Psihologie pastorală

Pr. lect. dr. Teofil Tia


Noţiuni generale de

PSIHOLOGIE PASTORALĂ

Alba Iulia

2004-2005


Noţiuni generale de

PSIHOLOGIE PASTORALĂ

Pe robul înţelept îl vor sluji oamenii liberi.





Introducere: Fizionomia Psihologiei Pastorale

Psihologia pastorală este o ramură a psihologiei care are în obiectiv procesele psihologice inerente activităţii pastorale. Ea este o disciplină sectorială recentă a teologiei (care se ancorează în dialogul tradiţional interdisciplinar dintre teologie şi psihologie) consistând în aplicarea principiilor psihologice, a metodelor psiho-diagnostice şi psiho-terapeutice, precum şi a demersurilor experimentale de cercetare şi de interpretare psihologică, la întreaga serie de probleme privitoare la teologia şi practica pastorală.

Definiţia aici propusă reuşeşte într-o anumită măsură să delimiteze sectorul propriu psihologiei pastorale, întrucât definiţia oricărei discipline psihologice trebuie să includă sectorul specific căruia i se adresează (de exemplu, psihologia religiei studiază fenomenele religioase ca experienţă subiectivă; psihologia educaţiei studiază procesele psihologice inerente practicii educative etc.). Psihologia pastorală se interesează deci de procesele psihologice care au loc într-un context pastoral¹, respectiv situaţiile în care sunt angajate două sau mai multe persoane (una dintre acestea fiind de obicei preotul păstor²), într-un dialog care presupune relaţia cu Dumnezeu.

Psihologul francez J.-M. Pohier a observat că "religia a început să utilizeze în vederea realizării propriilor obiective, tehnici ale psihologiei; acest uz este în primul rând practic, dar acesta presupune implicit o acceptare a conceptelor şi teoriilor psihologice".³ În epoca contemporană, în care oricare ştiinţă trebuie să respire aerul inter-disciplinarităţii, teologia la rândul ei, colaborează cu alte ştiinţe, precum psihologia⁴, sociologia şi antropologia culturală. Raportul care se stabileşte între psihologie⁵ şi teologie, garantează pe de o parte, independenţa celor două ştiinţe şi specificul metodei de cercetare a fiecăreia, iar pe de altă parte permit o fertilă colaborare între specialiştii acestora.

În istoria ştiinţelor, putem vorbi despre existenţa a trei mari modele de raport între psihologie şi teologie: modelul ierarhic (1), modelul utilizării funcţionale (2) şi modelul dialogului interdisciplinar (3). Primul dintre aceste modele de raportare, cel ierarhic, este anacronic, întrucât acesta considera teologia drept ştiinţa supremă care oferă tuturor celorlalte ştiinţe bazele ultime şi cadrul ideologic suprem, în limitele căruia ele îşi pot formula ipotezele şi teoriile. Astăzi nici un psiholog, ca adevărat om de ştiinţă, nu ar mai accepta o astfel de limitare a libertăţii sale de cercetare şi de experimentare. Pericolul de a pune şi azi în aplicare acest raport pândeşte totuşi pe specialiştii ambelor ştiinţe, atunci când aceştia (fie ei psihologi, fie teologi) absolutizează (mai mult sau mai puţin conştient) propria ştiinţă, considerând-o drept unica cu adevărat „ştiinţifică” şi desconsiderându-le pe celelalte. Aceasta atitudine "îngâmfată" face imposibilă o adevărată colaborare între aceste două ştiinţe.

Modelul utilizării funcţionale este foarte vechi. Potrivit lui, o ştiinţă asumă rezultatele unei alte ştiinţe, punându-le la baza cercetărilor din propriul sector de interes, recunoscând validitatea metodei ştiinţifice a celeilalte ştiinţe. În acest caz deci, o ştiinţă se consultă cu cealaltă, fără ca una să abandoneze rolul ei de "informatoare" iar cealaltă pe cel de "ascultătoare". Potrivit acestui model însă, cele două ştiinţe nu intră într-un autentic dialog, deoarece fiecare îşi acceptă definitiv rolul asumat din start.

Modelul dialogului interdisciplinar presupune ca cele două ştiinţe să îşi schimbe rolurile, fiecare devenind "ascultătoare" şi respectiv "informatoare". Bineînţeles că există anumite condiţii fără de care nu se poate instaura un adevărat dialog interdisciplinar între teologie şi psihologie: în primul rând, atât teologul cât şi psihologul trebuie să renunţe la pretenţia că ştiinţa în care fiecare dintre ei este specialist constituie unica raportare ştiinţifică validă la realitate; în al doilea rând, specialiştii celor două ştiinţe trebuie să fie "bilingvi", adică trebuie să vorbească şi să înţeleagă, pe lângă limbajul ştiinţific al propriei ştiinţe şi pe al celeilalte, cunoscându-i într-o anumită măsură metodologia ştiinţifică; în al treilea rând, cele două ştiinţe trebuie să aibă un teren comun de interes, în care să se întâlnească.