şi de Croix Faubin, ca şi când pe unul din cele trei drumuri răsfirate în evantai ar fi trebuit să sosească mai ştiu eu ce Mesia.

Respectivele grupuri semănau destul de bine cu ostroa­vele ce se înalţă liniştite în mijlocul Senei în timp ce în jurul lor apele, învolburându se sau zburdând, desprind fie câte o bucată de gazon, fie câte un trunchi de salcie bătrână care, după ce a stat un timp în cumpănă pe undele învârtejite, se lasă în cele din urmă târât de curent.

Aceste grupuri asupra cărora insistăm cu tot dinadin­sul, pentru motivul că merită toată atenţia noastră, erau alcătuite în majoritate din cetăţeni ai Parisului bine încotoşmănaţi în hainele lor cu mâneci bufante şi ciorapii lungi strânşi pe picior, căci, am uitat să spunem, era o vreme friguroasă, sufla un vânt tăios şi nori groşi se rosto­goleau deasupra pământului, ca şi când ar fi vrut să des­poaie arborii, smulgând şi ultimele frunze îngălbenite ce încă se mai legănau jalnic pe crengi.

Trei dintre aceşti cetăţeni stăteau la taifas, sau mai degrabă doi dintre ei pălăvrăgeau, iar al treilea se mulţu­mea să asculte. Pentru a ne tălmăci şi mai bine gândul trebuie să spunem că cel de al treilea nici măcar nu părea să asculte, într atât de stăruitor privea spre Vincennes.

Să ne ocupăm mai întâi de cel din urmă.

Era probabil înalt de statură dacă s ar fi ridicat în picioare. Deocamdată însă picioarele i lungi, cu care nu ştia ce să facă atunci când nu le folosea potrivit cu menirea lor, punându le în mişcare, erau îndoite sub el, în timp ce braţele sale, tot atât de lungi în raport cu picioarele, stăteau încrucişate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale cărui ramuri elastice îi ofereau un sprijin destul de puternic, omul îşi ţinea obrazul adăpostit după palma lui lătăreaţă, cu îndărătnicia unuia care, din pru­denţă, se fereşte să fie recunoscut, lăsând doar ochiul să scapere câte o privire pătrunzătoare printre degetul mij­lociu şi inelar, întredeschise doar atâta cât e nevoie ca să se strecoare raza vizuală.

Alături de acest personaj atât de ciudat, un omuleţ bondoc, cocoţat pe un dâmb, stătea de vorbă cu un ins mătăhălos, căruia îi scăpau mereu picioarele pe povârnişul dâmbului şi care, ori de câte ori era gata să cadă, se agăţa de nasturii de la vesta cu mâneci bufante a interlocutoru­lui său.

La aceşti doi cetăţeni, care, împreună cu cel aşezat pe jos, alcătuiau numărul cabalistic trei, ne am referit în­tr unul din precedentele paragrafe.

— Da, jupâne Miton – cuvânta bondocul, adresându se mătăhălosului – da, am spus şi repet că vor fi o sută de mii de persoane în jurul eşafodului când va muri Salcède, o sută de mii pe puţin. Uite, fără să i mai punem la soco­teală pe cei care se află în clipa de faţă în Piaţa Grève sau care au pornit o într acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire i aici şi gândeşte te că nu i vorba decât de o singură poartă. Îţi dai seama ce tre­buie să fie, căci, dacă ar fi să le numărăm pe toate, am vedea că sunt şaisprezece porţi în cap.

— O sută de mii e mult, cumetre Friand – răspunse mătăhălosul; o bună parte dintre ei, ascultă ce ţi spun, vor face ca mine şi nu se vor duce să vadă cum e rupt în bucăţi nenorocitul ăla de Salcède, de teamă să nu iasă cine ştie ce tărăboi, şi pe bună dreptate.

— Jupâne Miton, jupâne Miton, ia seama – îi răspunse bondocul – vorbeşti ca un politic2. N o să fie nimic, pun mâna n foc că n o să fie nimic, dar nimic. Apoi, văzând că interlocutorul său clatină din cap neîncrezător: Nu i aşa, domnule? continuă el, întorcându se către insul cu braţe şi picioare lungi, care, de unde până atunci se uitase stă­ruitor spre Vincennes, îşi sucise cu o clipă înainte, fără a coborî palma cu care îşi acoperea faţa, îşi sucise, zic, obrazul pe sfert, aţintindu şi privirea asupra barierei ce părea să fie acum ţelul atenţiei sale.

