Bine ati venit în Moldova !

CAPITOLUL 31

De cum m-am trezit în apartamentul Lenei, m-am uitat pe fereastră. Aveam o vedere excelentă asupra centrului oraşului Tiraspol. De la fereastră puteam vedea memorialul, cu flacăra sa veşnică aprinsă lângă tanc. Încă mă mai simţeam puţin obosit. Stătusem la poveşti cu Marisha până târziu în noapte, după ce Lena şi soţul ei au plecat în scurta lor vacanţă. De asemenea mai băusem şi puţin cam mult vin la cină – care fusese absolut încântătoare – la restaurantul de la parterul blocului, cu Anna şi Marisha. Un moment special a fost acela în care Marisha ne-a dezvăluit că se măritase cu un englez – Kris în februarie şi că urma să nască în noiembrie. Acest lucru mi-a adus aminte de conversaţia de la La Taifas, din mai anul trecut.

Irka (Irina): “Ce vârstă are băiatul tău ?”

E: “18”.

Irka: “Şi când te-ai căsătorit ?”

E: “În 11 ianuarie 1986… iar William s-a născut pe 14 octombrie 1986.”

Am făcut o pauză, să le dau timp să facă toate calculele, apoi am zâmbit.

E “Da, fetelor, aveţi grijă. Sunt teribil de înzestrat.”

Prima variantă de traducere în limba română a capitolelor 1-20 îi aparţine Irkăi. Irka a făcut o treabă foarte bună, a fost o încercare temerară, ţinând cont de faptul că prima ei limbă este limba rusă.
Irka: “Aşadar, ai un singur copil ?”

E: “Da”

Zâmbind, Liliana a zis ceva în română, sau poate în rusă. Fetele au chicotit.

Olga: “Ahhh, deci eşti foarte timid...”

Restaurantul de la parterul blocului unde locuiam în Tiraspol se învecina cu faimoasa organizaţie de tineret "Proriv" şi cu şcoala lor de leadership numită după Che Guevara. În repetate rânduri, jurnalişti din mai multe ţări au purtat conversaţii profunde cu membrii acestei organizaţii. Cu toate acestea, nu ştiu zău cât de reprezentative sunt opiniile acestui club. Probabil contribuie la formarea imaginii–stereotip despre Transnistria. Personal, cred că jurnalişii care se ocupă de acest subiect (RMT) au datoria de face investigaţii mai profunde, de a se strădui mai mult, în loc să se mulţumească să repete aceleaşi poveşti la nesfârşit. Probabil că îşi scriu articolele făcând o trecere în revistă a tuturor materialelor publicate anterior. Desigur, acest demers este cu mult mai sigur şi lipsit de complicaţii. Nu cred că se poate explica cu adevărat situaţia Transnistriei în spaţiul alocat de ziare în mod normal unui astfel de subiect. Cititorii occidentali nu ar putea înţelege situaţia cu uşurinţă. Aşadar, are foarte mult sens –din punct de vedere comercial – să nu mergi dincolo de “realităţile” care sunt deja foarte bine înţelese.
Am discutat despre cartea mea. În octombrie 2005, Marisha a încărcat primele câteva capitole pe situl ei web şi a anunţat pe toată lumea de existenţa ei. După cum urma să descopăr, cel puţin câţiva dintre copiii de la Talent School şi de la Şcoala cazacilor citiseră traducerea Annei. Judecând după reacţiile lor, cred că li s-a părut foarte amuzantă. Au existat şi comentarii spontane din partea cititorilor, sau a altor corespondenţi – cu excepţia Annei, care nu a făcut niciodată un comentariu de ansamblu, deşi îmi pusese un număr uriaş de întrebări.
Cu toate acestea, Liliana mi-a trimis un email după patru luni de tăcere, în care îşi cita câţiva prieteni care - spunea ea - “o tachinau” şi mai ziceau că “în carte se spun lucruri îngrozitoare despre Moldova”. Acestea nu erau cuvintele ei, ci ale prietenilor ei. Îmi imaginam foarte bine că prietenii în cauză erau cei din Italia. Hmmm…Eugenia, care era de asemenea baptistă plină de fervoare a acceptat cu mare tragere de inimă să traducă cartea, de altfel a şi tradus câteva capitole, până au apărut unele probleme tehnice. Liliana nu a dorit să poată fi identificată în carte.. care până atunci fusese deja tradusă în cea mai mare parte în română şi rusă. În restaurant, le-am întrebat pe Anna şi Marisha despre comentariile Lilianei.
M: “Cel mai adesea, oamenilor de pe aici nu le place să fie identificaţi. În epoca sovietică, ziarele nu aveau poze. Dar dacă era publicat numele sau poza cuiva, persoanele în cauză se temeau să nu se creadă despre ei că făcuseră ceva rău. Îmi aduc aminte că mai demult l-am condus pe un turist la hotel şi când el a încercat să facă o poză cu doamna de la recepţie, ea s-a enervat foarte tare.”
Mai târziu, în decursul călătoriei, când m-am întâlnit cu Leif, mi-a povestit şi el cu destul de multă neplăcere un incident asemănător pe care îl avusese în Tiraspol. Asta se întâmpla la câteva zile după ce plecaserăm. Am dezbătut pe marginea diferenţelor dintre valorile occidentale şi cele din est.
M: “Îl mai ştii pe Iulian din cartea lui Tony Hawks?”

