Anna karenina

grosolane ! Chipul lui Christos a fost redat intr-un

anu

mit fel de marii artişti ai trecutului. Pria urmare,

dacă

VPM cineva să infăţişeze nu pe Dumnezeu, ci un

revolu

ţionar, sau ≫n inţelept, n-are decit să ia din istorie

pe

Socrate, Franklin, pe Charlotte Corday — dar nu pe

ChristOt,

Si Insă aleg tocmai figura de care n-ar trebui să

se

•tlngă arta, şi pe urmă...

—Oare e adevărat că acest Mihailov trăieşte intr-o

mizerie neagră ? il intrebă Vronski, gindindu-se că el,

ca

Un Mecena rus, ar trebui să vină in ajutorul artistului,

fără

|| ţină seamă dacă e bun sau prost tabloul.

1 ivanov A. A. printre ale cftral i

M BUfnartt ţi tabloul „Christos se arată mulţimii".

girante DookJ Frledrich (1808—1874) — teolog şi filozof german,

Ml MararM M „Viaţa lui Christos" neagă miracolul.

• Jtanon Ernest Joseph (1823—1892) — filozof Idealist francei. autaM

r luwftrl despre inceputurile creştinismului.

'; — Mă indoiesc. E un portretist de seamă. Aţi văzut

portretul doamnei Vasilcikova făcut de dinsul ? Dar mi

fie pare că Mihailov nu mai vrea să picteze portrete. Poate

4e aceea e şi lipsit de mijloace. iţi spun că... 4' — Nu l-aş

putea ruga să facă portretul Annei Arks-dievna ? zise

Vronski.

— De ce portretul meu ? intrebă Anna. După portre

tul tău nu mai vreau altul. Mai bine s-o picteze pe Any

(aşa ii spunea fetiţei). Uite-o şi pe ea, adăugă Anna, uitindu-

se pe fereastră la doică, o italiancă foarte frumoasă,

care plimba copilul in grădină, şi numaidecit ii aruncă o

privire furişă lui Vronski.

Doica cea frumoasă, căreia Alexei ii pictase capul pentru

un tablou de-al său, era singura amărăciune tainică

din viaţa Annei.

Pictind-o, Vronski ii admirase frumuseţea şi tipul me

dieval. Anna nu indrăznea să recunoască că se temea de a

nu fi geloasă pe doică. De aceea nu ştia cum să se poarte

mai frumos cu dinsa, răsfaţind-o atit pe ea, cit şi pe băieţ-

aşul ei. '■■•'"

' Vronski g≪ uită şi el mai intii pe fereastră, apoi in

ochii Annei ; după aceea, iritorcindu-se brusc /spre Golenisoev,

il inftibă : ' ■ •

—Ii cunoşti pe Mihailov ?

—L-am ifltilnit de citeva ori. E un original. N-are

nici un pic de cultură. Ştiţi, e unul dintre oamenii

ăştia

noi, sălbatici, pe care-i intilneşti astăzi atit de des :