— Mă rog? rosti omul, întrebător, ca şi când n ar fi auzit decât interpelarea ce i era adresată, şi nicidecum vorbele schimbate cu cel de al doilea cetăţean înaintea acestei interpelări.

— Ziceam că n o să fie nimic în Piaţa Grève azi.

— Cred că vă înşelaţi şi că Salcède va fi totuşi execu­tat – răspunse tacticos cel cu braţe lungi.

— Fără doar şi poate; dar ziceam că n o să fie nici o zarvă cu prilejul execuţiei.

— Ba cum nu, o să se audă plesnele trosnind când au să dea bice cailor.

— Nu ne nţelegem de loc. Spunând zarvă, mă gândeam la o răscoală, ori eu tocmai asta ziceam, că n o să fie nici o răscoală în Piaţa Grève: dacă s ar fi aşteptat să se aprindă vreo răscoală, regele n ar fi poruncit să se împo­dobească un balcon la primărie, ca să poată privi caznele osânditului împreună cu cele două regine şi cu o parte din curteni.

— Parcă regii pot şti dinainte când e pe cale să se aprindă vreo răscoală? spuse, ridicând din umeri cu o ne­mărginită milă, omul cu braţe de un stânjen şi picioare de o poştă.

— Oho! se minună jupân Miton, aplecându se la ure­chea interlocutorului său. Omul ăsta are un fel de a vorbi cam ciudat. Îl cunoşti cumva, cumetre?

— Nu – răspunse bondocul.

— Păi cin' te pune atunci să i vorbeşti?

— I am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac.

— Rău faci: vezi bine doar că nu prea e guraliv din fire.

— Mi se pare totuşi – rosti cumătrul Friard, destul de tare ca să poată fi auzit de omul cu braţe lungi – că una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii este să ţi îm­părtăşeşti gândurile.

— Ai dreptate, însă numai cuiva pe care l cunoşti – răspunse jupân Miton, nicidecum unuia despre care habar n ai cine e.

— Oamenii nu sunt oare cu toţii fraţi între ei? Cum zice popa de la Saint Leu – adăugă cumătrul Friard pe un ton convingător.

— Pesemne or fi fost la început de tot, dar în vremea noastră legăturile de rudenie s au destrămat destul de serios, cumetre Friard. Spune mi mie ce ai de spus, dacă ţii neapărat să pălăvrăgeşti, şi lasă l pe veneticul ăsta cu gândurile lui.

— Numai că pe dumneata te cunosc de când lumea, dac ar fi să ţi dau ascultare, şi ştiu dinainte ce ai să mi răspunzi; în timp ce, dimpotrivă, necunoscutul ăsta poate că ar avea ceva nou să mi spună.

— Sst! Vezi că trage cu urechea.

— Cu atât mai bine dacă trage cu urechea; poate că aşa o să mi răspundă. Va să zică, domnule – continuă cumătrul Friard, întorcându se către necunoscut – credeţi c o să fie zarvă în Piaţa Grève?

— Eu? Nu ţin minte să fi spus aşa ceva.

— Nici eu nu pretind c aţi fi spus o – urmă Friard cu un ton care ar fi vrut să fie insinuant – ziceam doar că i un lucru pe care l gândiţi, atâta tot.

— Şi de unde puteţi fi atât de sigur? Nu cumva sunteţi vrăjitor, jupâne Friard?

— Ia te uită: mă cunoaşte! exclamă târgoveţul, peste măsură de uimit. Oare de unde m o fi cunoscând?

— Păi nu ţi am rostit de vreo două trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dând din umeri ca unul care s ar fi ruşinat faţă de un străin de inteligenţa mărginită a interlocutorului său.

— Aha! Ai dreptate – mărturisi Friard, străduindu se să se dumerească şi, dumerindu se, în sfârşit, mulţu­mită acestei strădanii, continuă: Zău dacă n ai dreptate, să mor eu! Păi dacă mă cunoaşte, înseamnă c o să mi răspundă. Cum ziceam, domnule – urmă el, adresându se necunoscutului – cred că dumneavoastră credeţi c o să fie zarvă în Piaţa Grève, căci dacă n aţi crede aşa ceva, aţi fi acolo de faţă, pe când, cum văd eu, dumneavoastră sunteţi aici... care va să zică!