E: “Da”.

M: “Ei, a ajuns să fie foarte ocupat de când s-a publicat cartea.”

E: “Dar n-avea nici o şansă!”

Marisha a chicotit.
În dimineaţa următoare, în apartamentul Lenei încercam să mă pregătesc în mare grabă, când a intrat Marisha şi m-a întrebat dacă nu doresc micul dejun. Imediat după aceea, am mers pe jos câteva sute de metri până la apartamentul Annei. Apoi, ne-am îndreptat toţi trei spre Talent School. Străzile erau curate ca-n palmă. Pe drum ne-am oprit la un magazin la colţul unei clădiri.
E: “O, se pare că e închis. Ce păcat!”
A apărut apoi un băieţel de vreo opt anişori, îmbrăcat impecabil. Era absolut încântat că vorbim engleza. Şi-a încreţit toată faţa într-un zâmbet, până când ochii i-au devenit doar o linie subţire. A povestit cu Anna şi Marisha pe un ton entuziast, timp de câteva minute. Nu părea să fie prea interesat de prezenţa mea şi nici nu era curios de ce venisem eu tocmai din Anglia. Apoi şi-a făcut apariţia şi sora lui de aproximativ aceeaşi vârstă şi au zbughit-o amândoi la şcoală.
Am trecut pe lângă mai mulţi câini. Erau mult mai docili decât câinii din Moldova. Păreau să fie genul de animale de casă pe care le poţi lăsa în preajma copiilor fără să-ţi faci griji. I-am spus asta Gabrielei, care a râs.
G: “În România, dacă un câine nu e fioros, proprietarii lui vor dori să scape de el.”
Marisha şi Anna discutau despre convertirea directoarei şcolii la creştinism. Înainte, directoarea fusese un susţinător fervent al sistemului sovietic, în care caracterul secular era un stâlp solid de susţinere a sistemului. Acum vremurile erau altele, şi chiar şi ea se schimbase. Dar Anna era sigură că directoarea avusese o schimbare sinceră de optică.
Programul zilnic la Talent School începea cu o mică slujbă ortodoxă ţinută de preoţi. Copiii o luau foarte în serios. Apoi ne-am dus să vizităm mai multe clase. În timpul vizitei noastre, am întîlnit un băieţel exuberant care nu contenea să mă întrebe, în repetate rânduri:

“Da, dar tu în ce oraş locuieşti ?”

Toată lumea râdea iar el zâmbea mai departe.

Entuziasmul era general şi molipsitor. Fetele trăgeau puternic aer în piept înainte de a răspunde – un lucru tare drăguţ pe care l-am observat şi în alte părţi în Moldova. Sentimentul neobişnuit de căldură sufletească era copleşitor. Mi-a plăcut tare mult la această şcoală.