unul

dintre liber-cugetătorii crescuţi d'emblee * in ideile

ne

credinţei, negativismului şi ale materialismului. Mai

ina

inte, urmă Golenişcev fără să observe, sau nevrind să

ob

serve că şi Anna şi Vronski ar fi dorit să spună ceva,

mai

inainte, un liber-cugetător era un om crescut in

invăţă

tura religiei, legalităţii şi a moralităţii, care ajungea

după

■ mult zbucium şi luptă la libera-cugetare. Astăzi insă răsare

un nou gen de liber-cugetători innăscuţi, care se ridică

fără să fi auzit măcar de existenţa unor legi morale,

sau despre religie, ori că există autorităţi, şi care sint

crescuţi in ideea unui negativism total — pe scurt, nişte

sălbatici. Aşa e şi Mihailov. Mi se pare că e bău.tul unui

1 Dintr-o dată (tt.).

40

fecior in casă*> Jf-*≫te'tţeti&jk ^≪Seifflse.După ce a intrat la Academie

şi şi-a făcut un nume, fiindcă nu e prost, el s-a gindit

şi la cultură. A recurs atunci la ceea ce i se părea că ar

fi izyorul culturii — la reviste. Vă daţi seama — pe vremuri,

un om care ar fi vrut să se cultive, să zicem un,

francez, s-ar fi apucat să studieze pe toţi clasicii : teologi,

dramaturgi, istorici, filozofi... inchipuiţi-vă ce efort intelectual

l-ar fi costat ! La noi insă, in zilele noastre, el a

dat de literatura negativistă. Şi-a insuşit repede esenţa

ştiinţei negative — şi gata ! Mai mult : chiar in această

literatură, el ar fi găsit acum vreo douăzeci de ani semnele

unei lupte impotriva părerilor intemeiate pe concepţii

seculare. Ar fi inţeles din lupta asta că a mai fost şi

altceva decit ceea ce ştie el. Dar astăzi, găseşte o literatură

care nici nu-şi dă osteneala să polemizeze cu vechile concepţii,

ci se mulţumeşte să afirme că nu există nimic afară

de avolution, selecţie, lupta pentru existenţă. Asta e tot.

in articolul meu...

— Ştiţi ce ? zise Anna, care in răstimp schimbase pe

furiş o privire cu Vronski şi ştia că nu-1 interesa cultura

acestui artist, ci numai se gindea să-1 ajute şi să-i comande

un portret. Ştiţi ce ? il intrerupse hotărit Anna pe Gole- s nlşcev, care se inflăcărase la vorbă. Să mergem la dinsul.

Golenişcev se potoli şi primi cu plăcere. Dar pentru că t artistul locuia intr-un cartier indepărtat, hotăriră să ia o,

trăsură.

Peste o oră, Anna, aşezată cu Golenişcev in fundul \

trăsurii, şi Vronski, pe scăunelul din faţă, se opriră in

dreptul unei case noi şi frumoase, intr-un cartier indepărtat.

Aflind de la portăreasă, care le ieşise in intimpinare,

că Mihailov obişnuia să primească lumea in atelie-•

rul său, dar că in momentul acela se afla acasă la dinsul,

la doi paşi de acolo, ei ii trimiseră cărţile de vizită, cu rugămintea

de a le ingădui să vadă tablourile.

Cind i se aduse cartea de vizită a contelui Vronski şi a

Iul Golenişcev, pictorul Mihailov lucra ca de obicei. Toată

dimineaţa lucrase in atelier la o pinză mare. Cind se in-

41

toane mama, artistei se supăr* pe soţia sa, fiindcă

aceasta jtiNMe H§ W .fisţeleagă cu proprietăreasa,

care veniafcf

| spus de o sută de ori să nu intri in vorbă cu

ăinsmţ>Oiiewn, eşti o proastă ; iar cind incepi să dai şi explicaţii

ift italieneşte, te prosteşti de trei ori pe-atit. fi

^pus# HlHtaalov după o ceartă lungă.

— Oaeft n-ai grijă de datorii ! Eu n-am nici o vină.

Dacă ≪ţ fi avut bani...

—* Iis*§-mă in pace, pentru numele lui Dumnezeu !

bbuctti iiihailov cu lacrimi in glas şi, astupindu-şi urechile,

Intră In odaia lui de lucru şi inchise uşa. ≪N-are pic de

minte≫ & mormăi Mihailov. Se aşeză la masă şi, deschizind

cmaptse apucă numaidecat să lucreze cu inverşunare la

o schifi ittGfepută. Niciodată nu lucra mai cu foc şi mai

bine aedft atunci cind ii mergea prost şi, mai ales, cind se

certa cu iwwrastă-sa. ≪Ah ! Să mă ia dracu !≫ gindea pictoful,

luci'ind mai departe. Făcea schiţa figurii unui om in

jjrada unui acces de minie. Mai făcuse o schiţă, dar era

nemulţumit de ea. ≪Nu. Cealaltă era mai bună... Unde-o

fi?≫ Se duse la soţia sa şi, incruntat, fără să se uite la

cRnsa, o intrebă pe fetiţa cea mai mare unde era hirtia pe

care i-o dăduse. Găsi hirtia cu schiţa — aruncată şi pătată

cu picături de ceară de la luminare. Luă totuşi schiţa, o

puse in faţa lui pe masă şi, eu ochii pe jumătate inchişi,

incepu să se uite la ea. Deodată zimbi şi dădu din miini

bucuros. Aşa, aşa ! spuse el, şi, inşfăcind un creion, incepu

￡ă deseneze cu repeziciune. Pata de ceară dădea schiţei un

ect nou.