Acest care va să zică dovedea că jupân Friard atinsese în deducţiile sale limita cea mai îndepărtată a puterii lui de judecată şi a inteligenţei sale.

— Dar dumneavoastră, domnule Friard, de vreme ce credeţi cu totul altceva decât credeţi că eu cred – răs­punse necunoscutul, apăsând pe cuvintele rostite cu puţin înainte de interlocutorul său şi pe care le folosea la rândul lui – cum se face că nu sunteţi în clipa de faţă în Piaţa Grève? Mi se pare totuşi că spectacolul este destul de atrăgător pentru ca prietenii regelui să dea năvală la locul cu pricina. Aşa stând lucrurile, poate c o să mi răspundeţi că domnia voastră nu vă număraţi printre prietenii rege­lui, ci printre ciracii domnului de Guise, şi că i aşteptaţi aici pe loreni, care, zice se, vor să cotropească Parisul pentru a l scăpa de la moarte pe domnul de Salcède.

— Nu, domnule,  răspunse cu însufleţire bondocul, vădit speriat de bănuielile necunoscutului – nu, domnule, aştept să vină nevastă mea, doamna Nicole Friard, care s a dus să ducă douăzeci şi patru de feţe de masă la chino­via iacobinilor, având cinstea de a fi spălătoreasă parti­culară a lui dom Modeste Gorenflot, stareţul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca să ne întoarcem la tămbălăul despre care vorbea cumătrul Miton şi în care nu cred nicidecum, ca şi dumneavoastră, de altfel, aşa spuneaţi cel puţin...

— Cumetre, cumetre! strigă Miton. Ia te uită numai ce dăndănaie!

Jupân Friard privi în direcţia spre care era îndreptat degetul însoţitorului său şi văzu că, pe lângă faptul că bariera era coborâtă, ceea ce dăduse şi aşa destul de gândit tuturor, se pregăteau acum să închidă şi poarta.

După ce poarta fu zăvorâtă, o parte dintre elveţieni veniră să se posteze în faţa şanţului.

— Cum aşa?! izbucni Friard, schimbându se la faţă. N ajungea c au lăsat bariera? S au apucat acum să ferece şi poarta?

— Ei, vezi, ce ţi am spus eu? răspunse Miton, pălind la rândul său.

— Nostim, nu i aşa? rosti necunoscutul, rânjind.

Şi rânjind, dădu la iveală, printre firele din mustăţi şi perii din barbă, un îndoit şirag de dinţi strălucitori şi tăioşi ce păreau minunat de bine ascuţiţi datorită obişnuinţei de a se folosi de ei cel puţin de patru ori pe zi.

La vederea acestor noi măsuri de precauţie, un lung freamăt de mirare şi câteva strigăte înspăimântate se ridi­cară din sânul mulţimii ticsite ce se îmbulzea la bariera oraşului.

— Faceţi loc! Daţi vă la o parte! trâmbiţă vocea po­runcitoare a unui ofiţer.

Manevra fu îndeplinită într o clipă, nu fără a întâmpina unele greutăţi: oamenii călări şi cei din căruţe, siliţi să se tragă înapoi, striviră pe ici, pe colo câteva picioare şi frânseră câteva coaste în dreapta şi n stânga în învăl­măşeală.

Femeile ţipau, bărbaţii înjurau; cei care puteau să fugă îşi luau tălpăşiţa, dând buzna unii peste alţii.

— Lorenii! Lorenii! se auzi strigând în toiul hara­baburii.

Răcnetul cel mai cumplit pe care l poate cuprinde pa­lidul vocabular al spaimei n ar fi avut un efect atât de prompt şi atât de hotărâtor ca strigătul acesta: "Lorenii!"

— Ei, ai văzut, ai văzut? scânci Miton, tremurând tot. Lorenii, lorenii, s o ştergem!

— S o ştergem, dar unde? întrebă Friard.

— În ocolul ăsta – strigă Miton, sângerându şi pal­mele în timp ce se căznea să apuce ramurile ghimpoase ale îngrăditurii de mărăcini în care şedea tolănit necu­noscutul!

— În ocolul ăsta! repetă Friard. Lesne de spus, dar greu de făcut, jupâne Miton. Nu văd nici o spărtură pe unde am putea intra înăuntru şi cred că n oi fi vrând să sar peste hăţişul ăsta mai înalt ca mine.

— Am să ncerc – spuse Miton – am să ncerc.

Şi se căzni din nou să treacă.

— Hei, deschide ochii, mătuşă! strigă Friard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale să şi piardă cumpătul. Nu vezi că măgarul dumitale dă peste mine? Uf, domnule călăreţ, ia aminte, calul domniei tale e cam nărăvaş! Ce dracu faci, amice, îmi bagi hulubele căruţei în coaste?

În timp ce jupân Miton se agăţa de ramurile hăţişului, vrând cu tot dinadinsul să sară pe deasupra, iar cumătrul Friard căuta de a surda o răritură ca să se poată strecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, îşi desfăcuse cataligele picioarelor şi, dintr o singură mişcare, întocmai ca un călăreţ care se saltă în şa, trecu peste hăţişul de mărăcini fără ca vreo crenguţă să i atingă pantalonii.

Jupân Miton îi urmă pilda, rupându şi nădragii în trei locuri; nu tot acelaşi lucru se putea spune despre cumătrul Friard, care, neputând să treacă nici peste şi nici pe sub îngrăditură şi văzându se tot mai serios ameninţat să fie stâlcit de gloată, scotea nişte ţipete sfâşietoare, când necunoscutul, întinzând braţul său lung de un stânjen, îl înşfăcă de gulerul plisat şi scrobit, precum şi de gulerul hainei şi, ridicându l în aer, îl strămută de partea cealaltă a gardului cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi apucat un copil.

— Ohoho! se minună jupân Miton, înveselit de această scamatorie şi urmărind cu ochii înălţarea şi coborârea prietenului său, jupân Friard. Zău dacă nu semeni cu firma de la Marele Absalom!

— Uf! suspină Friard, punând piciorul pe pământ. Să semăn cu ce oi semăna, bine că mă văzui, în sfârşit, din­coace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, îndreptându şi spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, căruia abia dacă i ajungea până la piept, zise: Ah, dom­nule, nu ştiu cum să vă mulţumesc. Dar bine, domnule, dumneavoastră sunteţi un adevărat Hercule, pe legea mea, să nu mi spuneţi mie Jean Friard dacă vă mint! Care i numele domniei voastre, domnule, numele izbăvitorului şi prietenului meu?

Şi omul nostru rosti într adevăr ultimele cuvinte cu toată râvna unei inimi pline de recunoştinţă.

— Mă cheamă Briquet, domnule – răspunse necunos­cutul – Robert Briquet, dacă socotiţi că asta vă poate fi de vreun ajutor.

— Dar mi aţi fost chiar de mare ajutor, domnule Ro­bert Briquet, un ajutor nepreţuit, ca să zic aşa; nevastă mea o să vă binecuvânteze. Adevărat, ce o fi cu nevastă mea, sărăcuţa? O, Doamne Dumnezeule! O s o stri­vească gloata. Ah, afurisiţii ăştia de elveţieni, care n au altă treabă decât să pună oamenii să se calce în picioare!

Nici nu apucase bine să şi verse năduful, şi cumătrul Friard simţi abătându se pe umărul său o mână la fel de grea ca mâna unei statui de piatră. Se întoarse numaidecât să vadă cine putea fi neobrăzatul care şi îngăduia o ase­menea îndrăzneală faţă de dânsul. Era mâna unui ostaş elveţian.

— Frei se fac la tine derci, buştiule? spuse găliganul.

— Ah, ne au încolţit! strigă Friard.

— Întinde o, băiete! adăugă Miton.

Şi amândoi, având câmpul deschis în faţa lor, acum că reuşiseră să sară peste gard, o luară la sănătoasa, urmăriţi de privirea zeflemitoare şi de rânjetul omului cu braţe de un stânjen şi picioarele pe catalige, care, după ce i pierdu din vedere, se apropie de ostaşul din garda elve­ţiană, pus acolo de strajă.

— Paza e bună, camarade, pe cât se pare?

— Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou.

— Cu atât mai bine; e mare lucru, mai ales dacă s ar întâmpla să năvălească lorenii, aşa cum se aude.