in timp ce desena, işi aminti dintr-o dată de figura

energică, de bărbia proeminentă a unui negustor de Ia

care lua ţigări de foi. Făcu omului său intocmai faţa şi

bărbia negustorului şi izbucni intr-un ris bucuros. intr-o

clipă, figura născocită şi lipsită de viaţă se insufleţise in-tratit,

ineit n-avea nevoie să-i mai adauge nimic. Prinsese

viaţă. Bineinţeles, mai avea de făcut unele mici corectări ;

de pildă, ar fi mai bine, şi chiar trebuie, să schimbe atitudinea;

jiiriiiHrrli r să modifice cu totul poziţia braţului

stin^jfi .fcă-i'de≫ părul pe spate. Dar făcind aceste retuşări,

pictofttl nu-schimba nimic din expresia omului, a

nu

parta numai ceea ce-1 ascundea. indepărta parcă ş ^

(lin pricina căruia nu se putea vedea intreg omul. Fiecakfe

trăsătură nouă nu făcea decit să scoată la iveală chipul, in

toată vigoarea şi energia lui, aşa cum i se infăţişase deodată

din pricina unei pete de ceară. Tocmai isprăvea

achita făcută cu grijă, cind i se aduseră cărţile de vizită.

— indată, indată !

Se duse la soţia sa.

— Haide, Saşa, nu mai fi supărată ! o mingiie el, zinabindu-

i sfios, cu duioşie. Amindoi am fost vinovaţi, şi tu,

fi eu. Am să indrept eu lucrurile.

După ce se impacă cu nevasta, işi puse pălăria in cap,

se imbrăcă cu paltonul măsliniu cu guler de catifea şi se

indreptă spre atelier. Uitase de schiţa lui izbutită. Acum

il bucura şi-1 tulbura vizita acestor ruşi de seamă, care veniseră

cu trăsura la atelierul său.

Cit despre pinza Iui care se afla acolo pe şevalet, Mihailov,

in adincul sufletului, credea că nimeni nu mai pictase

pină atunci un asemenea tablou. Nu~şi inchipuia că

era mai bun decit operele lui Rafael, ştia insă un lucru,:

că ceea ce vroise să redea — şi redase — nu fusese incă

infăţişat niciodată, de nimeni. Deşi era adinc convins ≪ie

acest lucru, şi incă de multă vreme, chiar de cind incepuse

să-1 picteze, totuşi părerile oamenilor — oricare ar fi fost

ele — aveau pentru dinsul o enormă importanţă şi-1 tulburau

pină in adincul inimii. il tulbura profund orice ofeservaţie,

oricit de neinsemnată, care dovedea că acei careţi

judecau găseau măcar o mică parte din ceea ce vedea el

insuşi in aeest tablou. Atribuia totdeauna criticilor o adiacime

de inţelegere mai mare decit aceea pe care o avea

el insuşi. Aştepta totdeauna de la dinşii să descopere ceva

nou, ceva ce nici el nu afla in pinza lui. Şi deseori i se

părea că descoperea acest lucru in criticile spectatorilor

Se apropie cu paşi repezi de uşa atelierului. Cu toată

tulburarea lui, il uimi lumina blindă care invăluia silueta

Annei Stătea in umbra scării şi-1 asculta pe Golenişcev,

care-i vorbea cu aprindere, şi totodată se uita cu luareatninte

de departe la pictorul care se apropia. Acesta, fără

să-şi dea seşma, in timp ce se apropia de dinşii, inregistra

această irai≫e≪≪, ţfe* intipări in minte, de unde avea s-o

4*

scoată la ftfiVoie, aşa cum se inlimplasc şi cu bărbia negustorului

careţi vindea ţigări. Vizitatorii, de mai inainte

dezamăgiţi din pricina povestirilor lui Golenişcev despre

pictor, rămaseră şi mai dezamăgiţi de infăţişarea sa. Statura

lui mijlocie, indesată, mersu-i săltat, pălăria cafenie,

paltonul măsliniu şi pantalonii strimţi, cind toată lumea

purta de mult pantaloni largi, şi mai ales faţa lată şi comună,

cu expresia de sfială amestecată cu dorinţa de a-şi

păstra demnitatea ce se citea pe ea, totul le făcu o impresie

neplăcută,

— Poftiţi, vă rog, ii invită pictorul, silindu-se să pară

nepăsător. Apoi trecu intr-o săliţă, scoase cheia din buzunar

şi deschise uşa.

XI

Intrind in atelier, pictorul Mihailov aruncă o nouă privire

asupra musafirilor şi reţinu expresia feţei lui Vronski, mai cu

seamă pomeţii obrajilor săi. Simţul lui artistic nu inceta să

lucreze nici o clipă, aduna mereu material. Deşi il tulbura

gindul că se apropia momentul judecării operelor sale,

pictorul aprecia cu repeziciune, fineţe şi exactitate pe

tustrei vizitatorii, după unele semne abia perceptibile. Unul

(Golenişcev) era, desigur, un rus din localitate. Artistul nuşi

amintea numele său, nici unde-1 intilnise, nici ce

vorbise cu dinsul. işi aducea aminte numai de figura lui —

cum reţinea toate figurile pe care le văzuse Cindva in

viaţă. işi amintea de asemenea că era dintre acele

persoane clasate de mintea sa in uriaşul compartiment al

fizionomiilor sărace ca expresie, in ciuda aparenţei lor de

originalitate. Părul lung şi fruntea foarte lată dădeau

chipului său o individualitate exterioară, in timp ce o

expresie de agitaţie puerilă i se concentrase la rădăcina

nasului ingust. Vronski şi Karenina păreau nişte ruşi bogaţi,

oameni de seamă, ignoranţi in materie de artă, ca

toţi ruşii procopsiţi care se prefăceau că admiră şi pre*

' ţuiesc arta. „Au vizitat, fără indoială, toate galeriile vechi

şi acum colindă atelierele contemporanilor, ale şarlatanilor

de nemţi şi ale dobitocilor de englezi ffrerafaeliţi, şi att

u

venit şi la mine, nttmai ca să-*şi incheie paratul", se gindi

Mihailov. Cunoştea foarte bine obiceiul diletanţilor (cu cit

Slnt mai deştepţi, cu atit e mai rău) de a vizita atelierele

pictorilor contemporani numai cu scopul de a avea dreptul

Să spună că arta a decăzut şi, cu cit priveşti mai mult opera

pictorilo-r nai, cu atit iţi dai mai bine seama că vechii

şi marii maeştri au rămas neintrecuţi. Mihailov se aştepta

la toate acestea, le citea pe feţele lor, in nepăsarea cu care

Vorbeau intre dinşii, in felul cum priveau manechinele şi

busturile, şi se plimbau in voie, aşteptind să descopere

pinza. Cu toate acestea, in timp ce işi intorcea lucrările,

ridica storurile şi trăgea pinza ce acoperea tabloul, pictorul

simţea o adincă tulburare, fiindcă — deşi era convins

că toţi ruşii bogaţi şi de seamă sint nişte dobitoci, nişte

prostănaci — totuşi Vronski şi mai ales Anna ii plăceau

mult.

— Poftiţi, zise el, dindu-se la o parte cu mersul său

Săltat, şi arătă tabloul. Christos inaintea lui Pilat. Evanghelistul

Matei, capitolul XXVII, adăugă pictorul, simţind

că buzele incepeau să-i tremure de emoţie. Se dădu

indărăt şi se opri in spatele vizitatorilor.

in cele citeva clipe cit vizitatorii se uitară in tăcere la

tablou, Mihailov il privi şi el. il privi indiferent, cu ochii

unui străin. In aceste citeva clipe, artistul crezu că vizitatorii

vor face suprema şi dreapta judecată, tocmai ei, aceia

pe care-i dispreţuise atit de mult cu citeva clipe mai

inainte. Uitase tot ce crezuse despre tablou in timpul celor

trei ani cit lucrase la el. Uitase toate calităţile tabloului,

de care nu se indoia. Cerceta pinza cu privirea lor cea

nouă, rece, ca un străin, şi nu vedea in ea nimic bun. Găsea

pc primul plan faţa minioasă a Iui Pilat şi chipul liniştit

al lui Christos, iar pe planul al doilea, siluetele slujitorilor

lui Pilat şi figura lui Ioan, care urmărea ceea ce se petrecea.

Fiecare chip, zămislit inăuntrul lui, după atitea căutări,

atitea greşeli şi retuşări, cu caracteristicile sale deosebite,

fiecare faţă care-i prilejuise atita trudă şi atitea

bucurii, figurile acestea, mutate de nenumărate ori pentru

respectarea ansamblului, nuanţele coloritului şi ale tonurilor,

pe care le realizase cu atita muncă — toate i se pă-