— Nu nafaleşti.

— Nu?


— Nici ghindeşti.

— Cum se face atunci că s au închis porţile? Nu în­ţeleg.

— Tumneata nu trepui inţelegi – răspunse elveţianul, râzând cu poftă de vorba lui de duh.

— Şust, camarad, forte şust – spuse Robert Bri­quet – mulţumim frumos.

Şi Robert Briquet se îndepărtă de elveţian pentru a se apropia de un alt grup, în timp ce bravul ostaş, căruia îi amuţise râsul pe buze, bombănea printre dinţi:

Bei Gott!... Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen?

Ceea ce, tălmăcit pe limba noastră, ar însemna: "Să mă bată Dumnezeu! Pare mi se că el este acela care mă ia peste picior. Cine i omul ăsta care îndrăzneşte să şi bată joc de un ostaş elveţian din garda maiestăţii sale?"

II

CE SE PETRECEA ÎN PREAJMA PORŢII SAINT ANTOINE


Unul din aceste grupuri era alcătuit dintr un număr însemnat de cetăţeni care, fiind plecaţi din oraş în mo­mentul când se zăvorâseră porţile, rămăseseră acum pe dinafară. Numiţii cetăţeni stăteau strânşi în jurul a vreo patru sau cinci călăreţi cu o înfăţişare cât se poate de mar­ţială şi pe care faptul că porţile fuseseră ferecate părea să i nemulţumească peste măsură, deoarece răcneau cât îi ţinea gura:

— Poarta! Deschideţi poarta!

Răcnetele, repetate de toţi cei de faţă şi înteţite când şi când de izbucniri mânioase, stârneau în clipa aceea o larmă cumplită.

Robert Briquet se îndreptă spre grupul cu pricina şi se porni la rândul său să strige mai tare decât toată adu­narea:

— Poarta! Poarta!

Drept care, unul dintre călăreţi, încântat de glasul său detunător, se întoarse către el şi, salutându l, îi spuse:

— Mai mare ruşinea, domnule, nu i aşa? Auzi, să închizi porţile oraşului ziua n amiaza mare ca şi când spa­niolii sau englezii ar asedia Parisul!

Robert Briquet cercetă cu luare aminte pe cel ce in­trase în vorbă cu el, un ins între patruzeci patruzeci şi cinci de ani.

Pe de altă parte, omul părea să fie căpetenia celorlalţi trei sau patru călăreţi de care era înconjurat.

Cercetarea aceasta avu probabil darul să i trezească încrederea, căci Robert Briquet făcu la rândul său o plecă­ciune şi se grăbi să răspundă:

— Aveţi dreptate, domnule, de o sută, de o mie de ori aveţi dreptate, dar – adăugă el – fără să fiu prea curios din fire, îmi îngăduiţi totuşi să vă ntreb ce pricină bănuiţi c ar putea să fie la mijloc pentru a se lua asemenea măsuri?

— Naiba să i ia! spuse unul dintre cei de faţă. Li e frică să nu li l şterpelească de sub nas pe giuvaerul ăsta de Salcède!

— Arză l focu'! se auzi un glas. N aş avea parte de asemenea giuvaer!

Robert Briquet se întoarse în direcţia de unde venise glasul, care, după accent, părea să fie al unui gascon get beget, şi zări un flăcău de vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, care stătea cu palma sprijinită de crupa calu­lui încălecat de cel ce părea să fie căpetenia călăreţilor. Flăcăul era cu capul gol; pesemne că şi pierduse pălăria în învălmăşeală.

Jupân Briquet făcea impresia unui om deprins să şi observe semenii. Îndeobşte însă, observaţiile sale erau de scurtă durată; aşa încât se mulţumi să arunce doar o pri­vire asupra gasconului, care, de bună seamă, nu i se păru vrednic de prea mult interes, şi se grăbi să şi întoarcă ochii spre călăreţ.

— Dar – rosti el – de vreme ce umblă zvonul că Salcède ar fi omul domnului de Guise, n aş putea zice că e chiar de lepădat.

— Oare? Aşa se spune? se minună gasconul, ciulind urechile.

— Într adevăr, aşa se spune – răspunse călăreţul, dând din umeri – dar în vremurile de azi lumea vorbeşte tot felul de bazaconii!

— Va să zică – întrebă într o doară Briquet, cu o privire iscoditoare şi un zâmbet viclean pe buze – domnia voastră credeţi că Salcède n ar fi ciracul domnului de Guise?

— Nu cred, ci sunt sigur de asta – răspunse călăreţul. Şi văzând gestul lui Robert Briquet, care făcuse un pas către dânsul, ca şi când ar fi vrut să i spună: "Ba nu, zău! Şi de unde sunteţi chiar atât de sigur?", continuă: Nu mai încape nici o îndoială: dacă Salcède ar fi fost omul duce­lui, domnul de Guise nu i ar fi lăsat să l înşface sau cel puţin nu i ar fi lăsat să l ducă aşa, legat cobză, de la Bruxelles la Paris, fără a fi încercat măcar să l răpească.

— O asemenea încercare – stărui Briquet – ar fi fost cât se poate de primejdioasă; căci, până la urmă, fie c ar fi reuşit, fie c ar fi dat greş, de vreme ce venea din partea domnului de Guise, era, orişicum, o mărturisire, ca şi când domnul de Guise ar fi recunoscut deschis că a uneltit îm­potriva ducelui de Anjou.

— Domnul de Guise – i o reteză scurt călăreţul – nu s ar fi împiedecat de asemenea marafeturi, sunt convins, şi din moment ce nici nu l a cerut înapoi, nici nu l a apă­rat pe Salcède, înseamnă că Salcède nu este omul lui.

— Totuşi, să mi fie iertat că stărui – continuă Bri­quet – dar chiar dac or fi minciuni, nu eu le am scor­nit: se dă ca un lucru sigur că Salcède ar fi vorbit.

— Unde? În faţa judecătorilor?

— Nu, nu în faţa judecătorilor, ci când l au supus la cazne. Nu i acelaşi lucru? spuse jupân Robert Briquet, căutând în zadar să şi ticluiască o mutră nevinovată.

— Fireşte că nu i acelaşi lucru, nici pe departe; să zi­cem totuşi c a vorbit, fie, dar nimeni nu ştie să spună ce anume a mărturisit.

— Să mi fie iertat şi de astă dată, domnule – urmă Robert Briquet – se ştie ce a mărturisit, ba chiar cu pri­sosinţă.

— Şi ce a mărturisit? S auzim! întrebă nerăbdător călăreţul. Spune dacă eşti atât de bine informat.

— Nu mă pot lăuda c aş fi chiar atât de bine informat, domnule, de vreme ce, dimpotrivă, eu sunt acela care caută să afle câte ceva de la domnia voastră – răspunse Briquet.

— Cum adică? Să ne înţelegem! spuse călăreţul, scos din răbdări. Ziceai adineauri că vorbele lui Salcède sunt pe buzele tuturor; care sunt aceste vorbe? Grăieşte!

N aş putea garanta, domnule, că sunt chiar cuvin­tele lui – rosti Robert Briquet, care părea să simtă o deosebită plăcere să l sâcâie pe călăreţ.

— În sfârşit, care sunt cuvintele puse în sarcina lui?

— Se zice c ar fi mărturisit că uneltea în favoarea domnului de Guise.

— Şi împotriva regelui Franţei, nu i aşa? Mereu ace­laşi cântec.

— Ba nu împotriva maiestăţii sale, regele Franţei, ci împotriva alteţei sale, monseniorul duce de Anjou.

— Dacă a mărturisit aşa ceva...

— Atunci? întrebă Robert Briquet.

— Atunci este un ticălos! declară călăreţul, încruntându se.

— Da – rosti în şoaptă Robert Briquet – dar dacă a făcut într adevăr lucrul pe care l a mărturisit, este un om de ispravă. Ah, domnule, gheata cu şuruburi, estrapada şi apa clocotită silesc bieţii oameni să îndruge vrute şi ne­vrute.

— Vai! Rostiţi un mare adevăr, domnule – zise că­lăreţul, potolindu se deodată şi oftând.

— Aş! le tăie vorba gasconul, care, lungind gâtul când spre unul, când spre celălalt interlocutor, urmărise toată discuţia. Aş! Gheata, estrapada, apa clocotită, astea s floare la ureche! Dacă Salcède a vorbit, înseamnă că i o secătură, iar stăpân su a doua.



Yüklə 2,77 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə